Cerul își strângea norii sub forma unor fâșii albe de dantelă răsfirate pe suprafața sa netedă de culoare albastră. Adierea blândă a vântului mișca fără grabă aceste pete albe pe deasupra atmosferei încinse a pământului scăldat de razele puternice ale soarelui aflat în miez de zi. Dinspre miazănoapte se auzea vuietul pădurii ce se distingea ca un ecou stins al mișcării ramurilor pline de frunze verzi proaspăt ivite la început de primăvară. Iar pe deal, cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici urmă de om sau de vreo altă vietate în afara celor trei siluete zvelte ale maestrului și discipolilor săi.
În acele ore liniștite ale amiezii, când oamenii se retrăgeau la casele lor în pauza dintre cele două intervale de muncă ale zilei, maestrul decise că venise momentul să le ofere o lecție practică celor doi ucenici în privința artei tragerii cu arcul. Chipul său destins și calm se armoniza cu atmosfera naturii din acele clipe într-un joc al reflexiilor multiple ale luminii prinse între două oglinzi. Ochii săi senini priveau cu o deschidere surâzătoare tot ce se afla în jur cu bucuria unui copil care zărește pentru prima dată formele multicolore ale lumii. Nimic nu trăda vreo tensiune interioară, iar gesturile sale firești completau imaginea de ansamblu a unui om modest, dar conștient de puternica legătură ce subzistă între toate lucrurile ce compun acest vast univers.
La dreapta și la stânga sa mergeau cei doi discipoli atenți la drumul pe care îl parcurgeau în tăcere, dar cu atenția încordată asupra cuvintelor pe care sporadic maestrul le spunea asupra acestei lecții importante pentru instruirea lor. Unul dintre ei ducea un arc a cărui lungime depășea statura medie a unui om. Celălalt ținea cu ambele mâini o țintă ușoară, cu un diametru aproximativ de o jumătate de metru, iar maestrul avea un fel de tolbă în care se aflau doar trei săgeți. În rest, nimic altceva nu mai constituia recuzita necesară predării acelei lecții de tras cu arcul la țintă în mijlocul naturii.
De îndată ce au ajuns pe culmea întinsă a unui deal, maestrul se opri, se uită în jur și observă particularitățile de teren, după care întrebă pe primul discipol, cel care ducea arcul: „Cât de aproape sau cât de departe trebuie să poziționăm ținta? Care crezi că este distanța la care se poate trage cu precizie cu acest arc? Știi foarte bine că precizia și distanța maximă de tragere sunt două lucruri diferite, de aceea gândește-te cu atenție și dă-mi un răspuns!”
Primul discipol se gândi la aceste două lucruri ce păreau contradictorii prin însăși definirea lor, iar răspunsul său întârzia. Pentru prima dată se afla în situația să decidă un factor atât de important în tragerea cu arcul și nedumerit răspunse: „Pe de o parte, cu cât distanța se micșorează, cu atât crește precizia tragerii, fiindcă vezi mai bine ținta și detaliile ei caracteristice relativ la formă și culoare.” Se opri din vorbire preț de mai multe clipe, după care continuă: „Pe de altă parte, cu cât distanța se mărește, te apropii mai mult de realitate, în care ținta, de regulă, se află destul de departe, iar arcașul nu se poate apropia din cauză că i-ar fi sesizată prezența. Însă precizia scade foarte mult, fiindcă ținta începe să se confunde cu fundalul ce o înconjoară.”
Maestrul îl privi cu o admirație sinceră și îi spuse în continuare: „Ai răspuns foarte bine, fiindcă ai raționat logic prin estimarea ponderii celor două variabile aflate într-o relație invers proporțională: dacă micșorezi distanța, se mărește precizia și reciproc, ” concluzionă el. După aceea se adresă celui de-al doilea discipol: „Cum poți stabili distanța de tragere dacă ții acum cont de caracteristicile acestei ținte pe care o duci de mai multe ore cu tine? Poți să privești tragerea din punctul de vedere al țintei?”
Cel de-al doilea discipol rămase surprins de întrebare fiindcă niciodată nu se gândise să privească din perspectiva țintei, ci numai din cea a arcului gata de tragere. Cu toate acestea, el răspunse: „Cu cât o țintă are o dimensiune mai mică, cu atât va fi mai greu arcașului să tragă cu precizie. Pe de altă parte, cu cât diametrul ei este mai mare, cu atât mai mult aceasta va ieși în relief în raport cu detaliile din spatele ei. Prin urmare, o țintă de dimensiuni reduse va fi poziționată la o distanță mai mică de arcaș, însă una mai mare poate fi plasată mai departe în funcție de puterea de tragere a arcului.”
Maestrul răspunse: „Amândoi ați răspuns bine din punctul de vedere al raționamentului bazat pe logică, însă în situațiile reale ținta se află la depărtare, iar dimensiunile ei sunt relativ reduse. Cum v-ați descurca într-o astfel de situație?”
Amândoi discipolii ridicară mirați din sprâncene și se priviră unul pe altul fără să își poată masca nedumerirea. De multe ori maestrul îi provoca să gândească altfel decât s-ar fi așteptat prin forțarea raționamentului logic sau chiar sfidarea procedeului de a lega prin formule cauzele de efectele lor. În astfel de clipe orice fel de răspuns prefabricat se dovedea lipsit de temei și orice automatism de gândire devenea inutil. Prin urmare, răspunseră ca de obicei: „Nu știm cum se poate trage într-o țintă pe care abia o zărești și dispusă la o mare distanță de arcaș!”
Maestrul zâmbi ca de fiecare dată când dorea să demonstreze lucruri ce depășeau posibilitatea exprimării directe prin cuvinte și spuse primului discipol: „Dă-mi, te rog, arcul!” Iar celui de-al doilea discipol îi zise: „Te rog să duci această țintă în direcția pădurii la o distanță de trei sute de pași, care corespunde la aproximativ 60 – 70 de metri!”
Primul discipol întinse arcul maestrului, iar acesta îl luă cu delicatețe, dar fermitate, în mână și așteptă până când celălalt discipol poziționă ținta și se întoarse lângă el. Ținta se distingea cu relativă greutate pe fundalul verde al pădurii ca o pată mică de culoare galben-maroniu, ușor de confundat cu trunchiurile copacilor. Dar maestrul nu schiță niciun fel de nedumerire, ci doar se așeză de așa manieră încât să privească drept către țintă contemplând aspectul și forma ei ce se încadra armonios în raport cu mediul din jur. În ochii săi se distingea o trăire artistică similară pictorului ce admiră un peisaj bine proporționat ca formă și conținut.
Privindu-l, aveai impresia că nu mai avea în mână un arc, ci o pensulă prin care urma să adauge o pată de culoare unui tablou pentru ca acesta să devină desăvârșit. Brusc, el se transformase într-un pictor care colabora cu natura în realizarea unei capodopere artistice de excepție. Discipolii remarcară această schimbare de atitudine din partea maestrului, dar nu mică le-a fost mirarea când au observat că deopotrivă natura răspundea cu aceeași măsură, oferind o conturare mai clară a țintei, care apărea asemenea unui detaliu artistic ce trebuia să fie doar puțin corectat.
Niciun fel de dorință de a produce vătămare nu mai era în sufletul maestrului, absorbit de tabloul aflat în fața sa. Nici măcar intenția de a arăta cât este de bun nu își mai găsea locul în sufletul său, care acum trăia elanul creator al artistului autentic, care se transpune și se regăsește în natura pe care o contemplă și în capodopera pe care o alcătuiește. Și astfel, într-o maximă uitare de sine, maestrul luă penelul, adăugă culoarea potrivită și, după câteva momente de cumpănire, o aplică exact în dreptul detaliului ce trebuia să fie completat pentru ca opera să devină de o frumusețe deplină. Repetă acest gest de încă două ori, după care se opri și spuse celor doi discipoli: „Hai să mergem, să vedem cum se încadrează petele de culoare pe care le-am adăugat!”
Pe măsură ce se apropiau de țintă, aceasta devenea tot mai clară, dar încă nu se distingeau cozile de culoare roșu-deschis ale săgeților. Fiecare discipol se gândea în sinea lui dacă nu cumva acestea se pierduseră în desișul pădurii, dar nu îndrăzniră să adauge niciun cuvânt. Doar maestrul avansa cu pași siguri către țintă pe măsură ce zâmbetul său devenea tot mai larg cuprinzând tot orizontul ce i se oferea privirii. Clipele se dilatau, iar detaliile începeau să se vadă tot mai clar: urme proaspete ale animalelor pădurii ce trecuseră prin acele locuri, crengi de copaci rupte, purtate de vânt și aruncate pe culmea dealului, mici insecte ce se plimbau pe firele de iarbă zumzăind vesel în căldura zilei și stânci golașe ieșind brusc de sub covorul verde al vegetației.
Toate acestea maestrul le zărea cu bucurie și, la rândul lui, le zâmbea pe măsură ce se apropia de țintă, care cumva se integra organic în peisaj. Pașii săi deveniră tot mai rari, iar călcătura tot mai ușoară, ca la apropierea de un loc sacru, ca în final să se oprească brusc la câțiva metri distanță de țintă. Abia atunci își ridică privirea să vadă unde anume se aflau săgețile pe care le trimisese asemenea unor pete mici de culoare pe suprafața unui imens tablou.
Cei doi discipoli nu putură să își mai ascundă emoția și surpriza fiindcă toate săgețile atinseseră ținta schițând colțurile unui mic triunghi plasat în centrul suprafeței acesteia. Cercul galben-maroniu al țintei împreună cu aceste trei puncte de culoare roșu-deschis formau pe fundalul verde-maroniu al pădurii din spate o imagine de o rară frumusețe artistică. Astfel, tragerea cu arcul devenise un act estetic de a picta în mijlocul naturii folosind forme și elemente similare celor oferite de către mediul înconjurător.
Amândoi îl întrebară pe maestru: „Dar cum ați putut să ochiți atât de precis de la o așa de mare distanță? Ce metodă ați folosit? Ce tehnică ați utilizat? Ce raționamente ați avut în vedere, ca să înțelegem și noi pentru a vă urma exemplul?”
Dar maestrul le zâmbi având multă dragoste în privire și le răspunse cu modestie: „Care tehnică? Ce fel de metodă? Ce raționament? Nu știu să vă răspund la aceste întrebări!”
„Dar care este secretul? Cum ați reușit? Nu putem înțelege cum se poate face așa ceva?” stăruiră cei doi discipoli în continuare.
La care maestrul cu simplitate adăugă: „Un arcaș nu va putea trage mai bine decât îi permite tehnica pe care și-a însușit-o prin efort și dibăcie. Un luptător nu va putea să fie mai bun decât adversarul său, ci doar va atinge eventual limita celui mai puternic dintre competitorii săi. Un strateg nu va avea raționamente mai pătrunzătoare decât cele ale logicii.”
„Și? Și mai departe? Care este secretul? Cum ați reușit?” insistară la unison cei doi ucenici ai săi.
Maestrul privi cu multă iubire către cei doi și le răspunse: „Dar dacă nu mai ești arcaș și nici luptător, dacă nu mai ești nici strateg și nici maestru al raționamentului, atunci devine posibil să distingi măreția artistică a lumii în care trăiești, să vezi farmecul ei și să îi simți gustul inconfundabil. Iar dacă ajungi la o astfel de trăire, ce se află dincolo de puterea de exprimare a cuvintelor, este posibil ca într-o zi să ajungi să pictezi folosind cuvinte, trăiri, gesturi sau fapte și să contribui astfel la dezvăluirea frumuseții colțului de univers în care te găsești.”
După aceea el rămase tăcut mai multe clipe, dar adăugă în cele din urmă: „Aceasta reprezintă momentul când maestrul-luptător devine un maestru-artist și în cele din urmă, aceasta înseamnă să atingi ținta ce se află la marginea țintei!”
Și ca un ecou al acestor ultime cuvinte, pădurea răspunse cu un vuiet profund, vântul prinse să bată cu putere netezind vegetația de pe culmea acelui deal și norii prinseră să se miște repede pe cer reunind fragmente de dantelă albă într-un desen cosmic ce repede prindea chip pe albastrul cerului reflectând zâmbetul larg al maestrului, ce izvora dintr-un suflet deschis, sincer și iubitor față de tot ce există în acest mare univers.
Lasă un răspuns