Vițica viorie…

Era prin 1962. Colectivizarea era în toi. Primar la Malovăț era din Bârda. Puțini se treceau la colectiv „de bunăvoie și nesiliți de nimeni”, așa cum erau puși să scrie în cerere. Pe mulți îi constrângeau în fel și chip, îi amenințau, îi șantajau, până îi determinau să se treacă. Pe bunicul de pe mamă îl arestaseră, fiindcă își luase grâul din Copaina. Îl semănase în toamna anului precedent. Primăvara s-a comasat terenul respectiv și a fost trecut în proprietatea ceapeului, urmând ca proprietarilor încă neînscriși să li se dea în schimb terenuri în locuri accidentate, neproductive. I s-a pus în vedere bunicului meu că nu mai are voie să-și secere grâul. Bunicul și-a luat cei doi fii mai mari, ginerele, adică pe tăticu, și au plecat la Copaina. Când cosiseră jumătate locul, a venit primarul cu alți funcționari ai primăriei și cu milițienii. Au vrut să-i alunge din loc. Bunicul a ridicat coasa și le-a spus: „Care intră pe locul meu, astăzi i se știu anii! Eu am semănat grâul, eu mi-l iau! De aici încolo faceți ce vreți!” S-au retras, dar la câteva zile au venit să-l aresteze. O lună a stat fugar prin oraș, după care s-a predat. A fost condamnat un an muncă silnică pentru „tulburare de perimetru”. A făcut închisoarea la Pitești, împreună cu Sabin Ploștinaru din Bârda.

Într-o zi, la poarta noastră a oprit trăsura dispensarului veterinar. În trăsură era doctorul Hogea, un om gras de peste o sută de kilograme. și asistentul său, Popescu Vasile din Malovăț. Pe capră era vizitiu Mănescu Ulis din Malovăț. A ieșit tata. Acolo, în uliță, aduna iagude(dude) vecinul Gheorghe Luca. Asistentul a coborât din trăsură, l-a strigat pe tăticu și i-a spus în auzul tuturor: „Nicolae, am venit să-ți vedem vitele și să le constatăm starea de sănătate!”. „Bine ați venit!” le-a răspuns tăticu, fără prea multă tragere de inimă. De la poartă până la grajd era oarecare distanță. Domnul Popescu l-a luat pe tăticu de braț și a început să-i vorbească încet, dar grăbit. Se cunoșteau demult, erau chiar prieteni, deși tăticu era mult mai tânăr. „Mă, Nicolae, ia spune-mi tu mie, ce tot ai tu cu cocoana primarului, mă?”. „Dă-o dracului, nea Vasile, că n-am nimic cu ea!”. „Atunci ce are ea cu tine, mă?”. „E supărată că am concurat-o duminică la biserică. S-a strigat la licitație fânul din curtea bisericii și m-am înscris și eu la licitație”. „Și care l-ați luat?”. „Eu l-am luat, dar a ajuns prea scump!”. „Bravo, mă! Nu contează cât a ajuns! Contează să știe că mai poate să și piardă! Lasă asta, însă! Mă, Nicolae, ăștia vreau să te bage în pușcărie!”. „Se poate, mă, nea Vasile!”. „Se poate! Zice că cocoana a aflat de la unu Țușu, cine-i ăla?”. „Vecinul care vorbește cu domnul doctor!”. „Mda! A aflat că ai tăiat vițelul. Îl chemă primarul azi-dimineață pe doctor la primărie și-l trimise să constate și să-ți facă acte. Tu spune-mi adevărul: ai sau nu vițelul?”. „Nea Vasile, l-am tăiat! Am greutăți, nevoi și l-am tăiat!”. „Gata, Nicolae, te-am înțeles. Să știi că eu vorbii pe drum cu domnul doctor. Nu vrea să-ți facă rău. Îi faci și tu o masă mâine!”. „Da, nea Vasile, spune-mi ce să aduc?”. „Aduci vreo 30-40 de ouă fierte, o pâine coaptă în țest, o găină friptă, iei de la soacră-ta de la Colibași cinci kile de vin altoit și dimineață, când se crapă de ziuă, vii la dispensar. Eu te aștept acolo!”. „Gata, nea Vasile, fac cum zici dumneata!”. „Acum lasă-mă pe mine!”.

Între timp, ajunseseră în grajd.

După ei venea Ulis, vizitiul. Vasile Popescu s-a uitat în grajd și a strigat cu voce tare, să-l audă și vecinii: „Domnule doctor, veniți să vedeți ce vițică are Nicolae! Parcă-i de pe carte! Extraordinar de frumoasă. E viorică în păr, cu pinteni albi și țintă în frunte! Veniți, domnule doctor, s-o vedeți!”. „Păi, dacă ești dumneata cu nea Ulis acolo, nu mai e nevoie să vin și eu!” a zis doctorul și a continuat discuția cu vecinul. „Măi, Nicolae, mă, bată-te norocul, frumoasă vițică mai ai, mă! Din asta faci vacă pentru douăzeci de ani!”. Cu astfel de vorbe, Vasile Popescu și Ulis Mănescu s-au întors la trăsură, au urcat și au plecat. A doua zi, cu noaptea-n cap, tăticu a fost la dispensar și a rezolvat problema, așa cum primise indicațiile. Greu i-a fost primarului și mai ales coanei sale să înțeleagă că l-au scăpat din mână de data aceea pe tăticu. Când mai venea Vasile Popescu prin sat și se întâlnea cu tăticu, discutau ca buni prieteni. De fiecare dată îi mulțumea tăticu. Vasile Popescu îi spunea: „Măi, Nicolae, trebuie să ne ajutăm între noi, că altfel ne ia valul, mă! Apa trece, pietrele trebuie să rămână!”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*