Un proverb chinezesc ar spune că să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante. Noi nu doar că le trăim. Noi am ales și alegem zilnic să fim doar obiecte de butaforie sau, în cel mai bun caz, iluștri spectatori necunoscuți și neimplicați în viața cetății, în loc de participanți activi la scrierea piesei. Și nici măcar spectatori nu suntem. Asistăm pasivi, neinteresați și neinteresanți, la tot și la toate. Cumva pare că ne-a dispărut și ultima urmă de instinct de conservare. Ne lăsăm călcați în picioare și nici nu ne pasă. Ne spunem, lași și comozi, că suntem prea mici pentru a putea schimba ceva, uitând că ei, impotenții care ne conduc spre distrugere, au mai multă nevoie de noi decât noi de ei. Pentru că niciodată vreo schimbare socială hotărâtă din exterior nu a avut șanse de reușită fără susținerea sau fără lipsa de reacție populară. Atâta pasivitate în hotărârea propriilor destine l-ar face invidios până și pe mioriticul nostru ciobănaș moldovean.
Societății românești contemporane, de la opincă la vlădică, îi curge prin vinele prezentului o poșircă călâie. Un surogat, o zeamă care înlocuiește sângele naționalismului viu.
Placiditatea, lipsa pasiunii și a compasiunii, interesului pentru viitorul acestei nații atinge cote alarmante. Ne înghite goliciunea pe zi ce trece, în timp ce noi ne hlizim tâmp și ne pierdem in nimicuri care ne țin amorțiți. Ne pierdem între serviciu și casă, amanți și amante, polemici și meciuri virtuale cu „dușmanii de clasă” din viața politică, din sistemul sanitar, din învățământ. Virtuale pentru că exact acolo, între sutele de mii de servere care ne găzduiesc curajul ni se termină și vitejia, și voința, și puterea de acționa și opera pe viu România de tumorile canceroase care o rod ireversibil.
Între două hăhăieli, un video cu metoda prin care suntem învățați să facem salată cu surimi exact ca bunica, între bălitul după domnișoare cu mai mulți mililitri de silicon și botox în trup decât țesuturi neuronale în cap, între citări de truisme și texte porcoase care se pretind inteligente, între discuții despre unde e nisipul mai fin la mare și ce marcă de chiloți strânge mai puțin, viețile noastre se scurg pseudo-minunate și pseudo-liniștite.
Ne spălăm mințile inoculate temeinic cu spirit de turmă și manipulare, devenim slujbași fără simbrie ai unui stil de viață străin nu doar României, ci chiar total speciei umane.
Nația Română, prostită sistematic de vremelnicii ei conducători autohtoni (în aceeași măsură în care a fost și este prostită de adevărații ei conducători din exterior), își face somnul de frumusețe pe spezele viitorului copiilor ei.
Suntem, majoritatea, prea ocupați, prea obosiți, prea blazați pentru a avea puterea de a ne ridica deasupra condiției pe care „alții” ne-au hotărât-o. Ni se strânge jugul de gât și noi nu doar că nu protestăm in vreun fel, ci chiar ne aplaudăm statutul de pioni, de oi sacrificate pe altarul unui sistem de „valori” impus, care frizează patologicul. Rarele excepții, oameni de bun-simț, instruiți, informați, oameni cu spirit critic, inițiativă și Credință sunt ostracizați de o societate în care ambalajul scuză orice miez găunos Cine să aibă nevoie de Adevăr, când minciuna ne susține indolența?! Trăim timpuri interesante și, dacă nu suntem atenți, dacă nu ne vom răscula și nu vom cere socoteală celor responsabili cu dezastrul național, nu le vom mai trăi deloc.
Nu mai este timp de pierdut. Fiecare oră ce trece înseamnă condamnarea noastră definitivă la existențe nule. Vom rămâne în istorie, dacă vom mai avea vreuna, drept oamenii goi, care au trăit timpuri interesante – până când nu au mai trăit deloc.
Lasă un răspuns