Pe crenguțele primei decade a lunii mai explodează muguri a primăvară, fel de fel de sărbători, de la cea a muncii, la aceea a lui Vodă – a independenţei, a încheierii războiului în 1945, a Europei, poate şi altele… În şirag s-a făcut loc şi pentru Ziua Internaţională a presei, la 3 mai. Se poate stărui, la ocazie, pe starea de azi a mass-media şi pe condiţia ziaristului, mai precis a presei scrise şi a gazetarului care scrie. Căci această este zona cea mai vulnerabilă, cea mai ameninţată a ceea ce numim azi mass-media. Ziaristul prost plătit şi hăituit sau curtat ba de cel pe care „l-a spus”, ba de cel care vrea să şi-l facă unealtă ori spion. Şi ziarele care trăiesc mai degrabă din interesul patronului, decât din nevoia de a şti a publicului, iar profesia, de fapt misiunea, gazetarului mai e ameninţată şi de concurenţa presei „live” – văzută, auzită… Şi aşa se face că ziaristului de azi îi vine aproape la fel de greu să fie cinstit precum… politicianului. Încă acum aproape un secol, fascinantul conte european Keyserling observă că „în 80 de cazuri din 100 ziaristul este un erou subaltern şi resentimentar”. Drept care, gândea el naiv, „ar fi necesară o lege care să îngăduie exercitarea meseriei de ziarist numai celor cu caracter seniorial, aşadar numai celor complet generoşi şi nepizmași, singurii ce stăpânesc perspective înalte”.
Dar de unde în România democrată şi europeană de azi, o lege pentru ziarişti elitişti şi cu tot felul de alte calităţi, câtă vreme în presă intră oricine, fără niciun fel de patalama care să certifice măcar că impricinantul ştie să scrie şi să socotească. Mai e oare vreo meserie în România în care să nu ţi se ceară nimic, dar nimic-nimic „la mâna”, nicio hârtie, de la niciun fel de „emitent”, ca să intri într-o slujbă? Pe vremuri, până şi slujnicuţelor li se cerea un fel de recomandare de la „coniţa” la care lucrase mai înainte.
Şi atunci, mai avem noi astăzi ziarişti care să răspundă criteriilor visate de Keyserling? Avem, încă şi e păcat că despre unul dintre aceşti puţini şi remarcabila sa carte va trebui să scriu după un asemenea sumbru exordiu. Volumul „Dracul zidit”, cu subtitlul „Întâmplări adevărate din România profundă”, de Viorel Patrichi, o culegere de reportaje, anchete-investigaţii, şi interviuri, prefaţate de un eseu, ai zice că sunt un corpus de texte pentru ziar. Da, pentru aşa ceva au fost scrise, dar ele sunt de fapt texte model pentru cum trebuie făcută adevărata gazetărie. Ar trebui introduse că lectură obligatorie, la facultăţile şi cursurile de ziaristică. Mai ales că din ziarele noastre au cam dispărut şi reportajul, şi anchetele, şi chiar interviul care „scoate ce trebuie” de la interlocutor, nu se rezumă la banalităţi şi politeţuri.
Viorel Patrichi ne arată că România profundă este oriunde, ea trebuie doar aflată, înţeleasă şi spusă aşa cum este ea, şi celorlalţi. România profundă este, bunăoară, în locurile „Amintirilor din copilărie” şi ale „Baltagului”, în parohii şi în mănăstiri, în spitale şi în tribunale, în românimea ajunsă minoritate prigonită în chiar inima ţării – adică în Ardeal, în lumea întreprinzătorilor, a infractorilor şi a păgubiţilor, a torţionarilor dar şi a miliţienilor martiri, a partizanilor din munţi sau a revoluţionarilor. Iar interviurile lui Viorel Patrichi sunt cu interlocutori, în fond, la îndemâna oricui, dar cu care nu ştiu cine a făcut convorbiri atât de interesante, uneori incendiare. (Să nu uităm că Viorel Patrichi a scris cartea-interviu, devenită celebră, cu generalul Pleşiţă!) Şi dacă fostul preşedinte Emil Constantinescu o scaldă când vine vorba de ţara în care s-a născut, Mircea Druc spune răspicat că „România nu mai există. Există doar corporaţii”, iar Ilie Ilaşcu precizează cu mândrie: „Nu am omorât oameni. Am nimicit duşmani ai neamului meu”.
Gazetarul şi – nici nu încape vorbă – scriitorul Viorel Patrichi trăieşte în aceeaşi Românie ca noi, dar pentru el această ţară este uneori şi mai cumplită decât ne închipuim, dar mai cu seamă şi mai vrednică, pentru a ieşi de sub blestemul care o apasă. Cum ar zice Keyserling, stăpâneşte perspective înalte. Citiţi-l pe Viorel Patrichi în această carte şi imaginaţi-vă care gazeta l-ar publica…
Lasă un răspuns