Ceva despre „Gazeta de Transilvania” şi nu numai…

A trecut aproape neobservat faptul că anul acesta, în 12 martie, s-au împlinit 175 de ani de la apariţia uneia dintre primele şi cele mai importante publicaţii româneşti din Transilvania – „Gazeta de Transilvania” („Gazeta Transilvaniei” – Braşov, 12 martie 1838), care, alături de ,,surorile” sale de peste Carpaţi: „Curierul românesc” (Bucureşti) şi „Albina românească” (Iaşi), a constituit un important difuzor de ştiri pentru întreg spaţiul românesc de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, pentru toţi românii de pretutindeni. ,,Gazeta de Transilvania” a fost  publicaţia politică şi culturală care a militat, de-a lungul existenţei sale, pentru drepturile românilor transilvăneni, pentru emaniciparea lor socială şi naţională.

Ceea ce m-a deperminat să scriu rândurile de faţă nu este istoria plină de zbucium a acestei publicaţii şi toate mizeriile îndurate de redactorii săi, începând cu George Bariţiu, Iacob şi Aurel Mureşianu, Grigore Maior, Ioan Pop-Reteganul şi toţi ceilalţi, din partea autorităţilor maghiare, ci un document care, prin conţinutul său, îşi păstrează actualitatea prin referirea la poziţia şi politica statului ungar şi a politicienilor de la Budapesta, faţă de România şi români, rămasă neschimbată de-a lungul timpului.

Este vorba de scrisoarea pe care Mihail Kogălniceanu a adresat-o dr. Aurel Mureşianu, redactorul responsabil al „Gazetei de Transilvania”, cu prilejul sărbătoririi semicentenarului acesteia, publicată în numărul festiv din 1 ianuarie 1888.

„Iubite Domn şi amic,

Onorabile Dr. Aurel Mureşianu!

Vechiu colaborator al ,,Gazetei Transilvaniei”, încă de pe la anii 1839-49, permite-mi a-ţi adresa felicitările mele sincere şi connaţionale, cu ocaziunea jubileului de 50 de ani al esistenţei veteranului ziaristicei româneşti. Şi eu în acest an serbez între ai mei jubileu de 50 de ani de viaţă politică.

În acest lung timp de cincizeci de ani nu odată m-am întâlnit cu luptătorii Mureşeni; deşi aflându-ne în ţări politic despărţite, nu odată am simpatizat şi am luptat împreună, căci şi unii şi alţii am avut şi am urmărit acelaşi scop: apărarea şi întărirea naţionalităţii române, fie dincolo fie dincoace de Carpaţi. Câte evenimente s-au petrecut în ţările noastre în această jumătate de secol! Câte lupte am susţinut , cât curaj s-a arătat, câtă abnegaţie am dezvoltat, câte sacrificii am făcut şi noi şi voi, sau mai bine zicând noi împreună!

Noi Românii de dincoace de Carpaţi am fost mai fericiţi decât voi Românii de sub coroana Habsburgilor. Noi ne-am văzut visul cu ochii! Am ajuns să fim un stat liber şi independent. Ocupăm azi un loc respectabil între naţiunile de sine stătătoare. Suntem stăpâni pe destinele noastre, şi viitorul nostru atârnă numai de noi; de inteligenţa, de prudenţa, de energia ce vom şti a dezvolta în mijlocul pericolelor ce ne-ar ameninţa.

Voi iubiţii noştri fraţi de peste Carpaţi aţi dobândit mult pe tărâmul culturii naţionale, şi aceasta în mare parte mulţumită ,,Gazetei Transilvaniei”; dar n-aţi ajuns acolo unde trebuie să ţintească orice naţiune mândră de sângele ce curge prin vinele sale, şi mai ales naţiunea română, urmaşa poporului-împărat.

Spre a ajunge la acest scop măreţ, mai trebie încă multe sforţări, multe sacrificii, multă prudenţă politică, şi mai presus de toate unire, unire deplină între voi, unire în cuget, unire în simţiri, cum zicea nemuritorul nostru bard naţional. Dreptul nu pere niciodată, mai ales când el are apărători ca voi curagioşii fii ai Carpaţilor, care în mijlocul persecuţiunilor, al restriştilor aţi ştiuta susţine pe valoroasa ,,Gazetă a Transilvaniei”, ce a fost şi este nu numai marea voastră înainte-luptătoare, dar şi însuşi analele admirabilelor voastre acte pentru susţinerea şi dezvoltarea naţionalităţii române în timp de jumătate de secol.

Noi Românii din regatul românesc un minut n-am fost, un minut nu suntem fără să împărtăşim durerile voastre, fără a simpatiza cu sforţările voastre pentru asigurarea naţionalităţii române, acolo unde Dumnezeu şi Divul Traian au împlântat-o, căci ştim că atunci (dar asta nu va fi) – când naţioalitatea română ar fi stinsă peste Carpaţi, nici noi Românii dedincoace de Carpaţi nu vom avea propria noastră existenţă naţională asigurată.

Cu toţii ştim, în inima fiecăruia dintre noi există dar durerea de a vedea politica greşită şi funestă ce se urmăreşte încontra Românilor de către concetăţenii voştri Maghiari, politică mai înainte de toate funsestă însuşi statului ungar. Totdeauna am avut simpatii vii pentru naţiunea maghiară, dar asemenea pururea am deplâns linia de purtare a o mare parte din Maghiari către Români, concetăţenii lor; Sentimentele mele au corespuns pururea actelor mele. Când în 1868 – sunt acum douăzeci de ani – am vizitat parlamentul Ungariei, câte capete am recunoscut, cari în 1860 se refugiaseră în Moldova şi pe care eu prim-ministru al lui Cuza-Vodă le-am refuzat gâzilor guvernului absolutist, ce atunci domnea în Budapesta ca şi la Viena.

Când prefectul de Galaţi, în 1860, voia să predea consulului austriac pe refugiaţiiVidasz şi Berzcnczey, comitele Săcuilor, şi când aceştia iarna, îmbrăcaţi numai cu un atila de vară, au venit la Iaşi, eu pe răspunderea mea le-am dat un sauf-conduit, i-am îmbrăcat în înseşi blanele mele şi în trăsura mea i-am înapoiat la Galaţi, unde au urmat a petrece în linişte sub protecţiunea drapelului român., cu toate protestaţiunile şi ameninţările reprezentantului Austriei. (Drept recunoştinţă, urmaşii lor de astăzi nu mai vreau drapel românesc, ci numai secuiesc! n.n.).

Această linie de purtare ospitalieră mi-a fost dictată prin crezul politic ce-l profesez şi astăzi, că acei care predică înfrăţirea între popoarele Ungariei, prin egala îndrituire şi respectarea drepturilor naţionalităţilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, lucrează pentru întărirea şi înflorirea statului Ungariei; şi dincontră acei ce impielează pe Români, acei ce voiesc a stânge naţionalitatea română din Ardeal şi Bănat sunt mai mult duşmanii prezentului şi viitorului Ungariei, decât ei înşişi Românilor.

În aceste sentimente, care cred – curând sau târziu –  vor fi împărtăşite nu numai de adevăraţii oameni de stat ai Unagriei dar şi de adevăraţii ei ziarişti, vă reîmpiesc felicitările mele, urările mele călduroase şi sincere la frumoasa voastră serbare. Regret din suflet că nu sunt decât cu inima în mijlocul acelora cari serbează jubileul ,,Gazetei Transilvaniei”.

Ca concluziune doresc ca „Gazeta” să ajungă la jubileul său de o sută de ani! Facă Dumnezeu şi energia voastră ca acel jubileu să se serbeze în mijlocul unei naţiuni fericite, adică ajunsă la culmea împlinirei dreptelor sale aspiraţiuni! Numai astfel naţiunea română de peste Carpaţi, alăturea cu naţiunea maghiară, având ambele aceleaşi drepturi şi îndatoriri, va lucra împreună la întărirea şi gloria patriei comune: Ungaria devenită atunci aliata României!”

P.S.:

Urarea lui Kogălniceanu, pentru jibileul de o sută de ani, avea să se împlinească, fiindcă acest jubileu avea să se petreacă într-adevăr ,,în mijlocul unei naţiuni fericite, ajunsă la culmea împlinirea dreptelor sale aspiraţiui”, în urma evenimentelor istorice ale anului 1918, „ora astrală” a poporului român. Din păcate, „Gazeta Transilvaniei” şi-a încetat apariţia în 1944. Reapariţia ei, în 1990, s-a dovedit a fi efemeră, dispărând din peisajul presei româneşti contemporane în 2009.