Până în 1989 am scris şi am fost publicat numai în presa românească din străinatate, liberă, pro-românească şi anti-comunistă, iar cei ce o scriau erau intens supravegheaţi, hărţuiţi şi ameninţaţi de Securitate. După 1990 am început să public şi în România. Am fost acceptat şi m-am bucurat, vroiam să fiu şi eu de folos, aveam un deceniu de experienţă de societate liberă şi gazetărie voluntară. Nu aveam niciun fel de interese personale în România post-decembristă, îmi câştigam o bună existenţă ca medic în Canada.
Urmărind atent cum se desfăşoară situaţia socială şi politică am devenit un critic al regimurilor Iliescu, Constantinescu, Băsescu, ceea ce a fost punctul de plecare al marginalizării mele, dându-se prioritate celor ce pretindeau că au mâncat salam cu soia, rezistând prin cultură şi care au trecut sub ordinele lui Iliescu şi urmaşii. Au urmat criticile directe. Mai intâi Adrian Marino, apărătorul GDS-22-lui, calibanul C. Stănescu şi fostul secretar de partid comunist Alex Ştefănescu, iar mai apoi noii mercenari ai lui Patapievici, asmuţiţi de faptul că l-am denunţat penal pe idolul lor pentru ceea ce a scris şi semnat în volumul ’’Politice’’.
Patibularul, între timp, a oprit cursul denunţului meu şi a accelerat acţiunea „ruşinea de-a fi român”! De la un timp, tot mai tare, mi se strigă în urechi că sunt incorect politic, după noua formă de cenzură instalată de globalism, ajunsă şi în România, şi care imediat şi-a găsit servii. Complet absurd, fiindcă realitatea, adevărul din punct de vedere raţional, nu intră sub acest con politic ilogic prin care globaliştii îndoctrinează şi manipulează omenirea spre depersonalizare şi robotizare, neţinând cont de legile fireşti ale schimbării şi dezvoltării societăţii. Servii globalismului, înrolaţi în urmărirea celor incorecţi politic, comit o mare ilegalitate nerespectând DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A NAŢIUNILOR UNITE PENTRU DREPTURILE OMULUI, semnată la ONU în 1948, care, la Articolul 19, hotărăşte: Fiecare are dreptul la libertate de opinie şi expresie; acest drept include libertatea de a deţine opinii fără amestec şi să caute, să primească şi să împartă informaţii sau idei în orice mass-media, fără a ţine seama de frontiere. Articolul asigură libertatea extrinsecă fiecăruia, orice acţiune împotriva lui fiind ilegală !
Globaliştii şi subglobaliştii, prin servii lor, vor să conducă fără ca omenirea să cunoască învăţăturile istoriei, fără a face deosebirea între ce a fost rău sau bine şi dacă e bine încotro sunt mânaţi. Intuind adevăratele feţe şi intenţii ale globaliştilor, un istoric american de obârşie japoneză, Francis Fukuyama, a scris o lucrare elocventă în acest sens: ’’Sfârşitul Istoriei’’. Înaintea acestui sfârşit, am apucat să scriu un volum de patru anotimpuri istorice: unul polinezian şi trei româneşti. Însă, când am ajuns la editare, au apărut refuzurile din partea celor fără personalitate, fără libertate interioară dar marcaţi genetic de servaj. Un editor bucureştean, după lectură, mi-a apreciat frumos scriitura dar mi-a spus că nu o poate publica pentru că ar avea neplăceri cu USR-ul! Stupid, eu nu am nimic comun cu boierii minţii bucureşteni sau provinciali, eu sunt autonom şi scriu pentru cititorii liberi şi luminoşi. Apoi, editarea mi-a fost refuzată şi de un clujan care, după lectură, şi-a băgat capul în nisip şi probabil încă îl mai ţine acolo ne mai dînd vreun semn de viaţă. În sfârşit, prietenul la nevoie se cunoaşte, Virgil Septimiu RAŢIU a editat-o, după care, repede, a şters-o în Anglia.
PRIMĂVARĂ POLINESIANĂ. A fost cadoul fiului meu când am împlinit 75 de ani de viaţă. Am călătorit de trei ori în Polinezia: o dată cu Ica, o dată singur în Rapa Nui şi acum cu fiul meu. Pentru mine polinezienii sunt cei mai cutezători, neânfricaţi, demni şi frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în peregrinările mele. De la ei am aflat şi învăţat despre mana, acea forţă neuropsihică extraordinară de origine divină cu care suntem înzestraţi dar nu o prea cunoaştem, cea care ne ajuta a fi îndrăzneţi, curajoşi, determinaţi să reuşim în ceea ce ne propunem să realizăm în viaţă. Aceşti oameni au plecat din Micronezia în urmă cu aproximativ cincisprezece secole cu nişte catamarane sau canoe cu platforme, ce păreau doar cât nişte capete de paie în imensitatea oceanului pe care l-au cucerit, l-au populat şi au dezvoltat mitologii la fel de cuprinzătoare şi captivante precum cea greacă sau celtică. În mijlocul Oceanului Pacific şi-au format o cultură şi artă proprie, culminând cu moaii din Rapa Nui (Insula Paştelui) şi trăind în concordie cu Natura şi cu oamenii binevoitori. În Arhipelagul Hawaii, am aterizat pe Insula Oahu, la Honolulu, oraş care în ultimii douăzeci de ani s-a triplat pe orizontală şi verticală, semănând leit cu marile metropole americane continentale. Am stat într-un hotel nou din Waikiki, aşezat la marginea celebrei plaje, mult mai aglomerată acum ca în trecut, dar am preferat să vizitez insula, in locul plajei. Întâi, am fost la Pearl Harbor, la complexul muzeal, apoi cu o şalupă am fost la Memorialul Arizona, construit perpendicular deasupra navei militare americane scufundată de japonezi, devenită astfel sicriul subacvatic a 1.177 de combatanţi americani în acea duminică din decembrie 1941. Acum se ştie adevărul: nu a fost un atac surpriză, preşedintele Roosevelt era informat precis că parte a flotei japoneze se îndrepta spre Pearl Harbor, dar a hotărât şi ordonat lăsaţi japonezii să atace! Casa Albă a sacrificat intenţionat Pearl Harbor – o parte din flotă, toată aviaţia militară staţionată acolo şi 2.400 de combatanţi – pentru a putea declanşa un război, un mare război în Pacific, început aici şi terminat cu bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki. Ce josnicie, ce conspiraţie a Casei Albe împotiva propriului popor american, a întregii omeniri !! Experţii militari au demonstrat că în cazul unui ordin expres de atac de la Casa Albă, chiar numai cu 12 ore înaintea sosirii inamicilor, flota japoneză şi-ar fi găsit sfârşitul pe fundul oceanului şi nu ar mai fi încercat vreodată. Dar conducătorii americani, loviţi de Morbul lui Alexandru (cel Mare), susţinuţi de militari, bancheri şi intriganţi belicoşi, căutau cu lumânarea aprinsă un mare război. Şi l-au avut. Aici, pe Insula Oahu, în craterul unui vulcan stins de mult, se află National Memorial Cemetery of Pacific, un cimitir ce cuprinde 13.000 de combatanţi americani, o dovadă cât de mare a fost războiul din Pacific. Dorm, înainte de-a le fi venit vremea, străjuiţi de monumentala statuie asimbolului Statelor Unite, a libertăţi şi justiţiei, Lady Columbia. E drept, libertatea şi justiţia Statelor Unite sunt mult mai mari decât în alte ţări, dar nu sunt la nivelul pe care îl pretind politicienii americani si, în faţa intereselor dominante ale marilor bancheri, ele devin palide, şterse. Citiţi istoria havaienilor de la sosirea americanilor în arhipelag, citiţi istoria amerindienilor şi a sclavilor africani din Statele Unite. Am petrecut o altă zi, ca într-o altă lume, în Polynesian Cultural Center, o lume simplă, deschisă, bună şi frumoasă, reprezentată de toate arhipelagurile polineziene într-o amenajare grandioasă, ca spaţiu şi specificitate,pe versantul opus americanizatului Honolulu. Câtă diferenţă ! Dar adâncul specificului polinezian, natural şi fantastic, l-am simţit în altă insulă, când am aterizat la Kona, în marea insulă havaiană sau The Big Island. Am stat la Kailua Village si închiriând o maşină am cutreierat insula în lung şi-n lat. Am fost copleşiţi de Hawaii Volcanoes National Park şi de celelalte parcuri naturale, de aşezările istorice încărcate de naraţiuni despre unificatorul arhipelagului, Kamehameha cel Mare, şi despre Tutu Pele, zeiţa vulcanilor, ce locuieşte în cel mai mare vulcan din lume, Kilauea Caldera, crater ce fumega molcom, în somn, sub privirile uimite ale sutelor de vizitatori din toată lumea.
VARA RĂZBOAIELOR MARI. În Anul 2014 s-au împlinit 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial şi 75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, evenimente istorice abominabile, pe care le-am evocat concis şi real. Am scris după o lungă şi variată documentaţie, am scris în memoria bunicilor mei, ţărani români, unul bănăţean şi altul oltean, care au luptat în primul război: primul a fost cătană la împăratul Austriei, iar al doilea, fiind soldatul regelui Ferdinand, a luptat pentru întregirea neamului românesc. Am scris şi in memoria tatălui meu care, în cel de-al doilea război, a făcut şi campania antibolşevică în Est şi campania antifascistă în Vest. Ce manipulări ale conducătorilor dominanţi, ce aberaţii şi câtă lipsă de chibzuinţă, câtă tragedie umană fără de sfârşit şi ce consecinţe peste generaţii. Marile adevăruri istorice despre aceste războaie au fost torsionate, falsificate, încarcerate de către conducătorii lumii, cei care au împărţit lumea după câtă putere economică şi militară aveau, după cât erau de loviţi de Morbul lui Alexandu (cel Mare). În urma acestor împărţiri, România a fost dezmembrată, cotropită, înlănţuită, jefuită. Toate le-am documentat în acest anotimp şi, pentru adevărurile istorice, unii conaţionali, m-au etichetat politic incorect şi au evitat să mă editeze. Şi nu sunt numai adevărurile despre războaie ci şi cele despre viaţa politică românească interbelică şi influenţa regală, care au ruinat naţiunea şi patria. Eu le-am scris cum au fost, în timp ce alţii, la comandă, încă mai falsifică sau îngroapă istoria.
TOAMNA STUDENŢILOR PROTESTATARI . Cu un an în urmă, împlinind 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de Medicină, am fost la întâlnirile colegiale la Timişoara. Am rememorat vremea liceului şi studenţiei, vremea sărăciei şi a cartelelor, vremea când eram sub şenilele tancurilor ruseşti şi trebuia să slăvim şi să ovaţionăm tirania comunistă a Kremlinului şi a NKVD-lui. În acea vreme studenţimea timişoreană a avut curajul protestului anticomunist, cerând îmbunătăţirea condiţilor de viaţă, plecarea armatei ruseşti din România, scoaterea limbii ruse din programa de studii. Timişoara, în data de 30 octombrie 1956, a devenit Tribuna Libertăţii României. Pentru acei studenţi îndrăzneţi ai generaţiei noastre, care au suferit deportarea, interogatorii brutale, exmatriculări, procese şi ani grei de puşcărie comunistă, am scris acest capitol de cunoaştere şi recunoştinţă datorată. Gratitudine şi mulţumire, deplin meritate, trebuie să le adresăm tot timpul; mai ales pentru că azi sunt unii care umbresc, care diminuează curajul şi acţiunea acelei generaţii, evenimentele istorice in urma cărora viaţa studenţilor români s-a îmbunătăţit foarte mult. Protestul şi Memoriul studenţilor timişoreni au fost discutate serios în CC al PCR şi tovarăşii au admis, cu stupefacţie şi mare îngrijorare, că noua intelectualitate, pe care voiau să o formeze dupa normă comunistă, este împotriva lor de la început ! ’’Semn rău, trebuiesc îmbunătăţiri, tovarăşi’’. Imediat, mămăliga din cantinele studenţilor a fost înlocuită cu pâine la discreţie, iar în anul următor limba rusă era scoasă de la admiterea în universităţi devenind facultativă în programă. În 1958, armata rusă părăsea România. Începutul eliberării ! Singurul lucru ce nu s-a înfăptuit din Memoriul Studenţilor Timişoreni a fost schimbarea comunismului în democraţie. Pentru aceasta au luptat mulţi dar au mai suferit încă 33 de ani până când tot timişorenii au fost primii care au năruit un sistem , cum a spus revoluţionarul timişorean Ion Savu.
SOLSTIŢIUL IERNII ÎN TIMIŞOARA LIBERĂ. În 2014 s-au împlinit 25 de ani de când revoluţionarii timişoreni au năruit sistemul dictatorial comunist. Ei sunt primii din România care au făcut o breşă în dictatura comunistă, către libertate, către democraţie, breşă care nu a mai putut fi închisă de dictatură. La Timişoara a fost cu adevărat o revoluţie. PUNCTUM ! Pe cei ce nu cred sau sunt rău intenţionaţi, un martor al evenimentelor din decembrie 1989, scriitorul Titus Suciu, îi trimite la dicţionar, să citească cel puţin acea definiţie şi vor vedea potrivirea, echivalenţa, adevărul. Am fost la Timişoara să mă documentez, să citesc şi să întreb. A fost o adevărată revoluţie, proprie, româneasca, în spiritul Anului 1989, când lagărul comunist s-a năruit precum pietrele de domino aşezate vertical una în spatele alteia şi ultimei i se dă impulsul de cădere. Impulsul l-a dat preşedintele Ronald Reagan in celebrul discurs de la Zidul Berlinului: ’’Mister Gorbaciov, tear down this wall !’’ şi Mister Gorbaciov a fost de acord. Omenirea a rămas uluită de această năruire neaşteptată şi aproape fulgerătoare a comunismului. Românii erau disperaţi să scape de Ceauşeşti, dar nu aveau niciun program înlocuitor şi astfel totul a fost la întâmplare. La Timişoara, nişte enoriaşi reformaţi, adunaţi în faţa casei unui pastor ce refuza o decizie judecătorească, au atras trecătorii curioşi ce s-au revoltat, deşi nu au fost informaţi corect. Dintre ei s-a format nucleul revoluţionar care, văzând laşitatea pastorului de-a li se alătura, l-au lasat în plata Domnului şi-a Securităţii, au trecut podul şi au început revoluţia. Au învins într-o sătămână. S-a scris şi vorbit mult despre săptămâna timişoreană şi încet-încet, după 25 de ani, lucrurile încep să se limpezească, adevărurile ieşind la suprafaţă. Amarnice adevăruri. Dintre foştii revoluţionari, mulţi sunt dezamăgiţi de situaţia din ţară şi, pentru prima oară în istoria noastră, emigrează lăsând în paragină, datorită politicienilor, una dintre cele mai frumoase ţări din lume.
Lasă un răspuns