Citesc în prima pagină a săptămânalului “Literatura şi Arta”, din Moldova, eseul “Vânătorii de şerpi”, semnat de Nicolae Dabija. Nişte duioase amintiri din copilărie cu un moşneag care a pus lacăt la fântână şi Vasâle, îmblânzitorul de şerpi. Tot Dabija, cu scris caligrafic, de mâna lui, ne spune că Grigore Vieru l-a iubit pe Fuego ca pe un fiu, iar Fuego l-a iubit pe Grigore Vieru ca pe un tată. Şi ne descrie enigma interceptării cosmic e ,de către ambii ,a Cântecului şi Poeziei.
Tot în pagina întâi ,la rubrica Poesis, ni se înfăţişează cromatic şi olfactiv poezia Evoluţie, scrisă în anii cei tineri de către marele dispărut, Aureliu Busuioc. Laconic şi sensibil, grav şi regretabil: „Între-o cafea şi un coniac îi gust/ Înfiorat pe Kafka şi pe Proust.// Părinţii mei, e cazul să remarc,/ Îl preferau desigur pe Reamarquie.// Bunicul însă, cum lua un vin,/ Îl declama, plângând, pe Lamartine.// Doar străbunicul, simplu, cum i-i viţa,/ Zicea pre limba lui de Mioriţa.// El, bietul, nu ştia nici un poet:/ Străbunul meu era analfabet”…
Aşteptam ca în interiorul ziarului să citesc cel puţin zece mii de propoziţii despre cel plecat cu paşi mereu întrerupţi de piedica de la picioare, pe care are dreptul să i-o dezlege numai cerul şi primii lui demnitari. Aflăm în pagina a patra un necrolog semnat de Academie, altul de Uniunea Scriitorilor şi cel mai minuscul –de către Asociaţia Naţională a Oamenilor de Creaţie din Republica Moldova, preşedinte: acad. Mihai Cimpoi.
Restul paginii este o budă, îngrădită cu beţe de floarea soarelui, semnalată cu becuri leniniste ultraroşii şi semnată ,fără pic de prudenţă, de cele două cucoane Elena Tamazlâcaru şi Nina Josu, secondate de Traian Vasilcău, care prin al său poem „Moartea Uniunii”, ne avertizează din foişorul său de fildeş: „Aseară a murit Uniunea!”. Fă-ţi semnul crucii, Traiane! Nu eşti tu cel chemat s-o îngropi, nici s-o dezgropi. Nu ştiu de ce îmi pare că ai devenit groparul propriului poem. Nu numai că e scris ocazional, ci şi în mare grabă pentru a nu rămâne de căruţa Ninei Josu. De altfel, te cunosc din cele 38 de cărţi ca şi un poet evadat de pe malurile Bâcului cu isme şi paraşutat în Ţară cu plachete de rezistenţă. Unde te grăbeşti? Ai toată viaţa în viitorime. Şi Uniunea Scriitorilor nu-i Bastilia. Ea nu cade când vor buclucaşele instrumente muzicale şi mai ales cimpoierii, toboşarii şi unul dintre cei patru apostoli, care vrea să mirosim a bahnă. Bahnaru vine de la bahnă, iar ilustrul poet Matei provine din alte idei.
Revin cu mult drag la cele două autoare, Elena şi Nina, care s-au depăşit în ale pârâtului. Numai să-ţi treacă prin minte să stai în primul rând al Sălii de festivităţi de la Uniune şi cu un ciot de creion, ca un contabil ramolit sau ca un kaghebist inveterat, să-i treci la catastif pe toţi votanţii. Era şi acesta un denunţ cras pentru a-i gâdila auzul şi obrazul academicianului Cimpoi. Nu cred să le fi trimis dumnealui pe post de spioane, nici de către academicianul Dabija, carele tocmai îşi scria editorialul „Vânătorii de şerpi”. Nu-l pot bănui nici pe Valeriu Matei. Dacă au făcut-o din propriul interes, Dumnezeu cu ele.
Acum frumoasele mele colege de breaslă, Nina Josu şi Elena Tamazlâcaru, după ce au bătut abacul şi au socotit mai mult pe degetele de la mâini şi picioare, au constatat, ca două doamne ce stau bine cu aritmetica: „Am numărat, cu mare greu, 119 votanţi. Din aceştia –138 au votat pentru Arcadie Suceveanu şi alţii 21 pentru Iurie Colesnic. Încălcările s-au făcut aproape public. Vlad Zbârciog, spre exemplu, a fost văzut de către toţi cei prezenţi apropiindu-se de mai multe ori de urnă ca să voteze multiplu. Dacă a revotat sau a introdus votul altora, oricum este o încălcare flagrantă a Statutului Uniunii Scriitorilor”…
Halal de asemenea spioance! Am fost şi eu martor ocular, când Vlad Zbârciog, a fost rugat de doi scriitori în etate: Sergiu Nucă şi Gheorghe Marin să urce scările în locul lor şi să lase buletinele în urnă. Cât o fi fost de flagrantă această „încălcare” o las pe sama doamnelor de la LA, pe care aş vrea să le văd, când vor fi trecute de 80 de ani, cât de uşor se vor ridica pe scenă, dacă care cumva nu vor fi ocupate cu număratul. Nu ştiu cum şi de ce, eu m-am simţit ca la Sâmedru, când se aleg mioarele şi un cioban beat încearcă să numere până la o sută şi nu-i iese nimic de cât bolboroseşte un cuvânt savant „ce mai flagrant!”
Cu asta ne-am lămurit. Acum să revenim la fotografii şi la legendele compuse de distinsele doamne. Ca să-şi dea mare importanţă citim textul de sub fotografie: „Membri ai Uniunii scriitorilor, neidentificaţi, votând.” Nu mai vorbim de calitatea fotografiilor, care par a fi meşterite de un amator, dar mă miră, cum ditamai scriitoare nu-şi cunosc camarazii de condei, primiţi în Uniune de fosta conducere pentru simplu motiv că au prezentat nişte teze de doctorand. . Eu cu ochiul liber am cunoscut-o pe Angela Chicu şi scriitorul de limbă rusă, Iuri Pavlov. Ar fi prea devreme să vi se pună albeaţă pe ochi. A fotografia ultimele rânduri şi a scrie „Singurătatea sălii” e de asemenea un truc kaghebist, ca şi cu număratul votanţilor, pe când aceştia nu vor să fie daţi la strungă. Aţi avut cumva consimţământul nostru de a ne număra şi a ne da la gazetă? Din nou o încălcare flagrantă.
De când Nina Josu pretinde a fi mentorul a 170 de scriitori, îndemnându-i: „Să depăşim „punctul mort”, să ieşim din mreaja „adormirii spirituale”. Cine, dragă Nina, mi te-a încolăcit în mrejele cimpoiste-mateiste şi nu te lasă să le părăseşti? Vezi, fiecare cu punctele sale defuncte… Acum, ca să nu zici mata, dragă Nina, că numai eu gândesc altfel, adaug la cele spuse de mine şi vorbele unui scriitor din generaţia mai tânără, care de mult a depăşit „punctul mort” şi e curtat de mari editori din ţară şi de peste hotare. Se numeşte Emilian Galaicu-Păun. Îţi spune ceva acest nume sau creionul vostru l-a trecut la capitolul „Neidentificat”? „Judecând după agitaţia taberei perdante (atenţie – nu zic „adverse”, pentru că nu gândesc lumea scrisului în termeni de… adversităţi!), care chema din paginile hebdomadarului Literatura şi Arta – prin vocea ex-preşedintelui USM, acad. Mihai Cimpoi –, în ajunul convocării Adunării Generale extraordinare, la boicotarea acesteia, pe motiv că scriitorilor le-ar trebui o „dezlegare” de la instanţa judecătorească (ce tot întârzie!) înainte de a se întruni, te-ai fi aşteptat cel puţin la o revoluţie de palat.
Deziluzie pe toată linia – şi asta, pe de-o parte, deoarece majoritatea literaţilor nu au dat ascultare chemării academice, aşa că Adunarea s-a putut desfăşura în condiţii legale; pe de-alta, fiindcă nu s-a mai văzut o întrunire scriitoricească mai cuminte & fără istorie.
Scurt pe doi – actualul preşedinte, dl Arcadie Suceveanu, a fost reales cu o majoritate de voturi (138 din 161), contracandidatul său, dl Iurie Colesnic (acumulând 21 de voturi; 3 voturi fiind declarate nevalabile), a fost primul care l-a felicitat. Bref, nu tu contestări, nu tu chemări la arme, nici convocări în faţa tribunalului… La fel, lista consiliului USM, oarecum înnoită faţă de lista precedentă, nu a stârnit nedumeriri, nici proteste – cum era şi firesc, tocmai cei care s-au auto-exclus, chemând la boicotarea Adunării Generale, nu s-au mai regăsit în noua componenţă a Consiliului de conducere. Qed.
Toate bune şi frumoase, s-ar zice, dacă dincolo de faţada reamenajată pe moment, nu s-ar ascunde o obşte (mai exact, breaslă – altminteri, s-a şi propus ca meseria de scriitor să fie inclusă în Catalogul Profesiilor!) devastată, ce nu a ştiut să facă faţă schimbărilor sociale, pe care tot ea le-a iniţiat în 1988-1989. Fiindcă e greu de crezut că „dublii perdanţi”, fluturând acelaşi stindard academic (de fapt, o „triadă” academică – fie şi de onoare, cu Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija & Valeriu Matei), se vor conforma deciziei majorităţii literaţilor, ceea ce înseamnă că procesul de scindare continuă – iar instanţa de judecată nu face decât să-l legitimeze.
Uimitor, cum tocmai aceşti „secesioniştii” – tot ei, campioni ai „unionismului” pe listele de plată ale Ţării vecine şi prietene – calcă pe grebla lui Constantin Munteanu, cel care înfiinţa, având girul (dacă nu chiar binecuvântarea, de vreme ce a participat la adunarea de constituire!) preşedintelui de-atunci al R. Moldova, Vladimir Voronin, o uniune de alternativă, regrupând literaţi de pe ambele maluri ale Nistrului de-o anumită culoare politică, şi ea marcată cu dangaua, pardon – cu secera şi ciocanul.
După ce că literatura română din Basarabia continuă să fie privită peste Prut de către unii (Ion Simuţ) drept „a cincia roată la căruţă”, numai o Transnistrie literară cu acte în regulă (la cât de „imparţială” e justiţia noastră, te poţi aştepta oricând la mutarea capitalei culturale din Chişinău la… Balta!) ne mai lipseşte – şi încă din pasa unui reputat eminescolog, ce ne aruncă iată, printr-un singur gest, în lumea lui I.L. Caragiale. Căci, în ultimă instanţă, a reduce „problema astei vieţi cu care lupt[ă USM]” (Scrisoare II) la întrebarea… cetăţeanului turmentat dintr-O scrisoare pierdută („Eu cu cine votez?”), mi se pare o cădere în derizoriu, dacă nu chiar o prăbuşire morală.
Or, afirmaţiei lui Nietzsche – „Cu cât priveşti mai mult în fundul prăpastiei, cu atât mai mult se uită prăpastia în tine” – i se poate replica în două feluri: asemenea unui rege francez, care ar fi exclamat: „Après moi le déluge!”, şi asemenea lui Charles de Gaulle care, pierzând în 1969 un referendum, şi-a prezentat demisia cu un an înainte de încheierea mandatului.
Ei bine, de cine credeţi că ar avea nevoie Republica Literelor române din Basarabia – de un rege (absolut) sau de un preşedinte (ales, eventual reales o singură dată)?! Altfel spus – cap sau pajură?”
Lasă un răspuns