Am ajuns ceea ce și a dorit UE să fim… Cu un statut „de țară” pentru care atâția politicieni, guvernanți, președinți au făcut tot ceea ce a fost posibil… Tot ceea ce le-a stat în putință!… Să (ne) trădeze, să (ne) vândă… Și am obținut acel statut de postaderare: depozitari de resurse și materii prime… Dar nu pentru noi… Nu pentru asigurarea aprovizionării piețelor noastre de desfacere… De consumatori… De economie de consum… Că ni s-a luat și aia… Ci pe ale altora… Iar noi am rămas cu țidula de „niște” cetățeni europeni consumatori a ceea ce aruncă alții… A tot ceea ce a fost și este de nefolosit, de aruncat, de vândut la prețuri umflate, într-un raport preț-calitate îndoielnic… Cu produse destinate unei piețe de desfacere de „limes” emergent bunăstării, calității, respectului, protecției consumatorului… Și care au înlocuit tot ceea ce era al nostru… Și industrial, și agro-alimentar, și la nivel de atâtea resurse și produse finite (unele chiar mărfuri-simbol)… Căci am fost destinați, în parcursul nostru postaderare, doar pentru a consuma ce produc alții, acum și de peste mări și țări (ba chiar continente), dar și pentru a depozita… Inițial ca un centru logistic de „lohn” pentru întreaga Europă… Pentru că poziția geografică, rutele fluviale, porturile, ieșirea la Marea Neagră, toate aceste atuuri făceau din România acel partener al unei colaborări economice de piață comună, prin care producătorii puteau și fabrica/ambala, și depozita, și dirija logistic produse spre piețele din întreaga UE. Și nu numai, având în vedere deschiderea la Marea Neagră, dar și legătura fluvială aproape continuă, prin canalul Dunăre-Marea Neagră, apoi prin Dunăre, și alte canale și coridoare europene, cu nordul continentului… Acolo unde alții încearcă să ajungă prin rute tot mai complicate… Doar că „lohn” -ul, ca afacere pentru noi, a fost dat de o parte din toate aceste proiecte și proiecții economice… Prin mârșăviile și matrapazlâcurile guvernanților, ale „șefilor” de stat (cu grele ghilimele, cât trădările din tratatele de vândut interesele țării, căci nu am avut nici un șef de stat, doar iude pe post de dealeri de pământuri, ape, resurse), dar și prin mare parte din masa unsuroasă a politicienilor… Și a(m) rămas doar cu statutul de manevranți și paznici, depozitând, nu doar bunurile, nu doar mărfurile, nu doar resursele, ci bunăstarea, binele, viitorul altora… Viitorul lor pe seama minusului nostru…
Am ajuns dară doar a depozita pentru alții… Și vom depozita tot ceea ce ne va dikta Bruxelles -ul. Pentru că o țară care și a distrus industria, care și a dat resursele (pe care chiar le-a abandonat înainte de a-i fi luate, de a i se spune că îi vor fi luate în numele a felurite taxe, costuri, bilete de acces în fel și fel de structuri și organizații „internaționale” de spoliatori organizați de crimă economică, financiară, bancară), o asemenea țară trebuie totuși să trăiască din ceva… Fie și din acel minim comision acordat depozitarului (eventual transportatorului) de mărfuri și resurse… Depozitar, transportator, dar și garant… Mai ales în aceste vremuri… În care polițele de asigurare nu mai acoperă nici măcar cuiele bătute într-un copârșeu, darămite pe cele împunse în țintarul pe care ni s-a întins riscul de țară… Căci, după atâția ani de „europenism”, cu asta ne-am ales: să stocam resursele energetice, materiile prime, produsele finite, dar și pe cele militare ale altora, în cele mai nesigure vremuri… Pentru că războiul din Ucraina a pus România pe harta riscului… Și tot ceea ce depozităm, transportăm și transferăm (în logistica militată) de aici, fiecare marfa, fiecare produs, fiecare țeavă și fiecare obuz, mai pune o țintă pe noi… Și nici nu facem asta pentru familia comună în care am intrat… Nu o facem pentru UE… Pentru că Bruxelles -ul hienelor de război nu este UE… Ci pentru Ucraina! Ceea ce este aberant… Căci, nu doar că nu avem nici un folos, dar ne și expunem…
Or, nu am aderat la UE pentru a ajunge să servim interesele ucrainiene… Nu am sacrificat atâtea pentru ei… Nu ne-am lăsat ciopârțiți, „ajustați”, „îndreptați” pentru a corespunde tiparului de cetățean de uniune pentru Ucraina! Și totuși, acolo am ajuns… În situația în care, de exemplu, toate gazele naturale care mai intră în România sunt destinate Ucrainei (și parțial Moldovei)… Și nu mai sunt folosite nici măcar pentru a umple integral depozitele noastre… Pentru că am ajuns la o pondere mai mult decât mulțumitoare pentru Bruxelles… Un nivel de umplere satisfăcător pentru acesta… Pentru că el contează, nu noi… Doar interesele și jocurile lui, nu așteptările și temerile noastre de fiece iarnă… O stocare pe care am făcut-o exclusiv din gaze importate… La costurile de gaze importate! Ceea ce se va vedea la iarna, când vom afla cât din aceste depozite mai este al nostru. Sau mai poate fi al nostru la ce prețuri vor avea gazele pentru noi… Pentru că umplerea depozitelor cu gazele din import, la preturi uriașe, va rostogoli prețul (achiziție plus depozitare) la tarife de neplătit pentru noi… Și, probabil, de acest lucru se vor folosi și cei care le au achiziționat (ca intermediari) pentru a le umple… Că sunt prea scumpe, ba, cum nu am cumpărat din producția proprie (pe care am dat-o gratis altora), vor fi considerate oricum prea scumpe pentru a fi fost destinate stocării pentru noi (fiind, nu-i așa?!, deja prea scumpe la momentul achiziției)… Și poate chiar au fost stocate ca fiind oricum ale altora… Poate aceiași: Ucraina, Moldova… Iar acest scenariu se va „juca” și pe piața de petrol… În principal, cu noi tot ca depozitari… Lucru mai mult decât evident după ce, într-un nou format de solidaritate impus dinspre Bruxelles și Kiev, Ungaria a dat peste nas Ucrainei și a anunțat că nu va deveni depozitar de petrol pentru aceasta. În primul rând, pentru a nu deveni o țintă. Iar restul motivelor nici nu mai contează. Căci asta s-a discutat la formatul despre care guvernanții noștri nu spun nimic. Și unde probabil s-a decis ce ținte își va mai asuma România… Ca depozitar de gaze naturale, de petrol, de cereale, de produse agro-industriale ale sau destinate Ucrainei…
