Grub Street din Londra, are un loc aparte, unic şi fenomenal în istoria literaturii universale, fiindcă aici a început şi s-a format tagma scriitorimii de închiriat, de mercenari cu peniţa numiţi hack writers. Timp de două secole această strada şi împrejurimile ei a fost scena unei lumi literare şi artistice boeme, inegalabilă, neasemuită, imortalizată, sarcastic sau dramatic, în literatura vremii. Pentru existenţă şi a izbuti unii au scris contra cost orice li s-a cerut. De aici s-a răspândit în lume pen for hire – condei de închiriat! Tot din acest mediu tumultuos, liber şi libertin, elevat şi ordinar s-a desprins închipuirea, mult fabulată, că pisicile văd aureolele poeţilor şi scriitorilor şi se apropie cu pisicească apreciere de ei, îndepărtându-se de cei ce neavând aureolă n-au nici caracter.
GRUB STREET din Londra se afla, în Secolul XIV, o parte în interiorul vechiului zid al cetăţii şi restul în afara zidului de apărare ridicat de romani şi care a fost de folos o mie de ani. Grub are mai multe înţelesuri dar, în acest caz, strada şi l-a primit fiindcă a fost săpată superficial şi curăţată de rădăcinile copacilor tăiaţi mai de mult. Absolut banal început şi nume, dar va deveni strada obârşiei unei tagme arhicunoscute în toată lumea: pen for hire!! Odată strada întinsă în afara vechiului zid s-a parcelat şi, în timp, loturile s-au vândut ieftin. S-au găsit antreprenori care să le cumpere şi, pe locuri ieftine, să ridice case ieftine cu chirii pe măsură. S-au construit case cu parter comercial, deasupra având două etaje şi sub acoperiş, atica cu mansarde şi lucarne mari – garret – cele mai ieftine şi mizerabile locuinţe posibile, ocupate în timp au fost ocupate de poeţi săraci şi începători, idealişti şi romantici care le considerau turnurile lor de fildeş de unde Londra, cea periferică, se părea că stă la picioare. Frumoase iluzii terapeutice, gratuite!! În timp ce pentru jurnaliştii şi scriitorii clarvăzători ai realităţii, trăind din ce apucau din scrisul comandat, pretins, se simţeau ca în închisoarea din Turnul Londrei, cu diferenţa că în turnul Londrei te urcai pe trepte de piatră, pe când la mansardele de pe Grub Street se ajungea, dacă nu erau prea beţi, pe scară de pod rustică, cărora târziu i s-a pus o balustradă cu care rămâne-au în mână când cădeau de pe scară.
Şi aici, ca pe orice altă stradă londoneză, era bine aşezata şi mult preferata instituţie publică engleză The Pub – cârciuma – cu cele mai proaste şi ieftine băuturi, la lume săracă – băuturi ieftine şi proaste! De fapt erau numai trei feluri: berea englezească, cea mai proastă bere din lume după europeni, un whisky şi mai prost, de fapt după francezii naţionalişti nici nu există altfel de whisky, decât prost, iar pentru prostituate lichioruri colorate, dulci şi aromate cu te miri ce, prefabricate de cârciumar din resturile rămase în paharele clienţilor. Şi prostituatele de pe Grub Street, vai de capul lor, prostituate pentru clienţi săraci, se mai culcau cu ei şi pe datorie. Clienţii cârciumii fiind săraci şi flămânzi se euforizau una – două, lansându-se docţi în toate filozofiile şi ideologiile lumii, pe care le ştiau după ureche. Discuţiile contradictorii erau crescendo şi când terminau argumentele verbale treceau la argumente fizice, în clasica forma englezească cu arbitri şi pariuri pe învingător. Învingătorul ori lua banii şi îi bea cu toţi împreună, ori ieşea în stradă după o prostituată cu tarif exigent „first money…’’ în timp ce, cel bătut măr, domnesc, era oblojit pe datorie, fiindcă de când lumea, prostituatele au şi suflet pe lângă pelvis. Bresle de prim rang!! Prostituţia nu este doar cea mai veche îndeletnicire ci şi cea mai răspândită, iar în acele vremuri în Londra, pe Grub Street, poeţii, jurnaliştii şi scriitorii s-au luat după ele şi au răspândit o altfel de prostituţie în scriituri ideologice, politice, narative de tot felul, după cum erau plătiţi, satisfăcând toate poftele clienţilor, la fel ca prostituatele. Astăzi, această nouă îndeletnicire de prostituţie a multor poeţi, jurnalişti şi scriitori e la fel de răspândită, precum cea mai veche îndeletnicire femeiască, nu atât din lipsă de mijloace de existenţă cât mai ales dintr-o mare cerinţa din partea clienţilor de tot felul. Bresle de prim rang în serviciul clienţilor!
Vorbind despre clienţii care închiriază mânuitorii de condei pentru satisfacerea preferinţe lor s-au scris saci de cărţi, care mai de care, şi se scriu în continuare. La poeţi apelează de obicei îndrăgostiţii ce vor să-şi flateze iubitele cu scrisori de dragoste cuceritoare. Pentru poeziile de dragoste, preţul era mult mai mare şi se plătea după numărul strofelor, fiindcă aşa se scriau poeziile cândva. Jurnaliştii erau solicitaţi pentru chestiuni politice: propagandă, manipulări, dezinformări, polemici şi atacuri. Tocmeala subiectului dura o zi întreagă, se plătea după numărul cuvintelor, dacă clientul cerea un text scurt, jurnalistul ridica preţul pe cuvânt, atunci clientul lungea textul şi jurnalistul făcea o reducere la fiecare o sută de cuvinte în plus. Scriitorilor li se cereau biografii sforăitoare, romane de dragoste lacrimogene, romane în care clienţii să fie portretizaţi ca învingători, biruitori de cartiere, oraşe, comitate. Tocmeala era întinsă dar formală, clientul vroindu-se mare personaj de carte, în timp ce scriitorului îi trebuiau bani să-şi plătească chiria şi datoriile. Aşa a pornit noua tagmă, numită şi Grub Street Scribblers care treptat, cu perseverenţa, de la supravieţuire la realizare, a devenit o industrie de notorietate şi rentabilă, trecând la publicaţiile lor, foarte variate, interesante şi vândute. Pe Grub Street Scribbers au apărut editorii şi tipografii pentru Pen for hire – condei de închiriat şi rotativa banilor şi a renumelui a cuprins lumea londoneză. Scriitorimea londoneză de până atunci, cu stare materială asigurată, feudală şi burgheză, a fost şocată, nu a văzut cu ochi buni ridicarea acestei tagme de condeieri săraci care prin metodele lor viciate şi pervertite, se afirmau şi câştigau locuri în literatură periferică, făcându-le concurenţă. Războiul vorbelor scrise s-a declanşat şi învingătorii sunt hack writers de pe Grub Street.
Sintagma hack writer este peiorativă, dacă o privim numai etimologic. Hack are mai multe înţelesuri: cal de închiriat, cal de poştă, mârţoagă, salahor, scrib, lucrător la negru şi altele. În această sintagmă, este o scurtare de la hackney = cal de închiriat pentru călărit!! Dacă folosim hack writer se poate traduce, aproximativ, scriitor de închiriat (şi călărit) ceea ce e foarte aproape de cea mai veche îndeletnicire socială feminină. Cum era de aşteptat, conform legii universale, oricărei forţe i se opune o contra forţă, exemplificată la fiecare pas şi în societatea umană, în care scriitorimea clasică londoneză s-a opus cailor închiriaţi pentru a fi călăriţi pe toate drumurile scrisului pe bani. La început a fost o fricţiune banală, în care clasicii au marşat prin ironie şi sarcasm asupra mârţoagelor din Grub Street Scribblers. Scriitorul Alexander Pope a scris o amplă lucrare ’’The Dunciad’’ considerată clasică prin caracterizarea critică, sarcastică la adresa hack writers iar un pictor, William Hogarth, i-a caricaturizat în mizerabil.
A urmat apoi un lung şi necruţător război de vorbe scrise, în urma căruia, încet, încet victoria a înclinat de partea cailor închiriaţi spre surprinderea generală. Dar şi mai surprinzător a fost faptul că, datorită faptului că pentru mulţi indivizi banii miros cel mai frumos, destui clasici s-au molipsit de boala mârţoagelor pe bani, a prostituatelor cu condei, a mercenarilor cu peniţă!! O îndeletnicire morbidă a devenit o boală, boală a generat o molimă care s-a extins ca o epidemie, fiindcă banii, cu mirosul lor frumos, sunt necesari iar scriitorii şi-au dat seama că se poate câştiga de două ori mai mult dacă devin şi ei condeie de închiriat!
În Franţa, la Paris, hack writers s-au numit libelliste, de la latinescul libellus ceea înseamnă carte mică, fiindcă erau scrise în mici broşuri pe o hârtie proastă şi vândute ilegal pe stradă. Libelliste trăiau şi aici în mizerie, se zbăteau pentru existenţă făcând parte din clasa socială de jos, motiv pentru care au fost cuprinşi în termenul proletariat literar. Deosebirea de hack writers a fost că aceştia au fost mult mai implicaţi în viaţa religioasă şi politică franceză, au fost foarte incisivi la adresa monarhiei. Unii susţin că, indirect au pregătit într-un anumit fel Revoluţia Franceză prin pamfletele lor. Se poate! Oricum literatura lor – libelle – era mai mult politică decât cea socială şi ţintea, cum se pricepeau, viciile şi personalităţile societăţii franceze şi unii se pricepeau de minune, erau critici sociali sardonici. La fel ca în Anglia şi în Franţa a fost o reacţie puternică din partea unor personalităţi de mare anvergură literară şi filosofică. Diderot şi Voltaire i-a ridiculizat şi satirizat pe mulţi libelliste. Voltaire a spus despre ei, şi asta a rămas, că: „sunt mai prejos decât prostituatele’’
În secolele care au urmat condei de închiriat a devenit o practică răspândită printre jurnalişti şi scriitorime cărora numai banii le miros frumos. Astăzi pretenţiile clienţilor sunt tot mai diversificate şi mari iar caii de călărit pretind tot mai mult ovăz! Capitalismul domină literatura prin programe strategice şi bani mulţi, spre deosebire de comunism care a dominat autoritar şi imperativ cultura şi literatură prin sarcinile date de partidul totalitar. În comunism nu au fost cai de închiriat, toţi caii au fost rechiziţionaţi, cei ce s-au opus au ajuns la abator!
Gândind la România, mă abţin de la detalii şi amănunte, pentru că nu e treaba mea de cititor obişnuit să o fac. Ţara însă e plină de critici şi istorici literari extraordinari, dintre care unii au un simţ olfactiv specific pentru cel mai frumos miros al banilor. Totuşi, pentru a ajunge unde doresc, la Dan Alexe, vrând nevrând, nu pot sări trei trepte din istoria scriitorimii din România. Până la întregirea ţării, fenomenul condei de închiriat era cunoscut dar slab reprezentat, poeţii şi scriitorii români punând tot preţul şi aptitudinile lor pe independenţa, întregirea, identitatea societăţii româneşti, lor acestea le miroseau mult mai frumos decât banii. Trăiau modest, Mihai Eminescu nu a pus nici un preţ pe existenţa sa materială. Jurnaliştii, ca jurnaliştii, se aciuiau pe unde erau atraşi de idei, de concepţii asemănătoare cu ale lor, ca să supravieţuiască sau se prostituau cu condeiul. Odată cu ocuparea României de Armata Roşie, NKVD-KGB, dictatura comunistă a Moscovei şi ridicarea Cortinei de Fier, majoritatea s-au lăsat convinşi să devină, voluntar, cai de călărit spre realismul socialist! Simplu, tovarăşi! Câţiva au scăpat printr-o crăpătură sau alta a Cortinei de Fier în lumea liberă, alţii s-au dat la fund. Degeaba fiindcă braţul de fier al partidului i-a scos şi pentru trecutul lor împotriva poporului român, a muncitorimii şi ţărănimii, i-a încarcerat şi sacrificat. Punct.
A treia treaptă, începe după Decembrie 1989, când brusca scăpare din compresiunea chesonului comunist, pe mulţi i-a dezorientat lipsa de indicaţii preţioase iar aţii au devenit confuzi de prea multă libertate orbitoare şi au apucat tot felul de direcţii politice. Majoritatea au ales exodul în libertatea străinătăţii şi-a mirosului banilor ei. Şi în acest haos post decembrist, în care sertarele scriitorimii erau burduşite de rezistenţă virtuală, la Bucureşti a sosit George Soros, miliardarul evreu care, în 31 Decembrie 1989, a înfiinţat Grupul de Dialog Social şi a deschis sacii de dolari pentru caii de închiriat şi dresat să scrie ce vrea el !! Îndată, la cel mai frumos miros al banilor au venit, încolonaţi de Silviu Brucan, Gabriel Liiceanu, tovarăşul Andrei Pleşu cu tovarăşa Catrinel Pleşu, Gabriel Andreescu, Stelian Tănase, Alina Mungiu, Liviu Antonesi, Roman Patapievici, Adrian Cioroianu, Edward Helvig şi mulţi alţi cai şi mârţoage ce şi-au pus condeiul la picioarele dolarilor lui George Soros. Grupul de dialog Social şi ONG – organizaţiile non guvernamentale – finanţate de Soros au devenit în Bucureşti, trei secole mai târziu, o copie a Grub Street cu nume schimbat în Soros Street pentru că a cumpărat aproape pe nimic toţi caii de închiriat şi i-a dresat să dezinformeze şi manipuleze societatea românească cu epoca de aur a toleranţei, până ce românii vor renunţa la propria lor identitate în faţa minorităţilor, a străinilor, a unor înalte porţi ale Secolului XX! Ceilalţi scriitori, puţini, ce credeau sincer în valoarea renaşterii unei culturi şi literaturi naţionale, liberă şi specifică, au fost criticaţi şi marginalizaţi, atacaţi şi învinşi, rând pe rând, de mercenarii lui Soros. Privind şi observând atent lumea condeierilor români, de la George Soros încoace, îmi vine în minte ceea ce spunea Voltaire despre cei ce se înregimentează ca mercenari cu peniţa în manipularea lumii: sunt mai prejos decât prostituatele. Poate la vremea lui Voltaire, acum însă, prostituatele stradale sunt mult superioare lui Soros şi a mercenarilor săi, fiindcă au trăsături evidente de conştiinţă şi caracter. Este o ofensă a le compara cu manipulatorii plătiţi de Soros.
DAN ALEXE – UN MERCENAR RĂTĂCITOR
Citindu-i o carte şi biografia, ascultându-i nişte interviuri am impresia că nu e nimic mai mult decât un mercenar în căutare de stăpâni. Este părerea mea personală, de cititor pe rânduri şi printre rânduri, de călător şi critic social, despre autorul volumului despre dacopati la care trebuie să adaug, de la început, că autorul este inteligent, educat, perfid şi mefistofelic, angajându-se numai la stăpâni ce plătesc foarte bine, indiferent ce i se cere să execute. Punctul meu de vedere după atentă lectură. Fiind foarte bine înzestrat, cu abilitate, fără regrete sau remuşcări, poate îndeplini orice îndeletnicire, făcând parte din aceea categorie de indivizi superior dotaţi ce pot deveni foarte periculoşi când îşi transformă cutia craniană în cutia Pandorei şi o deschid!
După lectura cărţii comandate este cert că şi-a găsit stăpânul mult căutat, din Afganistan până în Belgia, care i-a cerut denigrarea totală a poporului român de la începuturile lui şi cu care a încheiat un contract plătit, nu după numărul cuvintelor ca pe vremurile Grub Steet, ci după numărul şi intensitatea abjecţiilor, calomniilor, defăimărilor istoriei şi culturii româneşti. Este ştiut şi cunoscut că astfel de cărţi se scriu numai la comandă sunt foarte bine plătite şi se găsesc destui cultivaţi, fără conştiinţă, fără caracter, ce îşi vor uimi şi mulţumi stăpânii. Să urmărim cazul mefistofelicului mercenar cu peniţa, un fost român, rezident de Bruxelles şi devenit anti-român.
Dan Alexe s-a născut în 1961, undeva în Moldova, se declară român, român cu strămoşi aromâni, polonezi, greci şi etcetera. Nu are importanţă, după înfăţişare şi debit verbal ameţitor este un narator deosebit, de ultimă generaţie pentru actuala mass-media de Bruxelles, cu sarcina de a nega şi terfeli tot ce este românesc, de la origini până astăzi, este la fel ca Patapievici, Pleşu, Cărtărescu, Boia, lăsând impresia, discutabilă, că sunt mercenarii aceluiaşi stăpân.
A fost student la Iaşi, a făcut filologie, limbi slavice, toţi ce făceau limbi slavice la Iaşi erau curtaţi la nebunie de la Moscova. Este poliglot „vorbesc, citesc şi scriu 15 limbi şi mai citesc şi înţeleg încă cinci’’. Remarcabil palmares ce denotă inteligenţă, memorie, studiu dar şi şansa de a-şi căuta stăpâni în 15 limbi diferite. Ca student a făcut parte din grupul dizident de la Iaşi în frunte cu Dan Petrescu, cumnatul lui Ioan Petru Culianu din Chicago, Luca Piţu, Liviu Antonesi şi Sorin Antohi, omul de bază al Securităţii, infiltrat în tânărul grup anticomunist. Grupul, prin informatorii devotaţi ai Securităţii, a fost urmărit riguros, iar în 1983 l-a arestat, interogat, prelucrat şi atras de partea ei, apoi l-a înlăturat din redacţiile celor două reviste studenţeşti. Când a terminat facultatea, Dan Alexei a refuzat să facă apostolat de dascăl la ţară, conform hotărârilor de partid şi de stat care, e drept, educa gratuit universitar dar după absolvire îi repartiza în mediul rural pentru ridicarea nivelului de trai şi cultură. Refuzând apostolatul a devenit ghid turistic pentru străini pe litoral. Ghizi turistici din vremea epocii de aur aveau doi stăpâni: unul la care semnau condica de prezenţă şi altul la care semnau notele informative, aşa era, aşa se ştie. O, tempora mutantur nos et mutamur, nu-i aşa Dan Alexe? În 1988, s-a săturat de-a mai bate plajele, ca ghid turistic poliglot, s-a dus la Securitate şi a cerut paşaport de plecare definitivă din România, ceea ce la vremea aceia era la fel ca şi când intrai în tutungerie să iei un pachet de ţigări. Aşa a fost şi în cazul lui Dan Alexe care, în câteva săptămâni, a spus adio epocii de aur şi bine te-am găsit Radio „Free Europe’’.
Aşa era la vremea aceea; se mai întâmpla ca în tutungerie să nu găseşti ţigările dorite, dar Securitatea, prompt şi cu amabilitate, îţi servea paşaportul cerut cu vize cu tot. O, timpul se schimbă şi noi cu el, nu-i aşa Dan Alexe? După ce Radio „Free Europe’’ a dat chix, fiindcă şi Europa de Est devenise free, Dan Alexe şi-a deschis postul său de radio liber, la Kabul. Da! Exact acolo, în Afganistan, ţara cultivatorilor de mac şi a oamenilor care s-au opus englezilor, ruşilor, americanilor. Dar căutătorilor de limbi străine şi de stăpâni le stă bine cu drumul şi Dan Alexe şi-a luat bocceaua în spinare şi a plecat în Caucaz. Ajuns la boccea trebuie făcut o paranteză despre eruditul nostru lingvist care, în cartea sa, are sarcini precise împotriva dacilor, a limbii vorbite de ei, prin distorsiuni şi răstălmăciri ale realităţii istorice prin folosire forţată a lingvisticii. Astfel, vrea să ne facă impresia că vechii locuitori aşezaţi în spaţiul carpatin, strămoşii noştri istorici, nu aveau o limbă a lor, adică nu au fost în stare ca celelalte seminţii, triburi, popoare din jurul lor să formeze cuvinte pentru ceea ce făceau sau aveau, pentru cele din Natură ce îi înconjura, ei foloseau doar gesturi şi nişte sunete. Probabil aşa ar fi rămas, şi noi la fel ca ei, dacă nu ar fi trecut prin spaţiul carpato-ponto-dunărean nişte nomazi de departe şi care ne-au dat, aşa erau ei darnici, din limba lor, indo-europeană, nişte cuvinte. După ei au urmat cei din Latium care au venit direct de la Roma să ne înveţe limba latină, să ne înţelegem între noi, să putem striga unii la alţii de pe un deal pe celălalt: „Mă, Ioane, mă, griji că-ţi mâncă câinele pita şi slană’’ ….puncte, puncte până trec cuvintele împrumutate de pe un deal pe celălalt… „Taci mă, şi nu te frigă grija, că brişca-i la mine, n-are cu ce le mânca!’’ Şi în timp, strămoşii noştri, după Dan Alexe, au tot împrumutat cuvinte de la toţi care au venit peste ei, fiind mult mai uşor să împrumuţi decât să ai capacitatea intelectuală de a forma o limbă proprie. Concluzia lui vrea să fie că ne tragem dintr-o stirpe retardată care, cu chiu cu vai, abia a reuşit în mii de ani să formeze doar câteva cuvinte, restul numai şi numai împrumuturi! Aşadar, Dan Alexe luând-şi bocceluţa la spinare, ne explică că este un cuvânt împrumutat de la turci, că şi ăştia au venit peste noi cu bocceaua în spate câteva secole de-a rândul. Un rumân, mai viteaz, într-o ocazie, i-a întrebat ce duc în legătura aia şi turcii au zis un pietroi!! ’’Zalmoxis!! Da, de ce bre, turcilor?’’… ’Poruncă de la Suliman Paşa, dacă ne înving ghiaurii, aruncăm bocceaua jos şi putem fugi mai repede’’. Am făcut acest „intermezzo’’ până ce a ajuns Dan Alexe, cu bocceaua în spate în Cecenia, la Groznîi să bea cu Generaalul Dudaev, un eveniment important din viaţa căutătorului de limbi, tradiţii şi stăpâni, eveniment pe care niciodată nu-l omite a-l spune şi scrie cu mândrie tuturor. Afară de faptul că a băut cu Dudaev, altceva nu l-a interesat, nimic din lupta de emancipare a cecenilor nu l-a interesat, cum nu l-a impresionat nimic din încrâncenarea poporului român în istorie. Aşa-s mercenarii, trec precum câinii prin apă, la mal se scutură şi merg mai departe adulmecând. (va urma)
Lasă un răspuns