Dintr-un proiect geopolitic care se anunță, pe ruinele fumegande ale războiului mondial și pe moștenirea ostilităților cronice dintre mari puteri continentale, iar apoi în contextul războiului rece, că o idee și o construcție temerară dar și realistă, benefică și pentru Europa, și pentru fiecare dintre statele ei, Uniunea Europeană prezintă tot mai multe vulnerabilități. Enunțul lor e arhicunoscut, loc comun, banalitate și nimeni nu se mai străduiește să le ascundă și nici măcar să le justifice, dar-mi-te să le elimine. Tendințe centrifuge, deficit de democrație și exces de birocrație, duble standarde, politică externă confuză și politică de apărare zero, clivaje interne Vest-Est și Nord-Sud, hegemonism și interese înguste etc.
Un turnesol excentric, dar prin această și mai sugestiv, este prestația europeană a premierului ungur Viktor Orban, care și-a compus în ultimii ani o imagine de „copil teribil” al UE. Rețeta e simplă și deloc originală: el capitalizează viciile constructului european, clamează pretutindeni, începând cu aulele impozante de la Bruxelles și Strasburg, că „împăratul e gol” și agită fără inhibiții sloganurile iliberalismului și autoritarismului. A amestecă într-un discurs eclectic bunele și relele indraznetei construcții europene, care a asigurat – și încă asigura – pacea și securitatea, dar chiar și relativă prosperitate a statelor membre este o formulă verificată și de succes pe termen scurt. Viktor Orban spune, de fapt, ceea ce toată lumea știe: UE nu este un proiect perfect. Ceea ce nu-l face însă inutil. Dacă din spitale nu toată lumea iese vindecată, nu înseamnă că spitalele trebuie desființate. Un discurs demolator poate pronunță oricine. Dar nu oricine știe – sau vrea – să propună soluții pentru depășirea momentului critic în care se află astăzi Europa Unită.
Dincolo de agitarea formulelor drapate în neopopulism, suveranism și iliberalism, gesticulația politico-diplomatică a liderului de la Budapesta subminează solidaritatea și coeziunea Uniunii, cu extensii păguboase pentru toată lumea (începând cu Germania, principalul beneficiar al integrării europene). Dar implicațiile unei asemenea atitudini au o miza mult mai mare și ea depășește preocupant cadrele politicii curente și politicianismului de uz intern sau regional.
Pe fondul teribilismelor premierului Orban, în Europa Centrală s-a coagulat un mănunchi de state, în Grupul Vișegrad, dar care-și găsește susțînători nu doar în cadrul UE (Austria, Italia etc.), ci își înafara cadrului comunitar. Budapeste mizează tot mai mult pe relațiile cu Rusia (fapt de salutat, dacă n-ar fi demers unilateral, ci unul armonizat cu partenerii comunitari și că parte a unor inițiative de politică externă europeană coordonată), iar fostul consilier prezidențial american Steve Bannon lucrează, în perspectiva europarlamentarelor de anul viitor, la o „mișcare” neopopulista în interiorul UE că o contrapondere la actualul grup popular european. Nici Rusiei, nici Americii, iar mai nou nici Chinei nu le este indiferent încotro se îndreaptă Europa și, că superputeri politico-militare cu viziune și acțiune globală, au interese proprii de propulsat pe Vechiul Continent.
Care poate fi rezultatul unor asemenea tentative care depășesc sfera comunitară europeană? În cadrul UE, se prefigurează o nouă falie, între promotorii integrării și iliberalistii-suveranisti. La nivel geopolitic extins, un risc sporit și cu consecințe incerte, chiar dacă tot mai previzibile. Căci nu este vorba doar de o confruntare – care se materializează tot mai distinct – între Grupul Vișegrad, Austria, Italia etc. și contraforta pe care încearcă să o injghebeze, cu șanse precare, președintele francez Macron.
Rezulktatul este că asupra Europei Unite planează tot mai evident perspectiva disoluției sau măcar a blocării instituțiilor integrării (dar și scindarea întregului spațiu continental), prin divizarea UE în trei blocuri Europa occidentală, pe linia tradițională care a prezidat proiectul de la începuturile sale, o Europa „extra-UE” (Rusia, Turcia etc.) și o „Nouă Europa”, cum a numit-o un fost șef al Pentagonului, care să se interpună în zona dintre ele.
„Nouă Europa”, chiar dacă nu-și asumă în mod deschis (deocamdată?) un asemenea obiectiv, ar urmă să preia rolul, deloc de invidiat, cum a demonstrat-o istoria relativ recentă, de „cordon sanitar”, „zona tampon”, Europa Mediană/Centrală/ fosta Răsăriteană, Intermarium etc., care, din interbelic și până la încheierea războiului rece a fost spațiul european cel mai agitat, nesigur, răscolit, al continentului de pe care au izbucnit cele două războaie mondiale. O parte de Europa ale căror state s-ar oferi, de bună voie, că teren de înfruntare între Rusia și Occident, cu tot cortegiul de urmări greu de prevăzut ale unei asemenea poziții și misiuni de mare risc. Acest nucleu geografic european, despre care fondatorii geopoliticii moderne spuneau că acel care îl stăpânește, va stăpâni lumea, trebuie să se țînă deoparte de uriașele raporturi de forțe planetare, de marile jocuri de putere la nivel mondial, care pun față în față puteri copleșitoare și unde „Nouă Europa” ar fi nu subiect ci obiect. Inclusiv de înțelegeri, peste capul lor, între protagoniștii foarte mari de anvergură globală.
Oricât de ademenitoare ar putea părea revendicările și frondă premierului Orban, interesele Europei și ale popoarelor ei impun coeziune, solidaritate, simfonie, empatie, coordonare și unitate de acțiune, spre binele comun. Iar ezitările și discordanțele înalților birocrați de la Bruxelles față de teribilismele Budapestei lui Orban nu fac decât să împingă Uniunea Europeană într-un impas al cărui rezultat final nu poate fi decât sfârșitul experienței europene de până acum.
Lasă un răspuns