Este ora șase dimineața. Șantierele din Marea Britanie se trezesc din somn într-o amorțeală cenușie. Ajuns la muncă, îmi desfac un sandviș și mănânc tăcut, respectând vechea regulă sănătoasă de acasă: hrana de dimineață este fundamentul întregii zile. La ora șapte fix voi pune mâna pe unelte și voi începe o nouă zi de muncă grea. În timp ce mănânc, pun mâna pe telefon și o sun pe mama. În România este deja ora opt. Îmi doresc doar să-i aud vocea, dar telefonul sună în gol. Nu răspunde. O strângere de inimă mă încearcă pe loc, gândul îmi fuge la ce e mai rău și insist, sunând din nou. Într-un final, mama răspunde. Îmi vorbește în șoaptă, scurt și precaut: „Petrică, vorbim mai târziu, sunt la slujbă”… O întreb uimit dacă este vreo sărbătoare astăzi, de s-a dus de dimineață la biserică. Răspunsul ei vine simplu și curat: „Păi cum… este duminică”. Rămân cu telefonul în mână și cu gândurile împrăștiate. Pentru mine, duminica își pierduse numele; devenise doar o altă zi din săptămână, marcată de trezitul cu noaptea în cap și de haine de muncă.
Se vorbește mult în cărți și la emisiunile televizate despre „sfânta zi de duminică”. Despre tihnă, despre liturghie, despre masa în familie cu supă de găină și despre pauza sfântă în care omul își adună gândurile. Dar dacă vrei să vezi cum arată duminica reală pentru o bună parte din neamul nostru din diaspora, nu trebuie să privești la televizor. Trebuie doar să cobori pe un șantier. Pentru românul plecat printre străini, calendarul și-a pierdut sărbătorile. Astăzi este duminică, iar eu scriu aceste rânduri cu praful încă impregnat în haine și sub unghii. După o săptămână în care am tras câte 12 ore pe zi de luni până vineri, iar sâmbăta am mai adăugat încă zece ore de muncă fizică, duminica nu vine cu odihnă. Duminica vine doar ca o altă zi de tras din greu.
Pe la ora două după-amiază, șantierul se închide. Că doar e duminică, totuși… Mă urc în mașină rupt de oboseală, scot hainele de praf și pornesc spre casă. Muzica de pe stick rulează automat în fundal, melodiile se schimbă una după alta fără să le dau atenție. Dar deodată, din difuzoare izbucnește vocea inconfundabilă a lui Gil Dobrică, cântând cu o doină sfâșietoare un cântec ce îți taie respirația și îți pune nod în gât: „Hai acasă, hai cu mine / Te așteaptă casa noastră dragă… / Munți și văi”… Rămân încremenit la volan pe o șosea străină din Anglia. Vocea aceea curge ca un acid pe o rană deschisă. În fața mea e asfaltul englezesc, iar în mintea mea încep să curgă munții, văile, pridvorul casei și bătrânii care ne așteaptă la poartă. La televizor, politicienii de la București dezbat mărețe reforme și ne trimit mesaje siropoase de mulțumire. Ne numesc „eroi” când cifrele arată că miliardele trimise de noi țin în viață o economie șubredă, dar uită să spună din ce este făcută această economie. Este făcută din transpirația, din dorul de casă și din duminicile noastre pierdute pe schele străine.
Cât de adâncă este ironia acestei vieți? Muncești de dimineața până seara, aproape fără pauză, pentru ca acasă ai tăi să aibă un trai mai bun. Iar seara, când ajungi în odaie rupt de oboseală, în loc să te prăbușești direct în somn, pui mâna pe telefon sau pe condei și încerci să scrii. Pentru că scrisul nu e un moft; este singura supapă prin care nu te lași înghițit de rutina asta chinuitoare, singurul mod în care îți strigi demnitatea. Mă uit în jur la colegii mei de pe șantier. Oameni cu facultăți, oameni cu meserii, oameni cu minți ascuțite și suflete curate, aduși de viață în punctul în care duminica lor se măsoară în metri de beton, în cărămizi ridicate sau în ore de conducere. Ne privim unii pe alții cu o înțelegere tăcută: niciunul nu este aici dintr-o plăcere, ci dintr-o nevoie neiertătoare care te obligă să sacrifici totul, inclusiv propria sănătate. Iar întrebarea cea mai dureroasă răsună tăcut la fiecare pauză de masă: până când? Câte duminici din viață trebuie să mai lăsăm pe pământ străin pentru a dovedi că suntem un popor harnic? Câte ore de muncă necruțătoare trebuie să mai adunăm ca să fim priviți cu respect, nu ca simpli furnizori de bani sau ca cetățeni de mâna a doua? Mama s-a dus la biserică să se roage pentru mine. Eu am rămas în biserica de pe schele, unde rugăciunea se rostește prin muncă, iar liturghia este zgomotul utilajelor. Poate că nu avem timp de sărbători și nici de odihnă, dar prin fiecare oră de sudoare adăugată astăzi ne câștigăm dreptul de a privi pe oricine în ochi, fără teama că suntem datori cuiva. Pentru că la capitolul muncă și sacrificiu, românul din diaspora și-a plătit deja toate datoriile cu vârf și îndesat!…
