Ne privim uneori palmele crăpate de praf și zidărie, umerii lăsați de oboseală și hainele îmbibate de sudoarea șantierelor străine. În liniștea scurtă dintre două hârâituri de rotopercutor sau două rafale de vânt rece, ne punem cu toții aceeași întrebare care ne macină sufletul ca o rugină nevăzută: pentru ce? Ne-am urcat cândva în autobuze, în trenuri sau în avioane cu o valiză ieftină, plină mai mult cu speranțe decât cu haine, lăsând în urmă părinți bătrâni, copii care creșteau fără noi, case neterminate și o bucată uriașă din propriul suflet. Am plecat din România crezând că facem doar un compromis temporar, un sacrificiu de câteva luni sau de un an, cât să adunăm un ban pentru un prag de casă sau pentru o bucată de pâine mai sigură. Însă anul s-a făcut doi, doi s-au făcut zece, iar astăzi, când privim în urmă, realizăm un adevăr crud și nedrept: am rămas prinși într-o capcană invizibilă, într-un mecanism nevrotic care ne înghite tinerețea și ne măcină sănătatea zi de zi, oră de oră. Trăim, noi cei plecați prin străinătate, dar și frații noștri rămași să ducă greul acasă, într-un paradox existențial de o cruzime tulburătoare. Ne vindem cea mai frumoasă parte din viață, ne amanetăm anii în care aveam forță, vise și energie, doar pentru a aduna contribuții la un sistem de pensii tot mai îndepărtat. În fiecare dimineață, când alarma telefonului ne smulge din somn la ore nefaste, corpul nostru ne dă primele semnale de alarmă: articulațiile roase de umezeală, spatele tăiat de greutăți și umerii împietriți de efort sunt ratele pe care le plătim zilnic din propriul nostru trup. Ne amăgim singuri că tragem tare acum pentru ca mai târziu să ne odihnim, dar uităm că timpul nu se mai întoarce, iar tinerețea pierdută pe șantiere străine nu se mai răscumpără cu nicio valută din lume.
Zilele trecute, într-o pauză scurtă de la prânz, când frigul ne pătrundea până la oase și fierul schelei părea mai rece ca niciodată, m-am așezat pe o lădiță de lemn alături de doi dintre colegii mei de muncă, oameni trecuți prin ciurul vieții, cu palmele bătătorite de tubulatură și zidărie. L-am privit pe Virgil – un om dintr-o bucată, care își poartă cei cincizeci de ani cu dârzenie, dar cu o oboseală adâncă întipărită în jurul ochilor stinși și plini de dorul de casă. L-am întrebat simplu, fără ocolișuri: „Măi Virgile, tu te-ai gândit vreodată cât din viața asta mai avem de dat pe schele până să apucăm pensia aia de la stat? Ce ne mai rămâne nouă, de fapt, din toată alergătura asta?”… A tras adânc din țigară, a privit lung spre scheletul de oțel al clădirii pe care o ridicam pentru alții și a lăsat capul în jos, cu un zâmbet amar: Ce pensie, Petrică?… Eu mă rog la Dumnezeu în fiecare seară doar să mă trezesc întreg a doua zi și să pot pune picioarele în bocanci. Ne amăgim cu hârtii și cu ani de cotizație, dar noi ne lăsăm oasele aici. Dacă oi prinde cinci ani de pensie, o să fie o minune. Dar mă întreb: cu ce trup o să o trăiesc?”… Lângă el, Sergiu, un băiat mai tânăr, dar cu spatele deja măcinat de anii de cărat fitinguri grele, și-a potrivit casca de protecție și a intervenit în discuție, lovind cu cizma în praful de pe jos: „Asta dacă mai ajungem acasă pe picioarele noastre… Nu vedem cu toții câte cazuri sunt în jur? Oameni în toată firea, la patruzeci-cincizeci de ani, răpuși de somn de un infarct sau de un AVC în camerele de chirie. Muncim ani de zile prin Anglia ca să ne ridicăm o casă mândră în sat, iar mulți ajung să fie duși înapoi în sicrie sigilate, fără să mai apuce un leu din pensia pentru care și-au lăsat sănătatea”.
Cuvintele lui Sergiu au căzut peste noi ca o piatră de moară. Câți dintre frații, prietenii și colegii noștri nu se întorc acasă înainte de vreme în sicrie de aluminiu, răpuși de accidente, de atacuri cerebrale sau de boli crunte declanșate de epuizare extremă și stres cronic? Iar alții, la fel de tragici, nu se mai întorc niciodată; rămân îngropați în pământ străin, sub o cruce pe care numele le este pocit, departe de cimitirul satului unde își dorm somnul de veci strămoșii lor. Iar peste această dramă a muncii fizice se adaugă o altă rană, mult mai adâncă, pe care mulți dintre noi o purtăm în tăcere: tragedia copiilor noștri. I-am târât după noi prin străinătate dintr-un amestec de dragoste curată și egoism părintesc, amăgindu-ne sub pretextul că le oferim o educație mai bună, un viitor mai luminos și un trai mai civilizat decât cel de acasă. I-am smuls din rădăcinile lor și i-am adus în lumea asta rece, unde totul se măsoară în eficiență și pragmatism.
I-am privit cum cresc și cum, treptat, dar sigur, încep să se îndepărteze de tot ce este românesc. Îi auzim vorbind între ei într-o limbă străină chiar și în casă, îi vedem cum privesc cu o detașare rece obiceiurile de acasă și cum își pierd, picătură cu picătură, identitatea de neam. Zilele trecute mă plângeam de acest lucru, plin de amărăciune, dar cineva m-a oprit și mi-a dat o replică de o profunzime aproape socratică, un adevăr care m-a împietrit: „Te înșeli, Petrică. Nu ei își pierd identitatea. Ei nu pierd nimic, ci își descoperă propria lor identitate, în lumea în care cresc natural. Noi suntem cei care o pierdem pe a noastră. Noi suntem cei rătăciți între două lumi, fără să mai aparținem de fapt vreuneia”.
Adevărul acesta te taie ca o sabie. Copiii noștri devin acasă în țara care i-a adoptat, în timp ce noi rămânem suspendați pe un tărâm al nimănui: străini printre străini aici, dar deveniți străini și pentru propriii noștri copii, care nu mai simt dorul de pământul din care ne tragem. Iar pentru cei dintre noi care vor fi destul de norocoși — sau poate destul de blestemați – să supraviețuiască acestui maraton al extenuării și să apuce acea bucată de pensie, paradoxul devine de-a dreptul absurd și grotesc. După ce ne vom fi petrecut zeci de ani cheltuindu-ne și amanetându-ne întreaga sănătate pentru a câștiga acei puțini bani de pensie, ne vom petrece tot restul zilelor cheltuind acea mică pensie pentru a încerca să ne recumpărăm sănătatea pierdută. Vom sta la cozi nesfârșite prin farmacii, prin spitale deteriorate și prin cabinete medicale, dând înapoi fiecare bănuț adunat cu sudoare și sânge doar pentru a ne alina durerile unui corp uzat prematur. Este un cerc vicios, o capcană cinică, un târg faustian în care noi am fost întotdeauna cei care au pierdut pe toate planurile. Am schimbat sănătatea pe bani, iar apoi vom schimba banii pe iluzia sănătății. Și să nu credem că suntem singurii în această tragedie. La fel ca noi sunt și frații noștri rămași în țară, care duc același jug apăsător al incertitudinii și al epuizării. Diferența este doar că noi, cei plecați, purtăm pe umeri și povara cruntă a înstrăinării, acel sentiment amar că ești doar o forță de muncă temporară, un străin care își lasă tinerețea pe șantierele Europei în timp ce anii trec pe lângă el ca niște umbre.
În final, când se lasă seara peste șantier și se opresc utilajele, când trag linia, Sergiu, Virgil și noi toți ne punem aceeași întrebare cutremurătoare: pentru ce am muncit și pentru ce ne-am zbătut atât? Am muncit pentru niște ziduri de beton care rămân goale acasă? Pentru niște cifre dintr-un cont bancar care se evaporă de la o lună la alta? Pentru a ne vedea copiii devenind străini de neamul nostru? Dacă prețul plătit pentru toate acestea a fost propria noastră viață, propria noastră sănătate și timpul nesfârșit pierdut departe de rădăcini, atunci trebuie să avem curajul să privim adevărul în față: prețul a fost mult, mult prea mare. Muncim o viață întreagă pentru a ne cumpăra o bătrânețe liniștită, dar realizăm mult prea târziu că, în această cursă nebună, ne-am vândut singurul lucru care conta cu adevărat: viața însăși.
