Când „Acasă” devine „La Voi”…

Să fim bine înțeleși de la bun început: nu sunt politician, nu fac analize de laborator și nici nu mă hrănesc din jocurile tenebroase de culise de la Capitală. Sunt doar un om simplu, un muritor de rând trudind de dimineața până seara și care are încă naivitatea să mai arunce, din când în când, câte o privire spre ecranele televizoarelor de acasă. Dar, în ultimul timp, privind spectacolul oferit de canalele de știri de la București, înțeleg că dincolo de circul politic zilnic se ascunde o realitate mult mai tristă și mai profundă. Căci, în timp ce la București circoteca e în plină desfășurare -Siegfried Mureșan se pregătește solemn să își suflece mânecile cămășii ca să se apuce de măcelul guvernării, iar Nicușor Dan își potrivește agitat șosetele care pare-se că îl deranjează în ieșirile publice -, noi, de la distanță, privim același tablou absurd. Ei își aranjează garderoba și protocolul, dar pentru omul de rând nu se schimbă nimic. Există de altfel o graniță mult mai dureroasă decât cea fizică de la vamă sau de pe aeroporturi. Este o graniță invizibilă, trasă din cuvinte grele, care se sapă în fiecare zi între românii rămași în țară și cei plecați să își câștige pâinea prin străini. Dacă te uiți o jumătate de oră la buletinele de știri ale televiziunilor de la Capitală, ai senzația stranie că trăiești într-o realitate paralelă, creată special pentru a anestezia mințile oamenilor. Se dezbat cu un patos grotesc subiecte de fațadă, se mută atenția publică de la o zi la alta pe rotative politice obosite, pe vizite externe sforăitoare ale unor înalți demnitari sau pe scandaluri ieftine fabricate în laborator. Totul este regizat la milimetru doar pentru a acoperi mizeria de sub preș: prețurile la alimente și utilități care au scăpat de sub control, sărăcirea lentă a populației și, mai ales, înstrăinarea dramatică dintre oameni. Dar dincolo de ecran, în viața reală de zi cu zi, se petrece un fenomen mult mai grav decât orice criză economică: dezbinarea sistematică a unui popor în două tabere opuse.

Pentru mulți dintre cei rămași acasă, noi – cei din diaspora – am devenit, fără să ne dăm seama și fără să o cerem, „VOI”. Adică „cei plecați”, cei care „nu mai știu cum e greul de aici”, cei care „au trădat vatra” sau care „vin vara cu aere de afară”. Iar ei au rămas „NOI”. Fără să băgăm de seamă, dicționarul de acasă s-a modificat fundamental. Când vorbești la telefon cu un fost vecin de ușiță sau chiar cu o rudă apropiată, auzi tot mai des fraza asta rece și tăioasă ca un bisturiu: „E ușor de vorbit de la voi de acolo, de la bine”… Nimeni de la televizor nu arată ce înseamnă, de fapt, acest „LA VOI” pe care îl rostesc unii cu atâta ușurință. Nimeni nu vorbește în emisiunile de „prime-time” despre sudoarea de pe șantierele Europei, despre mâinile crăpate de muncă și frig, despre nopțile lungi în care tavanul unei camere închiriate devine cel mai străin loc din lume și nici despre dorul uscat care îți roade sufletul când știi că acasă bătrânii tăi se sting în tăcere, fără să le poți fi alături. Ei văd doar mașina cu care vii vara în concediu sau banii trimiși lună de lună prin bănci care încasează comisioane grase. Văd doar consecința, dar refuză categoric să vedă prețul uriaș plătit în sănătate și în viață irosită departe. Tragedia devine de-a dreptul absurdă când asculți chiar vocile de la cel mai înalt nivel al statului. Însuși Nicușor Dan recunoștea senin și direct într-o intervenție publică adevărul gol-goluț: „România nu are în momentul acesta o strategie adevărată pentru românii din diaspora.” Îți vine să râzi ca să nu plângi. În timp ce domniile lor își aranjează costumele și își potrivesc șosetele la TV, statul român admite cu jumătate de gură că, după decenii în care miliardele trimișilor în străinătate au ținut economia în viață, nu există nicio strategie, nicio viziune și niciun plan real pentru noi. Ne tratează ca pe o simplă anexă de unde se extrag resurse și voturi atunci când au nevoie.

Tragedia cea mare a românului din Diaspora nu este că muncește printre străini și vorbește altă limbă la muncă, ci că tânjește o viață întreagă să se întoarcă definitiv la poarta lui, iar când se uită înapoi, simte că nu mai are la ce să se întoarcă. Țara pe care a lăsat-o în urmă s-a mutat în amintiri, iar țara de azi îl tratează adesea ca pe un musafir incomod de la care se așteaptă doar bani, taxe și tăcere. Politicienii de la București își aduc aminte de diaspora doar o dată la patru ani, iar televiziunile principale ne vând zilnic perdele de fum ca să uităm că ne-am pierdut unii pe alții. Mai mult decât atât, privind direcția în care se dau legile și tonul declarațiilor de la nivel înalt, începem să trăim cu un scenariu care pare desprins din literatura fantastică sau din absurd. Pare o aberație, o exagerare de neconceput, dar declarațiile și direcția în care ne îndreptăm ne arată că nu mai e chiar atât de departe ziua în care va trebui să cerem voie sau aprobare pentru a ne întoarce în propria noastră țară. Să ți se pună condiții, să fii verificat de suspiciune sau privit ca un corp străin atunci când încerci să calci pe pământul în care îți dorm strămoșii.

Suntem o întreagă generație suspendată dramatic între două lumi. Pentru englezi, italieni, spanioli sau germani vom rămâne mereu „străinii care au venit la muncă”. Dar durerea cea mai mare, care îți îngheață sângele în vine, este că, pentru mulți dintre ai noștri de acasă și pentru sistemul de la București, am încetat de mult să mai fim „ai casei”. Rămâne totuși o întrebare grea pe care nicio televiziune din România nu are curajul să o pună pe ecran: dacă noi am devenit „VOI”, iar voi ați rămas „NOI”, dacă statul recunoaște că n-are nicio strategie pentru noi și dacă pentru a veni acasă va trebui într-o zi să cerem voie, atunci a cui mai este, de fapt, țara asta?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*