Aurelian Crăiuțu este profesor în cadrul Departamentului de Științe Politice al Universității Indiana, Bloomington din Statele Unite. Teza sa de doctorat, susținută la Universitatea Princeton în 1999, a obținut în anul 2000 premiul „Leo Strauss” acordat de Asociația Americană de Științe Politice pentru cea mai bună lucrare în domeniul filosofiei politice din America de Nord. Trăiește în Statele Unite din 1993. Recent, a avut amabilitatea de a-mi fi interlocutor, interviul rezultat în care împărtășește cititorilor aspecte din viața și experiența sa ca profesor în mediul universitar american, fiind consemnat în cele ce urmează.
– Vă propun, pentru început, să expuneți o scurtă incursiune prin biografia dumnevoastră, menționând câteva date personale pertinente vizând antamarea carierei intelectuale de care vă bucurați astăzi.
– Este greu să vorbești despre sine fără un dram de vanitate. Dar m-ați provocat, așa că voi încerca să răspund pe scurt întrebării dvs. Sunt bucovinean de origine, născut și crescut în Suceava. Am trăit acolo până în 1984, după care, am urmat cursurile Academiei de Științe Economice la București pe care am absolvit-o în 1988. M-am întors apoi, cu „repartiție” (cum se spunea pe vremuri) în Bucovina, la Radauți și apoi la Suceava, unde am stat până la revoluția din decembrie 1989, care m-a prins acolo. Cum meseria de „economist” (în sensul strict al cuvântului) nu mi se potrivea mai deloc, am plecat apoi la puțină vreme după aceea, în februarie 1990, la București, unde am lucrat un timp ca ziarist la revistele Cuvântul si Amfiteatru, si apoi ca cercetator la Institutul de Economie Națională. Am fost ales membru al Grupului pentru Dialog Social în toamna lui 1991 (m-am retras în 2015) și am fost activ în societatea civilă din acei ani, scriind destul de des în paginile revistei „22”.
După Revoluție, am avut norocul să primesc în toamna anului 1990 o bursă a guvernului francez (1990-91) la Universitatea Rennes I. Anul petrecut în Franța a fost decisiv pentru mine. Acolo am cumpărat o mulțime de cărți (m-am întors la București cu șapte valize pline de cărți!) și am apucat să citesc De la démocratie en Amérique a lui Alexis de Tocqueville. A fost ca o dragoste-fulger la prima vedere. Am fost fascinat literalmente de Tocqueville: de ideile lui, de stilul lui, de personalitatea lui. Un moment important a fost marcat de cursul de filosofie politică pe care l-am predat în toamna anului 1992, împreună cu prietenul meu Cristian Preda, la pe atunci nou înființata Faculté Internationale des Sciences Humaines a Universității din București. L-am predat amândoi cu entuziasmul neofiților, fotocopiind texte, inspirându-ne din câţiva maeştri, pe alocuri chiar improvizând. Dar am avut norocul să avem parte de o generație excepțională de studenți, unii aflați atunci la a doua facultate, extrem de interesați de subiect. A fost o experiență unică din toate privințele, inclusiv limba de predare (franceza). Dupa treizeci de ani, am fost afiliat ca membru al școlii doctorale la Facultatea de Ştiințe Politice a Universității București, care s-a născut din acea celulă francofonă. Acum pot conduce teze de doctorat şi acolo, nu numai la Indiana.
– Când și cum ați ajuns în America?
– În America am ajuns relativ târziu. Nu de puține ori, mă imaginasem în postura unui doctorand la Paris, unde speram de altfel să revin în 1994, pentru a studia cu un profesor pe care-l apreciam mult, Pierre Manent, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. Dar destinul a vrut în final altfel. Am ajuns pe pământul american cu o bursă Fulbright, la Universitatea Tennessee, Knoxville, în august 1993, pentru ca să-mi aprofundez cunoștințele de istoria gândirii economice cu o specialistă în domeniul economiei instituţionaliste: profesoara Anne Mayhew. Soțul ei, Walter Neale, fusese un student al istoricului Karl Polanyi, și amândoi erau implicați în curentul economiei instituționaliste, despre care eu știam puține lucruri la vremea aceea. Am petrecut un an rodnic, deși cam solitar, la Knoxville, pe care însă l-am folosit pentru a trimite dosarul de candidatură pentru diferite programe doctorale. Atunci am decis să schimb macazul, să-mi încerc norocul în domeniul teoriei (filozofiei) politice, un domeniu care se află cel mai adesea în departamentele de științe politice. Am „aplicat” (cum se spune astăzi) la 15 universitați, și am fost acceptat cu bursă întreagă la șase dintre ele, dacă îmi amintesc bine. Am avut de ales în final între trei oferte: Princeton, University of Chicago și Duke, și am ales-o pe prima, după o vizită care m-a încântat.
– Vă rog să ne vorbiți despre peregrinările prin Statele Unite.
– Am petrecut cinci ani la Princeton, într-un cadru care atunci era ideal pentru studiul universitar (acum lucrurile par a se fi schimbat). Acolo doctoranzii nu trebuiau pe vremea aceea să predea în primii ani, așa că am putut realmente să mă dedic lecturii și scrisului în umbra unor adevăraţi cărturari (majoritatea au dispărut între timp). Apropierea de New York mi-a dat posibilitatea să mă duc acolo în weekends, ori de câte ori voiam să evadez din mica mea insulă. Am avut parte de câțiva profesori excelenți, între ei, George Kateb şi Alan Ryan. Ultimul s-a întors la Oxford în 1996 pentru a deveni „Warden” (președintele) colegiului New College acolo, dar a rămas în comitetul meu de doctorat până la sfârșit. Primul mai e încă în viaţă, a fost un profesor legendar, puţin idiosincratic, mare admirator al lui Emerson. Am avut și posibilitatea să-l cunosc pe economistul Albert O. Hirschman, care se afla atunci la celebrul Institute for Advanced Study în Princeton, o instituție separată de universitate, unde fusese afiliat și Albert Einstein în anii ’30-’50. De la Hirschman am moștenit pasiunea pentru aforisme, dar și convingerea că pentru a fi bună, o carte trebuie să fie relativ scurtă, în jur de 200-250 pagini.
– Care au fost împrejurările care v-au facilitat accederea la o considerabilă poziție la Universitatea Indiana care v-a oferit oportunitatea de a preda cursuri de Istoria gândirii politice și de Filosofie politică?
– La Universitatea Indiana, Bloomington, am ajuns în 2001. Înainte de a începe acolo, am avut o poziție post-doctorală la Universitatea Duke, în Carolina de Nord, urmată de o poziție tenure-track la universitatea de nord a statului Iowa, în Cedar Falls. În ambele locuri, am stat doar un an. M-am mutat mult în anii aceea, și a fost o perioadă extrem de agitată în viața mea, din motive personale si profesionale, dar am supraviețuit în final. Poziția la Bloomington a venit la timp, și am fost foarte bucuros să mă alătur unei universități pe care o știam bine și să trăiesc într-un oraș universitar autentic. Indiana University avusese timp de decenii și un foarte bun program de studii românești, iar una dintre figurile sale, Matei Călinescu, pe care-l vizitasem pentru prima dată în decembrie 1994, era unul dintre membrii proeminenți ai programului. Așa că decizia de a mă alătura colegilor mei a fost una ușoară (am avut în final de ales între Bloomington si Pittsburgh și am decis să aleg Indiana).
– V-ați simțit dezavantajat că veneați dintr-o țară est-europeană fostă comunistă și cum ați fost primit de lumea universitară americană?
– Unul dintre avantajele Universității Indiana este și acela de a fi avut timp de decenii un foarte puternic institut de studii est-europene și pe spațiul Rusiei, astfel încât m-am simțit din primul moment ca acasă. Spre deosebire de Europa, în America, accentele străine sunt privite cu interes și sunt apreciate. La fel studiile pe teme mai mult sau mai puțin exotice. Am reușit în plus să folosesc mereu cu profit cunoștințele mele de limbi străine care mi-au conferit acces direct la importante surse de cercetare.
– Vă rog să vă referiți la teza dumneavoastră de doctorat, al cărei subiect l-ați dezvoltat în cartea care a apărut în 2003 sub titlul „Liberalism sub stare de asediu – Gândirea politică a doctrinarilor francezi”.
– Subiectul tezei mele de doctorat nu s-a conturat decât dupa câteva încercări. Inițial, voiam să scriu ceva despre revoluțiile din 1989 în Europa de Est. Am scris o lucrare de seminar, pentru care am primit un B+ (o notă modestă) dar care apoi a fost publicată într-o revistă de specialitate (Rhetoric & Public Affairs) și mi-am dat seama că epuizasem subiectul propus într-un eseu. A trebuit să schimb macazul, gândindu-mă la o posibilă comparaţie între Franţa post-1789 şi Europa de Est post-1989. Tema era evident prea largă, comparaţia oarecum forţată. În final, m-am aplecat asupra unui grup de liberali francezi, cunoscuți sub numele de Doctrinarii francezi, care jucaseră un rol decisive în crearea regimului parlamentar după Napoleon. Figura cea mai cunoscută era cea a lui François Guizot (1787-1875), mare istoric şi ulterior om politic. Guizot şi colegii săi (Pierre Royer-Collard, Charles de Rémusat, Prosper de Barante). Ei fuseseră cei care îl înfluențaseră pe Alexis de Tocqueville (1805-1859), gânditorul meu preferat, despre care scrisesem încă din România. Cum Guizot și colegii lui fuseseră ignorați în lumea universitară anglo-americană și cum eu eram fluent în franceză, am avut marele noroc să descopăr și să defrișez, ca să spun așa, una dintre ultimele „păduri virgine” din istoria gândirii politice moderne. A rezultat teza pe care ați menționat-o la început, și care a fost premiată de APSA. Premiul Leo Strauss a fost cel care mi-a deschis ulterior porțile către o poziție tenure-track în teorie politică.
– V-au preocupat intens câteva lucruri descoperite în gândirea unor doctrinari francezi și ați scris pe larg cu ample raportări personale. Cum evaluați liberalismul francez și cum apreciați, în sens comparativ, liberalismul românesc?
– S-o recunoaștem. Este puțin ciudat pentru un român ajuns în Statele Unite să scrie despre liberalismul francez. Și totuși asta s-a întâmplat în final. Uneori e nevoie de o anumită distanță pentru a vedea mai bine lucrurile. Așa am ajuns să-i revelez pe doctrinarii francezi francezilor înșiși, care îi ignoraseră pentru multă vreme. Confirmarea demersului meu a venit în 2006 când o variantă revizuită și lărgită a cărții mele în engleză a fost tradusă și publicată de Editura Plon în prestigioasa serie Commentaire (unde mai fuseseră publicați, între alții, François Furet si Boris Souvarine). Cartea a apărut sub un titlul nou care reflecta mai bine ce am vrut să fac: Le Centre introuvable: la pensée politique des doctrinaires français sous la Restauration, trans. Isabelle Hausser (Paris: Éditions Plon, 2006). În anii din urmă, am fost invitat să predau de câteva ori la Paris, de fiecare dată vorbind despre … liberalii francezi.
– Urmare a unui interes nedisimulat pentru cultura politică, ați publicat cartea „Elogiul libertății: studii de filosofie politică” (1998). Lucrarea dezvăluie o mărturisire definitorie privind convingerile dumneavoastră: „…am crezut – și continui să cred – în libertate ca valoare supremă a cetății; căci, așa cum spunea inspirat Tucidide, nu există fericire fără libertate, și nici libertate fără curaj”. Consider ca este binevenit un comentariu.
– Elogiul libertății a adunat câteva texte și conferințe pe care le publicasem în diferite reviste de specialitate până atunci. Evident, ele au fost revizuite în vederea publicării în carte, am adăugat câteva texte noi, unele dintre ele pornind de la câteva lucrări redactate în perioada studiilor mele la Princeton. Ca orice carte de debut, ea a fost una eclectică și inegală (a rămas needitată de atunci încoace, și nu intenționez să public o a doua editie), dar pentru mine a marcat un moment important. Din câte îmi amintesc, cartea a fost recomandată și de folos mai multor generații de studenți în stiințe politice, un lucru care m-a bucurat mult. Dintre eseurile din carte, îmi amintesc cu plăcere despre cele dedicate liberalismului şi anti-liberalismului.
În anii ’90, fusesem implicat în diverse eforturi de creare a unui doctrine liberale în România post-comunistă, iar Elogiul libertății a conturat o viziune liberală care exprima în fond speranțele și idealurile generației noastre. Cartea se deschide, de altfel, cu textul revizuit al unei conferințe pe care am susținut-o în 1997, la invitația Alinei Mungiu-Pippidi, în cadrul Societății Academice Române, angajată atunci în redactarea unui nou volum de doctrine politice, ce a apărut tot la Editura Polirom.
– O carte care s-a bucurat încă de la lansare (2006) de o remarcabilă receptare, fiind, ca dovadă, republicată și în acest an, este „Elogiul moderației” în care prezentați o serie de portrete intelectuale impresionante ale unor gânditori moderați care nu s-au lăsat pradă curentelor ideologice radicale. Despre această lucrare, vă confesați în urmă cu câțiva ani: „…am scris cartea din sentimentul, din nevoia de a mă defini pe mine însumi”. Vă rog să adăugați câteva completări lămuritoare.
– Am încercat să ofer o pledoarie în favoarea unei virtuţi politice fundamentale, dar adesea ignorate: moderaţia. În paginile cărţii, am propus cititorilor o călătorie în lumea ideilor politice, care a început în Grecia antică, cu Platon şi Aristotel, şi a continuat în epoca modernă, cu Machiavelli, Guicciardini, Gracián, Halifax, Montesquieu, The Federalist Papers, Burke, Tocqueville, Guizot, şi Macaulay. În ultimul capitol al cărţii, am reflectat pe marginea actualităţii moderaţiei în zilele noastre, aducând în discuţie exemplul luminos al lui Raymond Aron, o voce lucidă, care ne-a oferit tuturor un splendid exemplu de responsabilitate şi moderaţie în timpuri întunecate.
Combinând analiza istorică a diferitelor faţete (deopotrivă etice şi instituţionale) ale moderaţiei cu reflecţia asupra simţului politic şi a naturii politicii în epoca modernă, Elogiul moderaţiei s-a născut din convingerea mea că moderaţia nu e nici pe departe un sinonim al mediocrităţii şi complezenţei etice, aşa cum se crede uneori, ci o virtute rară şi greu de practicat în politică, care presupune o bună doză de curaj şi autocontrol, luciditate şi simţ al proporţiilor, viziune şi responsabilitate. Adresându-se deopotrivă publicului larg şi celui specializat, cartea mea a avut ambiţia de a-şi convinge cititorii că avem nevoie astăzi, mai mult decât oricînd, de moderaţie, pentru a tempera elanurile radicale sau extremiste ale celor care văd lumea doar în culori tari, de obicei alb şi negru sau roşu şi brun. În acelaşi timp, am intenţionat să fac în mod indirect şi o pledoarie în favoarea unui alt mod de a concepe acţiunea politică, propunînd o reconsiderare a „compromisului“ politic, ce trebuie disociat (cred eu) de simpla promiscuitate, şi aceasta în pofida caracteristicilor politicii autohtone, încă dominate de vulgaritate şi de o retorică lipsită de orice substanţă.
În 2002, am publicat o ediţie lărgită si revizuită a cărţii, în condiţii grafice excepţionale, la editura Spandugino. Pentru această nouă ediţie, am revizuit şi dezvoltat ultima parte (a V-a) a cărţii („Moderaţia astăzi”), folosind şi dezvoltând idei şi argumente din texte mai recente. Am în vedere aici în primul rând cele două cărţi despre moderaţie, A Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830 (Princeton University Press, 2012) şi Faces of Moderation: The Art of Balance in an Age of Extremes (University of Pennsylvania Press, 2017), precum şi câteva eseuri, ca „Putem fi cu adevărat moderaţi?”, Dilema Veche, no. 665, 10-16 noiembrie 2016, şi „The Radicalism of Moderation”, Niskanen Center, Washington D.C. (ianuarie 2019).
Nevoia de a publica o noua ediţie a cărţii e uşor de explicat. Momentul actual e sensibil diferit de cel, mult mai optimist, în care a apărut prima ediţie a acestei cărţi în 2006. Un demagog populist precum Donald Trump sau un eveniment precum Brexit erau greu de conceput atunci. Uniunea Europeană se afla în plină extindere. Astăzi şampania a dispărut iar focurile de artificii nu se mai aud. Democraţia liberală este tot mai ameninţată de ascensiunea variantei sale iliberale, lăudată cu emfază la Budapesta, Varşovia, Ankara, Moscova sau Beijing. Populismul a făcut avansuri importante în ultimul deceniu pe toate meridianele. Viitorul Uniunii Europene e incert, la fel ca şi stabilitatea democraţiei americane. Atacul fără precedent asupra Capitoliului în Washington şi violenţele incredibile din 6 ianuarie 2021 au arătat lumii întregi fragilitatea instituţiilor americane. Titluri precum De ce mor democraţiile sau De ce a eşuat liberalismul au devenit best-selluri peste noapte. La ce ne-ar putea ajuta atunci moderaţia? Am încercat să ofer un nou răspuns la aceasta dificilă întrebare, invitând cititorii să-şi formeze propriile lor răspunsuri.
– Universitatea Indiana din Bloomington este cunoscută ca având o bună tradiție în studii românești. Vă rog să relatați o prezentare a universității și a departamentului în care funcționați ca profesor.
– Am vorbit deja de programul de studii româneşti de la Indiana. Exista aici pe vremuri o mică comunitate universitară românească, cu câteva personalități precum Matei Călinescu, Nicholas Spulber, Ilinca Zarifopol Johnston, sau Virginia Zeani. Prin Matei, a cărui carte Viața și opiniile lui Zacharias Lichter jucase un rol esențial în formarea mea în anii ’80, m-am simțit legat mereu de programul de studii românești. Odată cu dispariția sa în 2009, programul a pierdut mult, el rămânând în viață în deceniul din urmă mai ales datorită cursurilor de limba română predate de Christina Illias-Zarifopol care ne-a părăsit şi ea în 2021. Am rămas astăzi doar câțiva, merită menționat aici numele profesoarei Maria Bucur. Trebuie spus că autoritățile româneşti nu au oferit niciodată sprijin programului nostru, şi e mare păcat că nu există nimeni care să predea limba şi cultura română, pe urmele Christinei Zarifopol. Acest lucru s-ar putea face uşor cu sprijin românesc, dar el nu a venit şi, sincer să fiu, nu mă aştept la o minune din partea autorităţilor române.Sincer să fiu, nici eu nu mai am mare entuziasm pentru asta.
– Care sunt relațiile dumneavoastră cu ceilalți români din diaspora americană?
– Pe vremea când eram doctorand la Princeton, mergeam mai des la Centrul Cultural Român de la New York unde am participat la câteva evenimente. Am editat anul trecut un dialog în trei cu poetul Andrei Codrescu şi bunul meu prieten Costică Brădățan, profesor de filozofie la Texas Tech University, dar despre ce înseamnă a fi american. Dialogul nostru, publicat în Los Angeles Review of Books, a pornit de la excelentul film a lui Andrei, Road Scholar (1993) şi a atins subiecte contemporane. Conversația noastră a fost tradusă şi publicată şi în România. Ea poate fi gasită aici: „An Idea in Our Minds: What It Means to Be an American When You Weren’t Born One,” Andrei Codrescu, Aurelian Crăiuțu, Costică Brădățan, Los Angeles Review of Books (September 3, 2021), https://www.lareviewofbooks.org/article/an-idea-in-our-minds-what-it-means-to-be-an-american-when-you-werent-born-one/. Textul a fost tradus de Matei Pleşu pentru Dilema Veche.
– Cum mai mențineți astăzi conexiunea cu România și cu semenii din țara natală, având în vedere că aveți acolo buni prieteni cu care ați împărtășit de-a lungul vremii speranțe, nostalgii, dar și decepții?
– Răspunsul e simplu şi complicat în acelaşi timp: continui să public in România, să particip la diverse întâlniri, acum conduc şi teze de doctorat la universitatea din Bucureşti (din depărtare). Am în continuare o bibliotecă importană acolo, ca să nu vorbesc de prieteni dragi. Păstrez o legătură strânsă cu Editura Spandugino şi Colegiul Noua Europa care au organizat anul acesta o excelentă masă rotundă pe marginea Elogiului moderației. Din când în când, mai public câte ceva în paginile revistelor româneşti (22, Dilema Veche, Contributors.ro).
În acelaşi timp, trebuie să spun că nu urmaresc decât sporadic politica românească, şi nu mă (mai) simt implicat în dezbaterile politice din România. Pe vremuri, am coordonat şi o colecție, Societatea civilă, la Editura Humanitas (1998-2003), unde au apărut texte importante semnate de figuri marcante precum Alasdair MacIntyre, Mancur Olson, Norberto Bobbio sau Maurizio Viroli (profesorul meu italian de la Princeton, autor al unei cărţi superbe despre distincţia dintre patriotism şi naţionalism). Cine îşi mai aduce aminte de acea colecţie? Nici măcar cei care lucrează azi la Humanitas!…
– Vă rog să ne vorbiți despre legătura specială pe care o întrețineți cu domnul Mihai Șora, admirabila personalitate care v-a cucerit cu îndemnul de a încerca o pendulare între cele două lumi.
– Am decis să-l caut dintr-un îndemn lăuntric, trezit între altele de frumoasa caracterizare pe care i-o făcuse cândva Nicolae Steinhardt, care-l numise „acest mare singuratic al culturii române“. Eram în căutarea propriului meu „Păltiniş“, după lectura Jurnalului de la Păltiniş (care apăruse în noiembrie 1983). Simţisem însă că drumul urma să mă ducă nu pe culmile vreunui „munte vrăjit“. Odată ajuns în Bucureşti în toamna anului 1984, am avut marea şansă să-l cunosc pe Mihai Şora. Născut în noiembrie 1916, el este încă în viaţă în momentul în care scriu aceste rânduri. Povestea e simplă: am sunat timid la uşa sa, după ce înconjurasem nervos cu câteva zile mai înainte clădirea în care locuieşte şi astăzi. Mi-a răspuns cu un zâmbet cald şi generos, pe care nu l-am uitat de atunci încoace şi care a însoţit mai toate întâlnirile noastre săptămânale din acei ani. Când am intrat în apartamentul său primitor şi plin de cărţi, o lume întreagă mi s-a deschis şi voci noi au început să-mi vorbească dintr-un univers nebănuit.
În biblioteca lui fabuloasă, am avut ocazia să citesc cărţi care nu se găseau atunci, şi pe care el le adusese din Franţa la întoarcerea sa în România. Acea perioadă formativă între 1984 şi 1988, a fost decisivă pentru mine. Am povestit în mai multe rânduri ce a însemnat Mihai Şora pentru mine. Unul dintre texte (la care ţin mult) a fost scris cu ocazia împlinirii vârstei de 95 ani: „La aniversar: Mihai Şora la 95 ani,” 22, No. 1131 (November 8-14, 2011). Şora m-a îndemnat să-mi împlinesc destinul şi să umplu orice loc în care mă aflu, să nu-i las pe alţii să vorbească în numele meu, să evit specializarea extremă. Din scrierile lui, trei au fost temele care m-au marcat profund: „ataşamentul detaşat“, speranţa şi autenticitatea. Am editat de altfel, împreună cu Sorin Antohi, un volum omagial cu prilejul împlinirii vârstei de 80 ani, care a fost onorat de participarea unor adevarate personalităţi care ne-au părăsit între timp (André Scrima, Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu etc): Dialog şi libertate: Eseuri în onoarea lui Mihai Şora (Nemira, 1997).
– Cum reușiți să îmbinați interesele strict de cercetare cu preocupările profunde care vă copleșesc?
– Norma mea de predare este decentă: două cursuri pe semestru. Nu e nici mult, nici puţin, dar există şi o mulţime de obligaţii profesionale care intră în categoria de „service” care îmi iau mult timp. Conduc şi un mic program Tocqueville în cadrul unui centru de cercetare sui generis, Ostrom Workshop, unde aducem în fiecare semestru diferiţi conferenţiari pe teme diverse. Toate acestea cer timp şi resurse. Până acum, am reuşit să scriu o carte de fiecare dată când am avut parte de un concediu sabatic (după 14 semestre de cercetare). Unii scriu mai puţin, alţii mai mult. Asta e!
Viaţa universitară în general este în curs de schimbare azi, nu numai la Indiana, ci şi în toată America. Departamentul meu a avut timp de cinci decenii între membrii săi un laureat Nobel: Elinor Ostrom (1934-2012), care a câştigat premiul Nobel pentru … economie în 2009. Lucrurile s-au schimbat între timp. E greu de spus încotro ne îndreptăm, sunt destul de preocupat în această privinţă. Există o tendinţă tot mai accentuată către standardizare şi tot mai multă birocraţie, iar presiunile corectitudinii politice nu pot fi ignorate nici ele. Adesea le găsesc deprimante.
– Aveți o operă scrisă consistentă. Vă rog să enumerați lucrările pe care le considerați cele mai reprezentative și care sunt cărțile recent publicate.
– Am vorbit deja despre cele două cărţi publicate în româneşte. În limba engleză, am scris nu numai despre liberalismul Doctrinarilor francezi, ci şi despre o virtute politică fundamentală—moderaţia—in Faces of Moderation: The Art of Balance in an Age of Extremes (University of Pennsylvania Press, 2017) si A Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830 (Princeton University Press, 2012). Am editat în limba engleză scrierile lui Alexis de Tocqueville, François Guizot, Germaine de Staël, şi Jacques Necker, toţi gânditori liberali în adevăratul sens al cuvântului. În româneşte, am tradus de asemenea cărţi de filozofie de Edmund Husserl, Gustave Thibon, şi Gabriel Marcel. Recent, editura Spandugino a reeditat cartea lui Thibon în condiţii grafice superbe: Setea de absolut [The Thirst for the Absolute], Bucharest: Spandugino, 2022.
– La ce proiecte lucrați actualmente?
– Am o nouă carte pentru publicul larg ce va fi publicată de Cambidge University Press în septembrie 2023. Ea se numeşte simplu: Why Not Moderation? Letters to Young Radicals Cambridge University Press (2023). Este ceea ce se numeşte a trade book, care va fi sper de interes unei audienţe generale. Este vorba de o serie de scrisori trimise unor doi tineri radicali, de la stânga şi la dreapta. Un dialog imaginar, evident, dar care porneşte de la dilemele şi provocările lumii noastre de azi. Nu ştiu exact ce va urma dupa această carte a cărei scriere mi-a luat trei ani (noroc cu pandemia!). Rămân interesat de gânditorii din secolul 19 francez şi de virtuţile necesare societaţii libere. Moderaţia nu e decât una dintre ele, mai sunt prudenţa, compromisul, civilitatea. Dar mă interesează şi spiritele radicale de la care putem învăţa mult. Nu în ultimul rând, aş vrea să scriu ceva despre N. Steinhardt, un gânditor de care m-am simţit mereu apropiat şi pe care-l recitesc continuu. Scrierile sale politice din anii ’30 sunt fenomenale, dar puţin cunoscute. În ele, Steinhardt făcea referinţe exact la gânditorii care m-au interesat şi pe mine: Guziot, Tocqueville, Benjamin Constant. Mă identific pe deplin cu liberalismul său conservator pe care înţeleg să-l continui cu modestele mele mijloace. Steinhardt e pentru mine un reper absolut, alături de Şora.
– Cum v-ați defini pe scurt, în câteva cuvinte?
– Exact aşa: un liberal conservator. Accentul e pe liberal (căci eu am o imagine pozitivă a liberalismului clasic), conservator e un adjectiv. Altfel spus, mă văd ca un spirit eclectic care scrie în mod imoderat despre moderaţie, fascinat şi de gânditori care au puţin de-a face cu politica, precum N. Steinhardt şi Gustave Thibon.
– Ce vă doriți pentru viitor, domnule profesor?
– Vreau să trăiesc într-o lume liberă, să fiu sănătos, să citesc, să scriu, să predau şi să călătoresc. Vreau să citesc mai multă literatură (inclusiv poezie), să descopăr lucruri noi şi să fiu înconjurat mereu de cărţi şi oameni inteligenţi care nu sunt prizonierii epocii lor. Am oroare de mediocritate, de plafonare, de ratare. Prin autorii pe care-i citesc şi cu care dialoghez, încerc să depăşesc, atât cât e posibil, limitele lumii în care trăim. Cine sunt ei? Cicero, Marcus Aurelius, Seneca, Montaigne, Pascal, Baltasar Gracián, Montesquieu, Tocqueville, Madame de Staël, Ortega y Gasset, Wilhelm Röpke, Raymond Aron, Michael Oakeshott – ei sunt adevăraţii mei „contemporani” pe care-i admir. Cu ei îndrăznesc să mă măsor, ştiind foarte bine că ei aparţin unei alte ligi. Dar, cum bine spuneau studenţii francezi în 1968: Fiţi realişti, cereţi imposibilul! Ce-aş avea de pierdut la urma-urmei?
– Vă mulțumesc, domnule Aurelian Crăiuțu, pentru bunăvoința acordării acestui interviu și vă încredințez de sincera mea gratitudine.
Lasă un răspuns