Adevărații iubitori de patrie se recunosc prin aceea că ei sunt alături de patria lor și atunci când ea nu le poate oferi situații sociale și avantaje materiale. Ei nu o părăsesc în vremurile de restriște, sărăcie sau pericol, căutând în locuri mai adăpostite un refugiu mai confortabil. (George M. Marica)
În urmă nu cu mult timp, la 8 martie a.c., s-au publicat rezultatele unui sondaj de opinie realizat de Grupul de Studii Socio-Comportamentale Avangarde în perioada 25-28 februarie 2022. La întrebarea „Dacă România ar fi atacată, ați rămâne în țară pentru a o apăra?”, au răspuns „Da” 26 la sută din cei intervievați. Aproape jumătate dintre persoanele care au luat parte la sondaj (48 la sută) au răspuns „Nu”, 20 la sută au spus „Nu pot aprecia”, iar șase la sută nu au răspuns la această întrebare. Sondajul, reprezentativ la nivel național, are marja de eroare de +/-3,4 șa sută. Conform stiridecluj.ro, motivele pentru care cei mai mulți dintre conaționali nu și-ar apăra patria ar fi: neîncrederea în administrația din România, opinia că țara nu a făcut nimic pentru ei, aprecierea că liderii politici nu se ridică la nivelul vremurilor pe care le trăim. Același site mentionează că aproximativ 140 000 de ucrainieni s-au întors în țară pentru a apăra Ucraina de invazia armatei Federației Ruse, ordonată de Putin la 24 februarie 2022, sub pretextul denazificării acestei foste republici sovietice.
S-ar putea trage concluzia, pe baza acestui sondaj de opinie, că pentru majoritatea românilor patriotismul este un sentiment ce nu mai corespunde timpului prezent. Mă feresc să arunc un astfel de blam la adresa românilor. Patriotismul este de mai multe feluri, de-a lungul timpului și-a modificat conținutul și se manifestă sub multiple forme. În război, îți aperi patria cu arma în mână (patriotism militar); în timp de pace, lupți cu cartea în mână pentru ridicarea țării la un nivel de cultură și civilizație cât mai înalt. Cei care asigură bunăstarea populației prin munca lor de zi cu zi în agricultură, industrie sau servicii dau dovadă de patriotism, deși nu sunt considerați eroi (patriotism civil). Distincția între aceste două forme de patriotism a fost introdusă de istoricul american Merle Curti (1897 – 1996), profesor la Universitatea din Wisconsin, în influenta sa carte The Roots of American Loyalty.
Ce este patriotismul? Deși ne-am obișnuit să folosim cuvântul „patriotism” la singular, corect ar fi să ne întrebăm ce sunt patriotismele, pentru că în literatura de specialitate pe plan internațional se discută despre mai multe feluri de patriotism: orb, constructiv, activ, moderat, rezonabil, luminat, extremist, socialist, liberal, modern, oficial, constituțional, simbolic, cosmopolit și, posibil, și alte tipuri de patriotisme. Spre exemplu, Daniel David, profesor de psihologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, scrie pe blogul său că patriotismul, ca stare emoțională, se poate manifesta sub mai multe forme, ca: a) patriotism complex, care, prin congruenţa promovată între ce simţi, gândeşti/crezi şi faci, îţi oferă satisfacţie, sens şi semnificaţie; b) patriotism comportamental – faci ceea ce este patriotic, fără însă să simţi şi/sau să gândeşti/crezi patriotic; c) patriotism cognitiv – gândeşti patriotic, dar gândurile tale nu se exprimă în ceea ce simţi şi în ceea ce faci; d) patriotism subiectiv/emoţional – simţi dragostea faţă de patria ta, dar nu spui şi nu faci nimic pentru a o exprima (David, 2014).
Mi se pare foarte discutabilă o astfel de taxonomie. Patriotimul este un fenomen psihic unitar și are părți constitutive, ca orice emoție: „gânduri și simțăminte, schimbări fiziologice, comportamente expresive și înclinații de a acționa” (Manstead, 2007, p. 280). Consider că este contraproductiv să vorbim despre tot atâtea patriotisme câte componente structurale au emoțiile sau despre combinațiile acestor elemente, care ar genera „patriotisme cvasicomplexe” [ex. patriotism subiectiv/emoţional-comportamental (+ – +), patriotism subiectiv/emoţional-cognitiv (+ + -), patriotism cognitiv-comportamental (- + +)] (David, 2014).
În sens general, patriotismul este definit ca „loialtate a membrilor grupului față de propriul grup și față de teritoriul în care locuiesc” (Bar-Tal & Staub, 1997). Etimologic, cuvântul „patriotism”, provenit din limba latină (patria, tărâm părintesc), are înțelesul de iubire pentru o țară și pentru poporul acelei țări. Patriotismul „e un cuvânt frumos atât prin sonoritatea lui, cât [și] prin ceea ce el poate deștepta” (Marica, 1942, p. 2). Este lipsit de sens dacă nu îl legăm de un teritoriu, de o patrie, care – așa cum nota sociologul clujean George Em. Marica (1942, p. 9) – „nu e numai locul unde ne găsim și viețuim noi, cei de azi, dar și locul unde au trăit și părinții noștri. Și în adevăr conștiința că aici s-au născut, s-au străduit, au luptat, au suferit și au murit înaintașii noștri constituie un reazim puternic al patriotismului”. Dacă acceptăm acest înțeles al termenului „patriotism”, nimeni nu poate avea decât o singură patrie. Profesorul Daniel David crede însă că astăzi, pentru un bun patriot român, Europa este „a doua noastră patrie” (David, 2014).
Patriotismul este o virtute! Politologul George Kateb, profesor emerit la Universitatea Princeton, a pus recent întrebarea: „Este patriotismul o greșeală?”. Răspunsul dat este, pentru mine cel puțin, surprinzător: „Patriotismul este o dublă greșeală. Este o tipică eroare morală gravă și o tipică confuzie mentală” (Kateb, 2020, p. 901). M-a consternat faptul că George Kateb nu face distincție între patriotismul orb și patriotismul constructiv. Theodor W. Adorno și colaboratorii săi au analizat primii, într-o cercetare concretă, ceea ce s-a numit mai târziu „patriotism orb” (blind patriotism), definindu-l ca „atașament orb la anumite valori culturale naționale, conformare necritică la modurile predominante ale grupului și respingerea altor națiuni ca grupuri externe” (Adorno et al., 1950, p. 107, apud Schatz et al., 1994, p. 152). Conceptul de „patriotism orb” a fost lansat de Ervin Staub (1991), profesor la Univeristatea din Massachusetts, potrivit căruia patriotismul orb (blind patriotism) presupune identificare națională rigidă, evaluare globală pozitivă, loialitate fermă și intoleranță la orice critică a stărilor sociale din patrie, spre deosebire de patriotismul constructiv (constructive patriotism), caracterizat prin identificare națională flexibilă, acceptarea criticilor obiective și voința de a implementa în țară schimbări pozitive. Într-un studiu ulterior, în 1994, Ervin Staub împreună cu Robert T. Schatz, profesor în Departamentul de psihologie de la Universitatea din Denver, și cu Howard Lavine, profesor în Departamentul de științe politice al Universității de Stat din New York, au analizat mai aprofundat caracteristicile celor două tipuri de patriotisme. Patriotismul orb este asociat cu naționalismul, cu credința irațională că poporul din care faci parte și țara natală cu care te identifici sunt superioare altor țări (Schatz et al., 1999, p. 155).
Personal, așa cum am afirmat într-un studiu din 2010, „mă pronunț în apărarea patriotismului moderat, a patriotismului constructiv, care nu implică ostilitate, prejudecăți etnice și denigrarea altor populații sau națiuni, ci loialitate, atașament pozitiv la propria națiune. Patriotismul constructiv este și astăzi o virtute ce trebuie cultivată la români” (Chelcea, 2010, p. 97). Cercetătorii din domeniul științelor umaniste ar trebui să se aplece cu mai multă râvnă asupra acestui fenomen psihosocial, să caute modalități eficiente de sporire a sentimentelor patriotice mai ales acum, când războiul fumegă la granițele României.
Un articol de Septimiu Chelcea
Lasă un răspuns