Lunga și prodigioasa domnie a lui Ștefan cel Mare

Ștefan Cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei și unul dintre cei mai mari domnitori români. Născut ca fiu al lui Bogdan al II lea și al doamnei Maria Oltea, alintat fiind cu numele de Ștefăniță, încă de copil, acesta fusese pregătit pentru scaunul de domnie. Se spune că domnul Ștefan a venit la domnie, motivat fiind de dorința de a-și răzbuna părintele ucis mișelește de către unchiul său, lacomul Petru Aron care urmărea să-i uzurpe puterea. Cronicile vremii relatează că fratricidul s-a petrecut la o nuntă boierească dintr-un sat de lângă Suceava numit Răușenii, la care a participat și Ștefăniță care avea pe atunci vârsta de 14 ani. Din cauza că petrecuse mult timp la nuntă, Bogdan al doilea încuviință să rămână peste noapte la conacul boierului, locul din care fusese capturat de Petru Aron care îl târâse până în curtea conacului, unde petreceau nuntașii, fiind decapitat chiar sub privirile îngrozite ale oaspeților. Ștefăniță reuși să scape de furia unchiului său, fugind în grabă spre Suceava. Câștigând boierimea de parea sa, Ștefan reuși să-l învingă pe Petru Aron în lupta de la Doljești și Orbic, de pe Siret.

În urma acestei înfrângeri și disprețuit fiind de toți, Petru Aron a fost silit să caute adăpost în Polonia. După fuga lui Petru Aron, Ștefan fusese ales ca domn pe Câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, de către episcopi, târgoveți și norodul adunat care îl recunoscuse ca urmașul legiuit al părinților și strămoșilor săi. În vremea domniei lui Ștefan cel Mare, Țara Moldovei se întindea pe toate ținuturile de la Carpați până la Nistru. Ștefan își închegase o armată mică dar puternică formată din țărani numiți răzeși, cărora domnitorul le acordase privilegiul de a deveni proprietari de pământ în schimbul datoriei de a răspunde la chemarea la oaste a domnului lor. Pe lângă răzeși mai făceau parte din oaste și lefegii sau mercenarii care erau puțini la număr. În vremea domniei lui Ștefan,

Moldova era apărată de cetățile: Cetatea Albă de la Nistru, Hotinul la Nord de Suceava și Târgul Trotușului, spre Carpați- Cetatea Neamț, iar pe Siret Cetatea Nouă. Țara Moldovei a cunoscut o perioadă de prosperitate datorită negoțului cu mirodenii, covoare, metale, arme, pietre scumpe, postavuri de calitate, deoarece negustorii italieni, poloni, armeni, cât și cei din Apus plăteau vameșilor domnitorului taxe foarte mari. Ștefan cel Mare nu putea conta pe sprijinul vecinilor săi care râvneau la bogățiile Moldovei, drept urmare de-a lungil domniei sale a fost nevoit să încheie și să rupă alianțe în funcție de interesele țării sale. Dorind să-l înlăture definitiv pe unchiul său, Petru Aron, deoarece devenise protejatul regelui Poloniei, Cazimir Iagello, care era interesat doar de extinderea influenței familiei sale prin intermediul fiilor săi pe care-i pregătea să ocupe scaunul de domnie în țările vecine. Regele Cazimir Iagello se afla în mare dușmănie cu regele Ungariei Matei Corvin, deoarece amândoi doreau să cucerească Boemia și să aibă sub suveranitate Moldova. Deoarece regele Cazimir îl socotea pe Ștefan un aliat al regelui Ungariei, moldovenii și polonii au fost în conflict având lupte la graniță. În cele din urmă, Ștefan cel Mare acceptă suveranitatea Poloniei asupra țării sale în schimbul restituirii Cetății Hotinului și predării unchiului său Petru Aron care fugise în Ungaria. Ca să-și întărească relația de alianță cu vecinii de la Nord, Ștefan cel Mare se căsători cu Evdochia, fiica guvernatorului Kievului, Simion Olelcovici.

Apropierea acestuia de poloni nu-i fusese deloc pe plac ungurilor și mai ales faptul că Ștefan atacase Chilia în 1462. Motivul pentru care Ștefan cel Mare a dorit cucerirea Chiliei a fost împiedicarea lui Radu cel Frumos de a o preda turcilor. Având suficiente pretexte de învinuire împotriva lui Ștefan cel Mare, regele Ungariei Matei Corvin luă hotărârea să-i declare război. La rândul său, domnul Ștefan îl acuza pe Matei Corvin de faptul că-l adăpostise pe rivalul său, Petru Aron. Ștefan însă se aventură cel dintâi, năvălind cu oastea în Secuime unde reuși să câștige de partea sa pe secui care se alătură armatei sale luptând alături în viitoarele războaie. Provocați de Ștefan, sașii se răsculară împotriva regelui lor, ceea ce l-a determinat pe Matei Corvin să pună capăt răscoalei. Aflând de faptul că Ștefan cel Mare îi ațâțase pe sași împotriva sa, se hotărâ să-l pedepsească, drept urmare la începutul iernii în 1467 trecuse munții în fruntea unei oști care număra 40.000 de oameni. Pentru că nu dispunea de o armată mare, având doar 12.000 de oșteni, Ștefan cel Mare duse câteva lupte mici pentru a întârzia venirea regelui. În drumul său către Suceava, regele Matei Corvin reuși să cucerească Trotușul, cetatea de lemn de la Bacău și înaintă spre Valea Siretului.

După o luptă nesemnificativă dusă la Roman, armata ungurească ajunse la Baia, un oraș mare, acolo unde domnitorul Moldovei ripostă pe neașteptate în noaptea de 14 decembrie, ostașii săi au dat foc palisadelor de lemn ale orașului și în acea învălmășeală produsă nimiciră jumătatea din oastea ungurească. Regele Matei Corvin abia ce reuși să scape cu viață după ce fusese rănit de la lovitura unor săgeți și lănci. Pentru că vremea nu le putea permite să continuea lupta, ungurii își ascunse tunurile în munți, însă oastea moldavă în frunte cu Isaia Vornicul încercă să le taie calea spre retragere, cu toate acestea ei izbutiră să se retragă la timp. Victoria împotriva ungurilor îl determină pe Ștefan să năvălească în Ardeal pentru a-l prinde pe Petru Aron care sfârși ucis în mâna călăilor. După capturarea și uciderea lui Petru Aron, cei doi conducători aflați în dispută au hotărât să facă pace închegând o nouă alianță în momentul în care Ștefan se horâse să renunțe la suzeranitatea Poloniei care nu îi mai putea garanta protecția împotriva turcilor. Atât regele Ungariei cât și domnitorul moldovean își doreau în Țara Românească un conducător creștin și nu un vasal al turcilor precum era Radu Cel Frumos, drept urmare în 1470 oastea moldavă începe o incursiune în Muntenia arzând cetatea Brăilei. Consecințele acestei expediții a culminat cu invazia tătară în Moldova, care a fost organizată de către turci ca o ripostă împotriva domnului Moldovei.

Tătarii, însă, au fost învinși în Dumbrava de la Lipnic pe Nistru, iar fiul hanului tătar a fost capturat și, cu toate insistențele familiei sale care îi trimise daruri prețioase lui Ștefan cel Mare, acesta fusese omorât ca drept răzbunare pentru sufletele bieților răzeși uciși de barbari.Radu cel Frumos știind că va urma o altă năvălire a oastei moldovenești, se încumetă să atace Moldova, dar nici nu reuși să ajungă bine în teritoriul inamic că îi ieși în cale oastea lui Ștefan care îl înfrânse rușinos la Soci lângă Bacău, unde în cele din urmă dădu bir cu fugiții. Peste alți doi ani, domnul Moldovei reuși să-l înlocuiască pe Radu cel Frumos cu un om de încredere de al său, după o luptă aprigă dusă pe lângă Râmnic.În timpul acestei lupte, Radu Cel Frumos reuși să fugă la Tecuci. Soția și fiica acestuia au fost luate prizoniere cu întreaga sa avere, iar mai târziu fiica sa Maria Voichița deveni soția lui Ștefan. După această înfrângere a domnului muntean, Ștefan îl înlocuiește cu Laiotă Basarab, însă abia ce plecă Ștefan Cel Mare că Radu cel Frumos se întorse sprijinit de turci și îl alungă pe rivalul său. Și pentru că Ștefan Cel Mare îndrăznise să cucerească Țara Românească,

Sultanul Mohamed își puse în gând să se răzbune. În iarna anului 1474 el trimise în Moldova pe Soliman Pașa cu 120.000 de oameni cu misiunea de a-l supune pe Ștefan definitiv. Armata otomană a trecut Dunărea apoi a luat drumului negoțului care ducea spre Vaslui. Primind un mic ajutor de la secui și poloni la 10 ianuarie 1475, Ștefan se retrase la Pârâul Racovăț. Înante să se lumineze afară, oastea lui Ștefan dădu atacul din față cu secuii și din flanc cu moldovenii reușind să creeze o mare învălmășeală pe un loc mlăștinos și cețos și astfel izbutiră ei să nimicească o mare parte a armatei otomane . Cronica Moldovei relatează: ,,Și au biruit atunci Ștefan Vodă și au căzut atunci nenumărată mulțime de oameni și mulți fără număr au fost prinși de vii,,. După obținerea acestei mari victorii considerată drept cea mai mare înfrângere din istoria islamului, Ștefan dădu o proclamație către toți principii creștini ai Europei, scrisă în limba latină prin care îi înștiința despre marea izbândă. Papa Sixt al IV îl numi pe Ștefan ,, atlet a lui Cristos´´ iar venețienii îl felicitară, însă banii care s-au adunat pentru cruciată au fost trimiși lui Matei Corvin care le-a transmis că Ștefan este căpitanul său. Deși solii moldoveni trimiși la Veneția protestară, spunând că Ștefan nu este căpitanul nimănui ci doar stăpân de sine stătător, era prea târziu. Ștefan Vodă se pregăti pentru o nouă luptă, el și oastea sa fiind singuri în fața dușmanului. În vara anului 1475 flota turcească cuceri Caffa cetatea genovezilor iar în iulie 1476 Mahomed al II lea veni în Moldova cu toate puterile împărăției sale. Ștefan Vodă se afla în retragere la Bârlad de unde trimitea scrisori în Ardeal regelui Ungariei solicitându-i ajutor.

Din Bârlad, Ștefan se îndreptă spre Valea Berheciului lângă Siret așteptând inamicul. Însă otomanii și-au schimbat strategia înaintând spre Suceava, iar dinspre Nistru năvăliră cetele prădalnice ale tătarilor. Ștefan Vodă dispunea doar de două oști mici, una de 10.000 de oameni formată din boieri și răzeși iar cealaltă numărând mai puțini ostași urmărea să-i infrunte pe tătari. Ștefan Cel Mare își întări poziția de atac într-un codru la Valea Albă sau Războieni la Neamț, făcându-și cetate cu trunchiuri și copaci pe malul unui pârâu adânc. În încearcarea lor de a lua cu asalt rezistența moldovenilor, otomanii au fost respinși de către săgețile și tunurile lui Ștefan. Însă cu toată rezistența eroică, oastea moldavă a fost zdrobită în seara zilei de 26 iulie 1476. Otomani cu puterile lor covârșitoare reușiră să nimicească oastea lui Ștefan Vodă care își găsi sfârșitul între copacii codrului. În memoria celor căzuți, la locul bătăliei, domnul Ștefan înălță o capelă în care s-au citit rugăciuni în limba slavonă. Mai departe, Mohamed cu oastea sa atacă cetățile Moldovei, Suceava, Neamțul, Hotinul, fără să reușească a le cuceri. Dat fiind faptul că Ștefan era pregătit să riposteze și pentru că ungurii și polonii se apropiau de granițele Moldovei, din cauza bolilor și hranei puține de care dispunea, armata otomană hotărâ să se retragă fără să aibă izbândă de cucerire a țării. Din păcate armata ungurească în fruntea căreia se afla fostul domn muntean Vlad Țepes venise prea târziu. Însă Ștefan Vodă se folosi de acest prilej pentru a recuceri Țara Românească și-l alungă pe Laiotă Basarab care devenise vasalul turcilor.

Vlad Țepeș reuși să-și recapete scaunul domnesc, însă nu pentru mult timp, fiindcă Laiotă se întoarse cu ajutor turcesc și îl ucise pe rivalul său printr-un complot. Ștefan Vodă însă nu acceptă întoarcerea în tronul domnesc a lui Laiotă Basarab și îl înlocui cu un alt pretedent numit Basarab cel tânăr, considerat un luptător al cauzei creștine. Ridicat în domnie cu ajutorul lui Ștefan, Basarab cel tânăr avea un comportament la fel de crud ca cel a lui Vlad Țepeș de aceea i s-a dat porecla de Țepeluș. Însă Basarab Țepeluș, asemenea predecesorilor săi, uită de datoria față de domnul Moldovei și trecu și el de partea turcilor pe care îi ajutase să ajungă în Ardeal. Însă o parte din oastea turco-munteană a fost zdrobită de către voevodul Ardealului Ștefan Bathory lângă Orăștie la anul 1479. Basarab Țepeluș se îndreptă cu ultimele forțe împotriva binefăcătorului său însă pierdu lupta și de data aceasta la Râmnic în 1481 și odată cu ea și domnia. În locul lui Țepeluș Ștefan se învoise să-l pună domn în Muntenia pe vlad Călugărul, unul dintre fii lui Vlad Țepeș. Și ca să aibă o asigurare că acesta nu-l va trăda la fel ca și precedenții domni, ocupă Cetatea Crăciuna din părțile Vrancii care până atunci aparținuse de Țara Românească. Cu toatea acestea, noul domn nu rămase credincios pentru mult timp cauzei creștine.

Domnii munteni trădau așa des alianța creștină, pentru că erau nevoiți din cauza situației de a nu putea ține piept turcilor care aveau garnizoană la Giurgiu și care din acel punct strategic amenințau permanent țara. De aceea toată strădania voievodului Ștefan al Moldovei de a numi un domn credincios lui în Muntenia a fost zadarnică. În perioada luptelor cu muntenii, Ștefan Vodă trimise soli conducătorului lumii catolice cât și în senatul Republicei Veneției, prin care le cerea să facă o cruciată generală căreia să i se alăture toate națiunile creștine, împoriva turcilor, cât și despre însemnătatea Moldovei pentru toată creștinătatea. Însă, domnul Moldovei nu primi niciun răspuns și rămase iar singur să lupte împotriva turcilor. Singurul rege interesat să-l mai ajute pe Ștefan câteodată, era Matei Corvin, însă și acesta s-a văzut silit la un moment dat să încheie pace cu turcii din cauza războiului cu austrieci. De acest prilej s-a folosit urmașul lui sultanului Mohamed, Baiazid II, care atacă în mod imprevizibil la 1484 Cetatea Albă și Chilia în toiul verii cu ajutor venit din partea domnului muntean Vlad Călugărul, precum și de la hanul tătarilor. Asediul cetății Chilia a durat opt zile, timp în care oastea Moldavă condusă de pârcălabii Ivașcu și Maxim s-au chinuit să reziste împotriva atacului inamic, care în cele din urmă a reușit să pună mâna pe fortăreață ca apoi în doar două zile să cucerească și Cetatea Albă. Pierderea acestor cetăți în favoarea inamicului, a avut pentru Moldova urmări dramatice. Pratic drumul negoțului care venea din Polonia spre Marea Neagră și care tranzita vămile, ce adusese bogății însemnate țării fusese închis. Astfel Moldova, nu mai avea ieșire la mare și chiar și trecerea peste gurile Dunării fusese blocată. Nu după mult timp, turcii și-au stabilit propria lor garnizoană permanentă în cetăți.

Deși au mai fost încercări de a-i alunga pe turci, independența Moldovei a dispărut odată cu cucerirea celor două cetăți care aveau o importanță strategică colosală.Datorită acestei turnuri dramatice al destinului țării sale, Ștefan se decide să ceară ajutorul regelui Cazimir al Poloniei, care însă îi cere lui Ștefan Vodă o dovadă de devotament absolut, ce a însemnat de fapt un jurământ umilitor de credință. Practic, domnitorul Moldovei a fost pus să îngenuncheze în fața regelui Poloniei în timp ce pânzele cortului său fusese date la o parte astfel ca acest moment stânjenitor să fie surprins de către toată mulțimea adunată în jur. Însă jertfa mândriei domnitorului Ștefan Cel Mare nu avu nici un folos, fiindcă turcii aflaseră despre plecarea sa din țară și în lipsa lui năvăliră cu cetele prădalnice peste mai multe orașe pe care le arseră din temelii, printre care și Târgul Sucevii. Nereușind să obțină ajutor de la poloni, Ștefan își luă oastea și îi birui pe turci la Cătlăbuga în 1485 apoi la Șcheia în 1486. Însă cetele turcești aflate în cetățile Moldovei intreprindau expediții de jaf tot mai îndrăznețe, iar polonii pe care se bazase Ștefan Vodă încheiase pace cu turcii. Într-o ultimă încercare, Ștefan îi ceru ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin care acceptă să-i ofere două cetăți în Ardeal, Ciceiul și Cetatea Albă, ca loc de adăpostire, acolo unde Ștefan a înființat Episcopia Românească a Vadului. Regele Ungariei a murit înainte de a trimite ajutorul pe care i-l promise lui Ștefan Vodă și astfel acesta rămase fără niciun sprijin din partea vecinilor, drept pentru care a fost nevoit să încheie pace cu turcii plătindu-le tribut.

După moartea regelui Cazimir Iagello al Poloniei îi succedă la tron unul din fii săi, Ioan Albert, un tânăr ambițios și viclean care fusese educat de către un prestigios învățat italian, de la care primise sfatul de a extinde puterea familiei sale peste cât mai multe țări. Fratele mai mare al lui Cazimir, numit Vladislav, ajunse rege al Boemiei și al Ungariei după moartea lui Matei Corvin, un alt frate al său, Alexandru, era rege în Litvania, apoi cel din urmă frate, Sigismund era susținut în ascuns să devină domnitor al Moldovei prin înlăturarea lui Ștefan, decizie cu care ungurii nu erau de acord fiindcă se teameau ca Moldova să nu intre sub suzeranitate polonă. Ca să-și poată îndeplini obiectivul măreț, Ioan Albert se aventură cu o oaste mare în Moldova, și ca să-l surprindă pe Ștefan îl amăgi că îi vine în ajutor pentru a recupera Cetatea Albă și Chilia aflate sub stăpânire otomană. Însă Ștefan aflase dinainte despre intențiile reale ale lui Ioan Albert și se pregăti de luptă. Dar ca să fie și mai sigur de intențiile regelui Poloniei, trimise doi soli ca să-l întâmpine la graniță. Ioan Albert porunci ca solii moldoveni să fie arestați. Oastea polonă ajunse până la Suceava și o înconjură dun toate părțile, însă Ștefan se retrăsese din timp. Garnizoana cetății, condusă de portarul Luca Arbore, respinse toate atacurile polonilor iar tunurile lor nu reușiră să-și deschidă drum prin ziduri. În acel moment sosi în grabă voievodul Maramureșului Bartolomei Dragffy, care era rudă prin alianță cu Ștefan Voievod, însoțit fiind de o oaste de 12.000 de oameni având misiunea de a împiedica luarea Moldovei. Atunci regele Poloniei își dădu seama că nu are sorți de izbândă și se văzu silit să se împace cu Ștefan. Deși își dădu cuvântul că se va întoarce liniștit în țara sa, acesta în trecere, se încumetă la acte de prădăciune.

Auzind acestea, Ștefan Vodă se umplu de mânie și cu o imensă sete de răzbunare urmări oastea polonă până în Codrii Cosminului pe care o atacă din înălțimi aruncând cu pietroaie și trunchiuri groase de copaci. Și pe când încercau să scape, Ștefan le tăie calea cu grosul oștirii sale, astfel că numai cavaleria polonă îmbrăcată în zale reuși să fugă spre Cernăuți, salvându-l pe rege. Restul armatei polone a fost nimicită, iar toate tunurile și proviziile fuseseră luate de către moldoveni. Deși îi venise în ajutor regelui Poloniei o oaste cu un corp de călăreți, aceasta nu reuși să se unească cu restul oștirii, fiindcă le veni în întâmpinare vornicul Boldur cu o altă oaste moldovenească și îi nimiciră în satul Lențești. Regele Poloniei trecu Prutul, însă Ștefan Vodă îl ajunsese din urmă și îi ucise o parte din oastea regală, astfel că abia reuși să scape cu viață. În vara anului următor 1498, Ștefan făcu o expediție de răzbunare în Polonia, prădând și arzând toate satele din Galiția până aproape de Cracovia care atunci era capitala Poloniei. Cu intervenția regelui Ungariei se încheie pace între moldoveni și poloni.Tratatul de pace prevedea ca Moldova să nu mai recunoască suzeranitatea Poloniei. Ultimii ani de domniei ai lui Ștefan Cel Mare au decurs liniștiți. După moartea lui Ioan Albert, îi urmează la tron, fratele său Alexandru. Ștefan Cel Mare se folosește de acest prilej al schimbării de domnie și ocupă Pocuția fără luptă, provincie pe care polonii o luară înapoi în timpul domniei lui Alexandru Cel Bun. Zadarnic au protestat polonii trimițând soli că Ștefan le răspunse: „Această țărișoară e a mea și nu o dau cu capul”.

Ajugând la bătrâneți , copleșit de boală, marele domnitor al Moldovei zăcuse la pat în ultima perioadă a vieții. Ștefan Cel Mare suferea gută și de o veche rană la picior pe care o avea din tinerețe. Deși primise îngrijire de la cei mai iscusiși medici veniți din Italia, boala i se agravase și din pricina supărărilor. El descoperise un complot boeresc care se desfășurachiar sub ochii săi, cu puțin timp înainte ca să moară. Boierii doreau înlăturarea de la domnie a lui Bogdan, fiul său născut din a treia căsătorie prin înlocuirea cu unul dintre nepoții domnitorului, cel numit Ștefan, fiul lui Alexandru, care fusese fiul domnitorului din prima căsătorie, ce murise de tânăr. În data de 2 iulie 1504, cel considerat părintele apărător al Moldovei închise ochii pentru veșnicie. Trupul său a fost înhumat la Mănăstirea Putna acolo unde se află și în ziua de astăzi. Ștefan cel Mare este considerat pe bună dreptate cel mai mare domnitor al Moldovei. Cronicarii Moldovei au scris despre Ștefan că ar fi purtat 47 de războaie dintre care a câștigat 44, pierzând doar trei. Înscripțiile în piatră atestă că domnul Moldovei a ctitorit 26 de mănăstiri și biserici pentru pomenirea celor căzuți în lupte, dar și ca mulțumire adusă Divinității pentru izbândele sale în războaie.