Dumnezeu ne este martor cât am căutat să rămânem imaculați și să stăm departe de această „a doua cea mai veche meserie din lume”. Am crezut că ne putem vedea liniștiți de munca noastră, de familie și de rânduiala din cămin. Dar se pare că am căzut și noi în această ispită: am fost nevoiți să punem mâna pe condei și să intrăm direct în noroiul lor. Nu din plăcere, nu din vreun interes ieftin și nici pentru că ne-ar atrage circul lor, ci din revoltă curată și dintr-un simț al datoriei morale. Când absurdul îți bate la ușă în fiecare zi și vezi cum se joacă cu viețile noastre, cu viitorul țării și cu comunitățile din diaspora, tăcerea devine complicitate. Ei sunt cei care ne împing să le facem anatomia — ei, prin aroganța și deconectarea lor totală de la realitate. Privim de la depărtare la tot ce se întâmplă acasă și, oricât am încerca să rămânem niște spectatori detașați, vine un moment în care teatrul politic depășește orice limită a comediei negre. Nu mai e vorba despre doctrine, despre proiecte de țară sau despre dezbateri de idei. Ceea ce rulăm astăzi pe ecrane este un spectacol grotesc de marionete, transmis în direct și la ore de maximă audiență. Când deschidem rețelele de socializare și vedem imaginile care circulă viral — lideri ai lumii libere care se întorc solemn și dau noroc cu aerul după discursuri sforăitoare, sau lideri puși la vârful statului care fac reverențe, mulțumesc și zâmbesc afectat către un spațiu complet gol din spatele lor —, primul impuls este să râdem. Vedem pe ecran oameni investiți cu o putere uriașă purtându-se ca niște somatici, făcând gesturi ritualice către fantome invizibile. Dar când râsul amărui se stinge, în urmă rămâne o constatare rece: imaginile acestea sunt dovada vizibilă că actorii de pe scenă nu mai au nicio legătură cu poporul pe care pretind că îl reprezintă, ci răspund doar la comenzi care vin din culise.
Tragedia acestor „păpuși” politice este că ele trăiesc cu iluzia că sunt importante. Se îmbracă la patru ace, citesc de pe prompter, au escorte și girofaruri, având impresia sinceră că deciziile lor mișcă o națiune. Nu realizează nicio secundă că întreaga lor existență depinde exclusiv de finețea unor sfori invizibile purtate de mâini care nu apar niciodată în cadru. Păpușa nu are viață proprie: ea stă în picioare doar atâta timp cât mâna din umbră ține sfoara întinsă. Dacă sfoara se taie, marele lider se prăbușește inert pe podea, transformându-se într-o simplă cârpă uitată în lada cu recuzită. Iar când sistemul simte că populația s-a săturat de un personaj, ce face? Schimbă distribuția, dar păstrează aceeași piesă prost regizată. Ne învârtim la infinit în jurul aceleiași cozi obosite. Ies la rampă personaje precum Siegfried Mureșan și încep să împartă din pix funcții de viceprim-miniștri, aruncând pe masă aceleași nume reciclate: ba un Ilie Bolojan, ba un Dominic Fritz, ba alți „salvatori” scoși din clisura de partid. Ne vând din nou iluzia schimbării prin aceiași oameni care au orbit la problemele reale ale țării. Se rotesc la ciolan, își pasează scaunele de la unii la alții și au senzația că românii sunt orbi și nu văd că este doar o altă tură de ambalaj peste aceeași mizerie. Apoi, acești analiști de carton și politicieni de mucava se prefac că se miră, își smulg părul din cap și strigă disperați pe la televiziuni că „crește extremismul” și că populația s-a radicalizat. Se întreabă ipocrit de ce ajung populare anumite partide antisistem pe care ei le etichetează rapid.
Răspunsul este de o simplitate zdrobitoare: din cauza lor! Ei au generat această reacție din populație! Partidele de protest nu cresc dintr-un vacuum, ci sunt produsul direct al aroganței, hoției și bătăii de joc a celor care ne-au condus în ultimii 30 de ani. Când tratezi un popor ca pe o masă de manevră, când îi trimiți circul cătușelor la televizor în loc de spitale și salarii, când îi ignori pe cei din diaspora și le pui pe scenă marionete care vorbesc cu aerul, votezi de protest nu din extremisme ideologice, ci din disperare. Votul devine singura bâtă pe care omul simplu o mai are să lovească în masa lor de carton. Noi, cei care privim acest spectacol din străinătate, vedem sforile mult mai clar. Vedem cum se dau comenzile și cum personaje fără nicio substanță sunt catapultate peste noapte doar pentru a executa ordine și a recicla aceleași găști la putere. Ei au semănat vânt prin sfidare și nepăsare, iar acum se miră că culeg furtună. Iar privind la tot acest bâlci al deșertăciunilor, la marionetele care fac reverențe în gol și la mișeii care trag sforile din umbră, nu avem cum să nu oftăm din adâncul sufletului și să strigăm, peste veacuri, vorba românului adus la disperare: „Unde ești tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”…





