„Basarabia e România” citim peste tot în spaţiul românesc – în locuri de mare circulaţie sau greu accesibile, cu inscripţionare artistică sau cu litere zgîriate de mîini prea puţin obişnuite cu scrisul. Oricum, acest grafitti, de departe cel mai vizibil, exprima într-o formă sugestivă – şi ignorând feluritele sondaje de opinie de o credibilitate greu de verificat – continuitatea în istorie a unei convingeri înrădăcinată în mentalul colectiv al românilor. Este materializarea cea mai vizibilă a încrederii că în calea unităţii naţionale nu există oprelişti de netrecut. Convingere şi încredere care au traversat, la lumină sau în ascuns, epoci istorice şi vremuri prielnice sau ostile, asemenea unui fluviu amplu desfăşurat, prin multe braţe, cu meandre şi vârtejuri, cu şuviţe marginale mergând împotriva curentului, dar care înaintează implacabil acolo unde este firesc şi unde se cuvine să ajungă.
Aceasta este impresia de ansamblu cu care poţi rămâne după lectura cărţii „Problema Basarabiei în discuţiile româno-sovietice din timpul războiului rece. 1945-1989”, scrisă de istoricul temeinic dedicat acestui spinos şi dureros capitol de istorie naţională românească, Ion Constantin, carte apărută sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Volumul înmănunchează o bogăţie de date dintre cele mai diverse care converg într-un tablou impresionant al salvgardării şi dăinuirii voinţei de unitate naţională, manifestată şi la nivel oficial – atât cât s-a putut în vremurile vitrege ale regimurilor comuniste- dar şi în lumea ştiinţifică, academică, intelectuală, în mentalul colectiv din ţară dar şi în lumea comunităţilor româneşti de peste graniţe şi a exilului, în România şi în fosta Basarabie, ruptă încă o dată pe teritoriul sovietic în R.S.S. Moldoveneasca şi în R.S.S. Ucraineană.
Volumul deapănă cronologic episoadele postbelice din drama acestei părţi nord-estice a teritoriului României canonice, începând cu controversata Conferinţă de pace de la Paris care a consfinţit raptul decis prin pactul Molotov-Ribbentrop, iar apoi emanciparea politică precaută a liderilor comunişti de la Bucureşti, care au abandonat treptat docilitatea faţă de „Moscova roşie” pentru a promova, mai întâi cu prudenţă, apoi cu tot mai multă temeritate şi tot mai deschis, dar mereu cu realism şi înţelepciune, drepturile românilor şi ale statului lor asupra propriului teritoriu naţional. Răspunsurile Bucureştiului la politicile succesive ale «marelui aliat», în funcţie de şeful aflat la Kremlin – Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov-Cernenko, Gorbaciov – au fost înţelept şi atent elaborate şi nuanţate, în funcţie de atuurile şi vulnerabilităţile partenerului, dar şi de contextul european şi internaţional, în condiţiile în care, cu o constantă regretabilă, Occidentul a ignorat, din interes sau pur şi simplu din comoditate, drepturile României. „Occidentul nu avea însă tendinţa să împovăreze şi mai mult relaţiile Est-Vest prin asemenea dezbateri, aparent pur istorice” – încearcă, parcă stânjenit, autorul cărţii să justifice atitudinea conciliantă (de fapt de-a dreptul capitulardă) a „lumii libere” faţă de cerinţele legitime ale României. O excepţie salutară în materie de reacţii internaţionale a fost poziţia Republicii Populare Chineze şi a preşedintelui Mao Zedong, care s-au pronunţat constant, inclusiv în mod public, în sprijinul României (spre deosebire de poziţia duplicitară şi ipocrita a liderului iugoslav Tito).
În confruntarea – paşnică – de forţe pentru afirmarea cauzei româneşti s-au aflat istorici, scriitori şi artişti, dar şi patrioţi din armată şi serviciile de informaţii, precum şi – fapt emoţionant – supravieţuitorii basarabeni ai Unirii din 1918. Dincolo de Prut şi până la Moscova s-au distins prin acţiuni curajoase şi dramatice patrioţi români care au plătit adesea scump pentru lupta şi împotrivirea lor în condiţiile nemiloasei represiuni sovietice. Cartea reproduce undeva replica lui Nicolae Ceauşescu rostită într-un moment al adevărului prilejuit de prima vizită la Bucureşti a lui Leonid Brejnev, în 1976: „Şi pentru că suntem între noi – i-a spus la un moment dat Ceauşescu lui Brejnev – trebuie să spun că este greu de înţeles de ce este nevoie ca la graniţele noastre să mai păstrăm sârmă ghimpată. Ori ne este teamă că cetăţenii noştri nu se vor putea înţelege?!”. Ce a răspuns Brejnev nu se mai ştie. Cartea lui Ion Constantin este una de referinţă în bibiliografia, tot mai voluminoasă, a problemei Basarabiei.
Lasă un răspuns