În urmă cu câteva zile, din motive pe care nu le știm, dar le putem intui, România – prin vocea ministrului de externe și a președintelui – a anunțat că este gata să renunțe la dreptul ei de veto în domeniile politicii externe și securității. După cum ne puteam aștepta, prea puține voci s-au auzit în agora criticând acest fapt sau măcar ridicând semne de întrebare. Au fost mult mai interesante celelalte subiecte: miliardarii ce au coborât să vadă Titanicul într-o cutie de conserve, contraofensiva leșinată a ucrainienilor, răzmerița lui Prigojin, listarea la bursă a Hidroelectrica. Deși nu avea cu cine să se certe, pentru că în general primim orice umilință cu un stoicism antrenat în mii de ani, dl Andrei Pleșu, într-un editorial din revista Dilema Veche, s-a simțit totuși obligat să intervină și să explice cum, în spatele acestei decizii, se află ideea generoasă a democrației. Printr-o scamatorie filozofică, de care orice sofist de pe vremea lui Socrate ar fi fost jenat, trădarea de țară a fost inclusă în categoria binelui, iar „vocea patriotului naționale” în cea a răului. Se găsesc în articol laolaltă și zeflemea, și apelul la autoritate, și exemplul încărcat de emoție menit să susțină o singură parte și simplificarea primejdioasă a problemei, și reinterpretarea unor principii și valori, și rusofobia – care acum este la modă. Acest formidabil ghiveci se discreditează oricum el însuși, dar nu putem trece nepăsători pe lângă produsul inteligenței unui intelectual recunoscut și influent. Trebuie să recunosc că, oricât de mult m-ar fi făcut să sângerez fondul problemei, nu aș fi reacționat în scris dacă în rană nu s-ar fi răsucit pumnalul (chiar dacă bont și scurt) al dlui Pleșu. Trădarea intelectualilor doare mult mai tare și are consecințe mai mari în societate, decât trădarea – cu care ne-am obișnuit deja – a Politicului și a Presei. După ce am fost puși în lanțuri și ni s-au acoperit ochii și urechile, acum ni se otrăvesc sufletele și ne sunt anesteziate creierele (iar asta ne ia și dorul și voia și ideea de libertate)! Dar aceasta nu este o problemă pe care să o putem rezolva acum…Ceea ce putem face în schimb este să explicăm succint de ce renunțarea României la dreptul ei de veto în domeniile politicii externe și securității este tocmai o renunțare la suveranitate și un afront adus democrației…
S-a vorbit atât de mult în acești ani despre democrație în contextul votului și al protestelor, încât aspectele ei tehnice (de funcționare) au ajuns să înlocuiască în mințile oamenilor principiile de justificare și de formare a democrației (cum de altfel se întâmplă în cazul tuturor sistemelor erodate de timp și corupție). Democrația este însă mult mai mult decât o ștampilă și o lozincă. Avem nevoie în primul rând – dacă vrem să înțelegem corect subiectul – de o definiție a democrației – chiar în tușe groase, fără subtilități de ordin filosofico-politic – care să încorporeze principiile de umanitate și dreptate socială și cu care putem opera.
Democrația pleacă de la recunoașterea pragmatică a două realități: (1) construcția ierarhică și coerentă ca voință a sistemelor funcționale (inclusiv a națiunilor) și (2) diversitatea de opinie și intenție din cadrul grupurilor umane (chiar unite de un crez comun).
În cazul națiunilor știm prea bine cum se rezolvă cel de-al doilea punct. Ne interesează însă mai mult primul aspect, care se traduce simplu astfel: există două entități: Socialul și Politicul (cel care este condus și conducătorul), iar democrația este încercarea de a pune în acord Socialul și Politicul (pornind dinspre Social), prin transferul de putere și voință de la Social către Politic. Idealul acesta ne seduce de mult timp, deși am ajuns ca știm prea bine că un vot (chiar dacă urmează voința majorității) nu garantează că în final dorințele Socialului vor coincide cu cele ale Politicului, (pentru că problema corupției și a trădării ține de natura umană, nu de instituții și de procese). Dar – cu toate limitările – dacă spiritul democrației este respectat, țara va putea fi totuși guvernată și va putea merge într-o direcție. În plus, se pleacă de la presupunerea (rezonabilă) că Politicul are o responsabilitate față de Socialul din țara pe care o reprezintă și o conduce, nu doar prin faptul că este emanația Socialului, ci și pentru că este legat de acesta prin identitatea națională, prin faptul că deciziile sale se întorc și împotriva lui însuși. Astfel, chiar și în cazul cel mai rău, Politicul – dacă nu va suferi de păcatul prostiei – nu va face rău Socialului mai mult decât poate acesta să suporte și oricum nu va acționa împotriva Țării înseși, pentru că și-ar periclita propria siguranță (și avere, dacă presupunem că asta este ceea ce îl motivează).
Când vorbim de UE perspectiva se schimbă. UE a fost – și ar trebui să rămână! – o alianță de națiuni independente, o alianță de puteri și de voințe, nu o entitate suprastatală care își trage voința și puterea din voințele și puterile celorlalte state. UE a fost construită pe principiul unanimității: Mergem cu toții într-o direcție, dacă toți vrem să mergem în acea direcție. Putem negocia, putem face compromisuri, ne putem ajuta reciproc, dar în final fiecare este liber să își aleagă drumul și să suporte consecințele. Poate că acum lucrurile alunecă încet într-o direcție greșită, dar nu trebuie să uităm nici intenția inițială, nici pericolul care ne pândește dacă nu veghem asupra acestui principiu. Andrei Pleșu aduce în discuție exemplul intrării României în zona Schengen, un subiect rușinos, unde o singură țară a întors votul și ne-a blocat. Aici, da, trebuie să recunoaștem că un vot cu majoritate ne-ar fi ajutat, dar nu ar trebui să ne lăsăm manipulați. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem cu luciditate este alta: suntem dispuși să riscăm, pentru o situație care este favorabilă, alte situații – care țin de siguranța națională și politica externă – care ne pot fi nefavorabile? Mai ales în situația delicată în care ne aflăm! Dacă în cadrul UE optăm pentru decizii luate cu – orice tip de – majoritate, se poate ajunge în situația ca într-o țară (și pentru o țară) să se ia decizii din exteriorul ei și chiar împotriva ei. Mai exact, este posibil ca la un moment dat nici dorința Socialului, nici cea a Politicului dintr-o anumită țară să nu coincidă cu ceea ce va decide UE (prin vot majoritar) pentru țara respectivă.
Cât de greu este să se înțeleagă faptul că asta înseamnă sfârșitul independenței și suveranității țărilor membre UE? Teoretic, un grup uman (chiar și la dimensiunea Socialului unei țări) dacă este de acord în toate privințele nu are nevoie de conducători (de Politic). Politicul apare acolo unde Socialul nu poate sau nu vrea să ajungă la o decizie (sau nu poate să o pună în aplicare). Tot astfel, dacă UE – până acum doar o „uniune” – ajunge să ia decizii dincolo de unanimitate, se transformă într-o entitate suprastatală cu agenda proprie și viață proprie. O entitate care nu este legată prin responsabilitate și loialitate de niciuna dintre țările vasale (vasale prin tirania majorității) și cu atât mai puțin de România și de români.
Există și varianta – pe care o formulez în încheiere – ca lucrurile să fie prea bine înțelese și dorite de toată lumea. Sentimentul național este mort sau discreditat, corupția este endemică, iar spaimele mănâncă și bruma de demnitate umană rămasă prin sufletele românilor. Poate dl Pleșu nu a vrut decât să îndulcească o pastilă pe care oricum eram dispuși cu toți să o înghițim, chiar dacă știam prea bine că ne otrăvește. Dacă este așa, atunci nu îmi rămâne decât să urez și țării și democrației somn ușor…
Lasă un răspuns