Cine zice că prin „politically correct” sărăceşte şi suferă expresivitatea comunicării se înşală! Un exemplu: vorba hibrid. Se recurge, în limbajul militar, dar şi în cel politico-diplomatic, tot mai des la ea. Ce era hibridarea/ hibiridizarea, o operaţiune, acolo, mai întâi în pomicultură, agricultură, de unde avea să se răspândească fulgerător în tot ceea ce ţine astăzi de război şi pace. În vorbirea politică, hibrid, că adjectiv, e mană cerească. Cum vrei să scapi de explicarea unei situaţii neplăcută, stânjenitoare, care te bagă la colţ, cum vrei să defineşti cât mai îmbârligat o operaţiune bine gândită şi pregătită, dar şi bine acoperită, mergi pe epitetul hibrid: vag, difuz, imprecis, fără prea mult înţeles (pe vremea presei comuniste, marele făcător de publicaţii George Ivaşcu făcea haz de epitetul „pregnant”: „Când n-ai ce zice de bine despre ceva, spui pregnant”, râdea el sardonic, cu toţi dintâi).
Aşa se face că am ajuns de la o vreme să avem războaie hibride, dar, poate şi mai preocupant, ameninţări hibride, care promit să se permanentizeze şi să ne însoţească toată viaţă, că diabetul sau fibrilaţiile. Istoria războaielor hibride se pierde în negura de după războiul rece. Să fi început în Cecenia, sau cu acţiunile Hezbollahului în Siria, sau cu teoretizările americane de prin 2005, se mai discuta încă, dar în mod cert războiul hibrid a fost lansat cu subiect şi predicat de generalul Gherasimov, şeful Statului Major Rus şi consacrat de (re)anexarea Crimeei la Federaţia Rusă fără să fi fost nevoie să se tragă un foc de armă. Iar unii specialişti ruşi în arta războiului (căci e nu doar ştiinţă, ci şi artă, războiul!) susţin că, de fapt, războiul hibrid e de când e lumea lume, căci întotdeauna cel mai vulnerabil sau mai viclean a căutat punctul moale al celuilalt pentru a-l neutraliza cu minimum de disconfort.
Războaie «ca la carte» sunt doar în filmele cu cavaleri sau în superproducţii cu daci şi romani gen Sergiu Nicolaescu. Război hibrid înseamnă a recurge la orice (la orice nu e interzis prin legile internaţionale în materie), drept care se apelează la orice ajută la a-i face rău adversarului căutăndu-se arme sui generis prin politică, economie, social, etnic, religie, cultură, media, spionaj, diversiune etc. etc.
Căci hibrid înseamnă, popular spus, a lovi în adversar cu orice îi poate face rău (chiar dacă nu chiar cu tot ce se nimereşte !). Asta ar fi definiţia metaforică a hibridului că război. Oricum, hibrid este un cuvânt-valiză, cum i-ar spune francezii, adică unul care poate purta (aproape) orice fel de încărcătură. Dar din păcate e în primul rând o cutie a Pandorei cu viitor larg deschis pentru secolul XXI. Iar că să nu încheiem chiar sumbru, cum au fost aceste rânduri, să observăm, în final, că multe dintre filmele cu Stan şi Bran au fot uverturi nevinovate ale războaielor hibride ale zilei de azi.
Lasă un răspuns