Anul 1937 a reprezentat punctul de cotitură al confruntării dintre Regele Carol al II-lea și Corneliu Zelea Codreanu. Rivalitatea dintre cei doi nu a fost doar o dispută între două centre de putere antagonice, ci expresia unei crize profunde a regimului politic românesc. Pe de o parte, monarhia încerca să-și extindă controlul asupra vieții publice în mod dictatorial, iar, pe de altă parte, Mișcarea Legionară devenise o forță de masă, radicală și ostilă compromisurilor cu instituțiile statului corupte, care își pierduseră valorile democratice tradiționale. Istoricul Ioan Scurtu, în lucrarea „Politică și viață cotidiană în România, în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea”, Editura Mica Valahie, 2012, scria despre întâlnirea secretă dintre Carol al II-lea și C. Z. Codreanu, care schimbă definitiv optica Regelui față de Mișcarea Legionară și reprezintă încolțirea ideii regale de asasinare a Căpitanului: „La sfârșitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea și Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că „simpatizează foarte mult” cu Mișcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu și să instaureze un regim personal, bazat pe Mișcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame „Căpitanul” Mișcării Legionare, iar el îl va numi șeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiți pentru guvernare, iar în privința șefiei a arătat că legionarii îi juraseră lui credință, nu altcuiva, și că această credință nu putea fi obiectul unui trafic politic.” Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relațiilor dintre Carol al II-lea și Corneliu Zelea Codreanu. După 1990 au fost publicate două ediții prin care memoriile lui Zaharia Boilă au fost aduse la lumină, reflectând efortul de recuperare a unui adevăr istoric cenzurat în perioada comunistă. Redactate în anii ’60–’70, cu riscul de a fi descoperite în timpul perchezițiilor Securității, aceste texte au fost publicate postum, în două momente editoriale distincte. Prima ediție a apărut în 2002, în colecția „Biblioteca Apostrof”, cu titlul „Amintiri și considerații asupra mișcării legionare”. Volumul a fost publicat la Cluj-Napoca, sub egida revistei și editurii „Apostrof”. A doua ediție, apărută în 2024 la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, poartă titlul „Considerații despre mișcarea legionară” și a fost îngrijită critic de reputatul istoric clujean Marius Mureșan. Aceasta oferă un text revizuit, însoțit de un aparat critic modern și de numeroase lămuriri contextuale. Ediția subliniază faptul că Zaharia Boilă și-a asumat redactarea acestor pagini ca pe o reacție directă împotriva minciunilor și deformărilor din istoriografia oficială comunistă. La fel ca în ultimii ani, istoriografia noastră capătă tot mai mult accente „rolleriene”. Țărănistul Zaharia Boilă a fost un jurnalist strălucit, deputat al Partidului Național-Țărănesc și unul dintre oamenii apropiați ai lui Iuliu Maniu. În același timp, el a funcționat ca intermediar între Iuliu Maniu și Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce i-a permis să observe direct tensiunile dintre Palat, opoziția democratică și Legiune.
Potrivit interpretării lui Zaharia Boilă, Carol al II-lea nu a urmărit, cel puțin la început, distrugerea imediată a Mișcării Legionare. Regele ar fi încercat, mai degrabă, să-i controleze energia politică și să o subordoneze intereselor Palatului și ale camarilei regale. Carol era atras de modelele autoritare care se afirmau în Europa interbelică și urmărea consolidarea unei puteri personale, situate deasupra partidelor. În acest plan, Legiunea putea fi utilizată ca instrument de mobilizare a maselor și de presiune asupra partidelor tradiționale. Totuși, orice asemenea strategie presupunea acceptarea autorității regale de către Codreanu. Or, liderul legionar, perceput de mase ca un voievod, a refuzat să devină un instrument al Palatului. Pentru el, Legiunea nu trebuia să fie anexată nici monarhiei, nici vreunei formațiuni politice. În lectura lui Boilă, această incompatibilitate de obiective a transformat treptat competiția politică într-un conflict existențial. Codreanu considera că autoritatea sa asupra Legiunii nu putea fi împărțită cu Regele și nici subordonată unei camarile pe care o percepea ca fiind coruptă și lipsită de legitimitate morală. De aici și imaginea unei confruntări între două forme de autoritate personală: autoritatea monarhică a lui Carol al II-lea și autoritatea carismatică, aproape religioasă, exercitată de Codreanu asupra adepților săi.
Un episod central în relatarea lui Zaharia Boilă este întrevederea secretă cu Corneliu Zelea Codreanu din 11 martie 1937, desfășurată în casa inginerului Ionică din București. Importanța întâlnirii nu constă numai în conținutul discuției, ci și în faptul că ea surprinde starea de spirit a liderului legionar cu câteva luni înaintea alegerilor din decembrie 1937. În relatarea lui Boilă, Codreanu era convins că Palatul pregătea eliminarea sa fizică. El și-ar fi exprimat această convingere prin formula: „Două săbii nu încap în aceeași teacă”. Atât timp cât amândoi revendicau o autoritate politică supremă, conflictul nu putea fi rezolvat printr-un compromis durabil. Codreanu i-ar fi transmis lui Boilă și următoarea temere: „Regele vrea să mă omoare”. În aceeași discuție, Codreanu ar fi solicitat sprijinul lui Iuliu Maniu. El nu urmărea, cel puțin în forma prezentată de Boilă, o apropiere ideologică deplină de Partidul Național-Țărănesc, ci o alianță politică menită să descurajeze intervenția brutală a Palatului. Raționamentul atribuit lui Codreanu era următorul: „Dacă Regele ne știe de aliați, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. ropunerea îl punea pe Maniu într-o situație extrem de delicată. Acceptarea ei ar fi compromis identitatea democratică a PNȚ și ar fi putut fi interpretată drept o legitimare a Legiunii. Respingerea oricărui contact, pe de altă parte, ar fi lăsat opoziția democratică izolată în fața extinderii autoritarismului regal. Iuliu Maniu nu a fost un simpatizant al Mișcării Legionare. El respingea misticismul și orientarea autoritară a mișcării. Totuși, în problema raporturilor dintre stat și Codreanu, Maniu a făcut o distincție esențială între respingerea unei ideologii și apărarea legalității. De altfel, la ultima întâlnire dintre Iuliu Maniu și Corneliu Zelea Codreanu, liderul țărănist l-a observat palid și trist pe „Căpitan”, care i-a exprimat temerea că va fi asasinat de Rege. La despărțire, Maniu i-ar fi pus palma pe față lui Codreanu, ca și cum l-ar fi văzut pentru ultima dată. În versiunea memorialistică a lui Zaharia Boilă, Maniu ar fi formulat problema în termeni de principiu: „Noi nu putem aproba metodele și ideologia acestor tineri. Dar dacă Regele Carol al II-lea începe să ucidă cetățeni ai acestei țări în afara legii, statul își pierde legitimitatea.” În aceeași logică, Maniu ar fi adăugat: „Jandarmeria nu poate deveni o bandă de asasini plătiți ai Palatului.” Aceste declarații exprimă foarte bine poziția politică atribuită lui Maniu: un adversar politic al Legiunii, dar și un critic ferm al transformării aparatului de stat într-un instrument al represiunii personale. Pentru Maniu, problema nu era apărarea lui Codreanu ca lider legionar, ci apărarea principiului potrivit căruia nimeni nu putea fi eliminat fizic fără judecată și fără respectarea legii. Dacă monarhia ar fi recurs la asasinat politic, precedentul ar fi amenințat întreaga opoziție, indiferent de orientarea ei. În interiorul PNȚ, orice apropiere de Legiune era privită cu suspiciune. Virgil Madgearu s-a numărat printre cei care au avertizat asupra riscurilor unei colaborări cu organizația lui Codreanu. Potrivit relatării lui Boilă, Madgearu considera că o asociere cu Legiunea ar fi compromis partidul în fața opiniei publice interne și a partenerilor occidentali ai României. În plus, o asemenea apropiere i-ar fi oferit lui Carol al II-lea argumentul ideal pentru a prezenta întreaga opoziție drept o amenințare fascistă și pentru a justifica desființarea regimului parlamentar. Boilă îi atribuie lui Madgearu următoarea avertizare: „Domnule președinte, dacă pactizăm tehnic cu ei, ne legăm de un cadavru politic. Regele îl va lichida pe Codreanu, iar teroarea se va întoarce împotriva noastră.” Soluția adoptată de Maniu nu a fost o alianță politică sau ideologică cu Legiunea, ci o înțelegere electorală limitată. În noiembrie 1937, Partidul Național-Țărănesc, Garda de Fier — prin partidul „Totul pentru Țară” — și Partidul Național Liberal-Brătianu (Gheorghe Brătianu) au încheiat un pact de neagresiune electorală. Acordul urmărea să împiedice confruntările dintre formațiunile de opoziție și să concentreze atacul politic asupra guvernului Gheorghe Tătărescu, considerat dependent de sprijinul regal. În lectura lui Boilă, Maniu a urmărit trei obiective principale: prevenirea violențelor electorale, limitarea fraudelor electorale și blocarea consolidării puterii regale. Maniu spera ca guvernul sprijinit de Carol al II-lea să nu obțină rezultatul care i-ar fi permis să controleze fără dificultate Parlamentul. Prin urmare, pactul nu a însemnat deloc o convertire a PNȚ la ideologia legionară. A fost o înțelegere conjuncturală, născută din opoziția comună față de guvernul Tătărescu și față de influența crescândă a Palatului asupra vieții politice.
Totuși, miza politică a dus la recunoașterea Legiunii ca forță națională legitimă de către conducerea PNȚ. Alegerile parlamentare din decembrie 1937 au confirmat ascensiunea forțelor radicale și slăbirea partidelor tradiționale. Partidul „Totul pentru Țară” a obținut un rezultat important, clasându-se pe locul al treilea, cu aproape 16% din sufragiile electorale, în timp ce niciuna dintre forțele politice nu a reușit să formeze cu ușurință o majoritate stabilă. Deși Siguranța ar fi deturnat, la ordinul Regelui, circa un 500 mii de voturi „legionare”, conform mărturiilor agenților secreți Moruzov, Gavrilă Marinescu și Cristescu, precum și ale politicianului Argetoianu, Legiunea a strâns suficiente sufragii pentru a speria sistemul politic corupt. Rezultatul a accentuat îngrijorarea lui Carol al II-lea. Regele nu se confrunta doar cu succesul electoral al Legiunii, ci și cu imposibilitatea de a controla simplu jocul parlamentar. Boilă interpretează reacția Palatului ca pe rezultatul unei duble temeri: frica de extinderea Legiunii și frica de pierderea controlului asupra partidelor tradiționale. În această perspectivă, Carol al II-lea a ajuns să considere atât Legiunea, cât și democrația parlamentară drept obstacole în calea dictaturii regale. Paradoxal, la „petrecerea” de la Casa Verde din București, când toți liderii legionari sărbătoreau o victorie electorală, un singur om era trist și melancolic: Corneliu Zelea Codreanu, așa cum atestă atât „copilul de trupă” Ilie Tudor, în cartea „Un an cu Căpitanul” (Ed. Brad, 1994), cât și alți martori ai evenimentului. Codreanu intuia că ascensiunea sa electorală va provoca o reacție violentă din partea Regelui Carol al II-lea, ceea ce s-a și întâmplat. Istoricii notează că, imediat după alegeri, Codreanu părea abătut deoarece, refuzând oferta Regelui de a fi cooptat la putere și declarând că mișcarea sa „nu este pregătită pentru guvernare”, presimțise că va fi asasinat la ordinul direct al lui Carol al II-lea. La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat dictatura regală. Constituția din 1923 a fost înlocuită, partidele politice au fost desființate, iar puterea s-a concentrat în jurul monarhului și al aparatului său administrativ. Represiunea împotriva Legiunii s-a intensificat. Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat în aprilie 1938, judecat și condamnat la 10 ani închisoare pentru trădare. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Codreanu și alți treisprezece legionari au fost uciși (ritualic) prin sugrumare, în apropiere de Tâncăbești, sub pretextul unei tentative de evadare. În interpretarea lui Zaharia Boilă, eliminarea lui Codreanu a fost consecința logică a transformării conflictului politic într-o confruntare personală și totală. Boilă atribuie responsabilitatea politică decisivă lui Carol al II-lea și lui Armand Călinescu, considerând că asasinatul nu a fost un act izolat al aparatului represiv, ci rezultatul unei politici deliberate de anihilare a conducerii legionare. Moartea lui Codreanu nu a distrus însă Mișcarea Legionară. Dimpotrivă, ea a contribuit la transformarea liderului ucis într-un simbol fondator și a alimentat dorința de răzbunare în rândurile legionarilor. Represiunea regală a eliminat temporar conducerea organizației, dar nu a înlăturat cauzele sociale, culturale, economice și politice ale radicalizării societății românești.
