A unsprezecea invazie rusească

După proclamaţia regală a capitulării, fără condiţii, din seara zilei de 23 august 1944, regele nu şi-a aşteptat aliaţii cu încredere ci a fugit, ascunzându-se tocmai la Dobriţa în Gorj, precum târâtoarele în găurile lor. Din 23 august şi până în 31 august, cât i-a trebuit Armatei Roşii să ajungă şi să intre în Capitală fără să i se opună vreo rezistenţă, aliaţii lui Mihai s-au metamorfozat, intrând în Capitală ca eliberatori. De atunci şi până în zilele lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi ce-a puit el în timpul mandatelor sale, a fost cea de-a 11-a invazie rusească, cea mai lunga din toate invaziile lor, cea mai cruntă prin oprimare, abjectă prin ipocrizie, jefuitoare prin toate căile. Din acel moment a intrat în aplicare hotărârea lui Stalin: „Acest război nu este ca acele din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social’’. Incorect, imoral. Ilegal din punct de vedere omenesc, democratic.

Aliaţii democraţi ai lui Stalin i-au admis această opresiune, deci îi sunt complici. Trebuie adăugat, drept argument, faptul că, în octombrie 1944, Churchill s-a întâlnit cu Stalin şi în miez de noapte la Kremlin pe o bucată de hârtie i-a dat acordul de procentaj al împărţirii Europei, la sfârşitul războiului, în zone de influenţă ce le reveneau anglo-americanilor şi zona de dominare sovietică. Prin acea listă secretă România era trecută 90 la sută sub dominaţie sovietica în schimbul Greciei pe care Churchill o vroia sub influenţa lui. Stalin a zâmbit, realizând că britanicul e mai infam decât el, şi a bifat, în semn de acord, învoială. Prin acest acord de procentaj Churchill a fost vânzătorul României, deşi eram aliaţi, cobeligeranţi cu 12 de divizii pe frontul din Vest în acel moment.

În cel de-al Doilea Război Mondial, România a fost trădată de două ori de Hitler, o dată de Churchill şi a patra oară de Stalin. Cerule Mare, nu ar fi fost mai bine să înfrunte România furtuna războiului nebun de una singură? După ce ţara ar fi fost ocupată de Wehrmachtul, ca să satisfacă pretenţiile ungurilor, ce mai rămânea din Armata Română ar fi mers până la Nistru să dezrobească Basarabia, când Wehrmactul a luat-o spre Moscova, apoi, când roata războiului s-a întors şi din nou România a fost invadată şi ocupată de ruşi ne-am fi eliberat şi noi, cum puteam, Ardealul Românesc, fără să trecem peste Tisa ! Să se fi dus eliberatorii singuri, victorioşi până unde vroiau ei să cucerească şi jefuiască. Nu a fost să fie aşa, ne-au invadat şi jefuit pe noi.

Mergem mai departe cu istoria sinceră a lui Florin Constantiniu şi aflăm că Bodnăraş i-a aşteptat cu braţele deschise pe Pantiuşa (Panteleimon Bondarenco), Seghei (Serghei Niconov), Vania (Ivan Didenco), Mişa (Mişa Povstanski) ce şi-au luat nume româneşti Pintilie, Nicolau, Vidraşcu, Posteucă să ne conducă şi să distrugă prin tortură tot ce era naţional şi patriotic în România. Odată cu Armata Roşie a sosit şi o Divizie NKVD care a avut ca obiectiv dezintegrarea Siguranţei Naţională şi formarea unei securităţi de tipul sovietic, numită la început Brigada Mobilă (’’Duba neagră’’) condusă de Boris Grumberg, mai pe româneşte Alexandru Nicolski, pe lângă care Inchiziţia catolică şi vânătorii de vrăjitoare erau novici în ale torturilor. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a trimis poporului român şi „sufletul Partidului Comunist Român o evreică – Ana Pauker – şi un ungur Laszlo Luka’’, împreună cu mulţi alţii, printre care Lev Oigenstein ( Leonte Răutu) şi Erno Neulander (Walter Roman) sosiţi pe diferite mijloace de transport, precum tancuri, camioane, trenuri, avioane, să pună mâna pe toate frâiele conducerii ţării. Ana Pauker a venit de la Moscova cu un plan pe care l-a prezentat comuniştilor români: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor istorice, crearea noilor structuri de securitate şi militare, reformă agrară şi trecerea la colectivizare, închiderea ţării spre Occident. Supunere, spoliere şi încarcerarea României.

Convenţia de armistiţiu s-a semnat, după ce aliaţii regelui deveniseră eliberatori şi invadaseră toată ţara, în Septembrie 1944. Ce prevedea convenţia de armistiţiu? Dominaţie, opresiune, jefuire sovietică: despăgubiri în valoare de 300 milioane de dolari, frontiera între România şi Uniunea Sovietică rămâne cea stabilită după ultimatul lor din Iulie 1940! Libertatea trupelor sovietice pe tot teritoriul României, pedepsirea criminalilor de război, participarea la război cu 12 divizii de infanterie şi refuzul sovietic de-a specifica retragerea trupelor sale la încheierea păcii. Deci invazie şi stăpânire sine die. Ceilalţi aliaţi nici nu s-au sinchisit de nedreptatea şi dominarea României, pentru că aranjamentul zonelor de dominaţie ruseşti a fost definitivat de Churchill şi Stalin în luna octombrie 1944 la Kremlin, fără ca românii să afle cum le-a pecetluit cei doi monştri soarta. Churchill, în treacăt, i-a vorbit lui Roosevelt despre acordul de procentaj şi zonele de influenţă pe care l-a făcut cu Stalin, dar preşedintele american, intrat abrupt în senilitate, nu a avut replică, cine ştie ce o fi perceput, dacă o fi perceput ceva. Charles De Gaulle, a dat atenţie acestei întâlniri tete-a-tete şi s-a dus expres la Moscova pentru a avea confirmarea aranjamentului de la Stalin, care a încuviinţat imperturbabil. De Gaule a consemnat întâlnirea cu Stalin din luna noiembrie 1944 în memoriile sale. Deci, era adevărat Churchill ne-a trădat deşi eram aliaţi, trebuie reţinut, fiindcă face parte din profilul psihic de lipsit de caracter şi abject. Să mai anexam, tot pentru profilul său de lepră faptul că la întâlnirea cu Regele Mihai, care i-a cerut sfatul când a fost la Londra, nu i-a spus nimic despre acordul lui de procentaje şi zonele de informaţie. Putea să-i spună să-şi pregătească bagajele de plecare definitiva. Sau poate i-a spus, şi numai pentru avere şi pregătirea marile bagaje a mai revenit Mihai în România. E discutabilă şi această ipoteză; fiindcă cine îşi dă pe mâna duşmanului conducătorul armatei, armata îşi dă şi ţara prin aranjamente personale cu eliberatorii stalinişti.

Pentru prima dată românii din străinătate au aflat adevărul, bine documentat, în 1983, când Editura „Europa’’ din Roma a publicat Yalta şi Crucificarea României a avocatului, devenit cercetător istoric în exil, Nicolae Baciu. Practic trecuseră 40 de ani de când, pe o bucată de hârtie Churchill, cu de la sine putere, a făcut acest troc cu Stalin de împărţire a Europei la sfârşitul războiului, în schimbul promisiunii lui Stalin să nu-şi extindă vreo influenţa în imperiul colonial britanic, să nu-şi infiltreze doctrina comunistă acolo. Lui Stalin nu i-a fost greu să promită, comuniştii oricum nu se ţin de promisiuni. Scrierea lui Nicolae Baciu este un mare document istoric, o frescă autentică a acelor vremuri şi începuturile bolşevizării forţate a Est Europei.

Lucrarea a apărută cu mare întârziere în România post-decembristă, în tiraj redus, puţin şi superficial comentată, repede eliminată din ochii opiniei publice româneşti. Autorul prezintă corect şi concret Conferinţa de la Yalta din Februarie 1945, în care Stalin nici nu şi-a aşteptat oaspeţii la Yalta, sosind după ei cu trenul de la Moscova, megalomana formă de aroganţă şi sfidare, oferindu-le de pe această poziţie 16 (şaisprezece) tone de caviar şi 50 (cincizeci) tone de şampanie de Crimeia, după care a avut tot ce a dorit. Din documente reiese clar că despre România nu s-a discutat nimic, situaţia ei era definitivată din luna octombrie 1944. Conferinţă s-a încheiat cu Declaraţia asupra Europei eliberate şi fotografia istorică a celor trei, în care Chiurchill apare ca un buldog deconectat, bătrân şi împăcat, Roosevelt dacă nu ar avea o ţigară între degete ar arăta ca un dus de pe lumea asta cu zâmbet insipid de adio şi Stalin, ţeapăn pe situaţie, ca un ţar, e tonic, victorios. În „Declaraţia asupra Europei eliberate’’ semnată de cei trei,scrie că se respecta suveranitatea statelor la sfârşitul războiului. După război, la o întâlnire, Regele Mihai i-a amintit această declaraţie aliatului său eliberator Vişinski, trimisul lui Stalin, pentru formarea unui guvern pro-comunist, la care rusul i-a replicat tăios „Yalta, sunt eu!’’ şi a dat cu pumnul în biroul regelui. Atât mai rămăsese din Yalta, pumnul stăpânului de la răsărit.