Între poante și gâdisme…

Prima regulă a cititului presei în general și a celei românești în special este să nu crezi în ceea ce citești. Dacă ar fi să cred în ceea ce se publică în aceste zile în presa de acasă, ar trebui să înțeleg că electoratul român oscilează între “Ponta președinte / fiindcă el ne minte” și “Gâdea președinte / fiindcă el nu minte”.

Poporul român s-a călit cu minciuna, de 70 de ani e tot mințit și a ajuns să-l înveselească tare flecăreala, dovadă că a făcut mereu din mincinoși niște lideri. Politica vorbelor s-a lăț-lungit ca în poveștile cu Strâmbă-lemne.

De altfel, fenomentul e planetar. Peste tot în lume se studiază asiduu discursurile lui Hitler, să înțeleagă noii extremiști cum poate fi mințit poporul. Și cel mai constant este oferit un pasaj din “Mein Kampf”, unde Hitler demonstrează că secretul unei bune propagande este repetiția, să repeți la infinit acele fraze care îi fac plăcere poporului. Nu așa a făcut și Ceaușescu? Nu așa a zâmbit și Iliescu? Iar despre Băsescu să nu mai vorbim, el, care este o mârțoagă politică, a ajuns să-i dezbrace pe toți! Răzbunarea prostului ar fi infinită, dacă nu ar fi legi care să-i oprească elanul, evident, legi din afară, unde ochiul treaz veghează să nu fie conturbată poziția mai marilor. Și totul se oprește la graniță. Adică sălbăticia este lăsată să se petreacă numai în țarcul național. Se îneacă domana Merkel în piftie de ce aude despre băsiniști! Și aici, în interior, răzbunarea e un capriț al spânului, stăpânului. Politica lui e să provoace, apoi să se răzbune. Ceva bun nu a făcut pentru țară. Corupțiunea a emanat din acestă formă de politică irațională, unsă cu lipici de Pleșcoi. Și titirezul nu mai are pace. Țara a devenit o spurcăciune, o măcelărie. Se dovedește și mai abitir că istoria românilor e o carte despre trădări și răzbunări. De când îl știm pe Băsescu, pe toți pe care i-a provocat și nu au zis ca el, care l-au supărat, s-a răzbunat. Ca și cum țara o duce pe roze, domnul președinte face o politică de clacă și nu mai are frâu în declarații iresponsabile. Totul e antologic în rostirile sale, care au stârnit recent din partea premierului califcativul “nebun de tot”.

Până și tânărul pontangiu nu mai are răbdare, s-a săturat, totul are o limită și pentru el. Și nu e așa? Cine are oare nevoie de o arhivă de inepții? Poate că nici pe vremea lui Caragea Vodă nu s-a făcut la noi istorie ca acum. Vor studia oare elevii la școală ce a emis Băsescu când era consiliat de Liicheanu et co?! Liicheanu a declarat, la famioasa decorare cotrocenistă a liichelelor, că o parte din intelectualitatea română, în frunte cu el, se recunoaște în declarațiile și faptele președintelui. Până aici a mers acest fenomen al “nebuniei de tot”! Deja Patahârbici și toți liichenii musai trebuie să se pregătească de “trebonal”, fiindcă a venit vremea schimbării, când liichelele decorate vor trebui să dea socoteală!

Vor da, în frunte cu Pazvante al lor. E o iluzie să-și închipuie că ulciorul va merge de multe ori la apă fără să se spargă. Se va sparge. Cum se va sparge și în cazul lui Putin. Și al tuturor celor care s-au crezut sau se cred peste timp. Deja Ponta i-a spus “nebunului de tot” că e timpul să se gândească la răspunsurile pe care le va da la tribunal.

Bun, gata cu păcălici. Acum cititorul trebuie să meragă mai departe, să vadă și cealaltă față a medaliei. Fiindcă la noi a existat o continuă opoziție subterană, o masă tăcută, care a acționat pe bază de ghilotină. Adică a optat pentru soluția jupuirii, a trasului în țeapă, în numele adevărului. La curtea fiecărui domnitor a existat un gâde, un ispravnic sau mai mulți, oricum, gâdele șef era la fel de temut ca și Vodă.

Da, istoria, cel puțin istoria românilor, s-a plimbat între păcăleli și gâdisme, trădări, decapitări, răzbunări. Lotul Voiculescu nici n-a intrat bine la zdup, că a și amenințat cu răzbunarea, cu “cineva va da sigur socoteală”.

Iar poporul așteaptă cu răsuflarea tăiată să vadă circul, cum se răzbună hoții cei mari între ei! Politica pe bază de vendetă a oferit spectacole neîntrerupte, care au călit populația atât de mult încât teatrul, cu toate grozăviile lui istorice, așa cum le-a descris un Shakespeare, pare o dulce copilărie.

Bun, istoria se mișcă între aceste extreme, poante și cruzime, dar ce ne facem cu lucrurile cu adevărat prețioase, cu morala, cu adevărul, cu invențiile științifice, cu religia, cu arta, cu frumusețea estetică? Va fi oare artistul, acest seismograf al timpului, mereu sacrificat?

Nimeni nu va mai asculta glasul rațiunii? Nimeni nu va mai fi bun, tolerant, romantic sau nostalgic? Toți vor fi o apă și un pământ? S-o fi stricat oare și rădăcina românismului?

Nu știu, cred că e bine ca românii să aibă în continuare umor, să se prefacă a se lăsa ușor păcăliți, dar e bine să pună și mâna pe bardă, să aibă și trezie în cuget și simțiri, să spună, ce poftești, mă, musiu, până aici! E bine să aleagă un președinte care este o sinteză între gâde și păcălici, fiindcă altfel e imposibil în politică, nu poți pentru ca să fii artist, oricât ai trage la țintă sau ai lustrui ghetele dumnealui, boss de Dămăroaia, care acum spală closete la Jilava.