Nicușor Dan, către noii magistrați absolvenți ai Institutului Național al Magistraturii: „Nu cred că există profesie administrativă în țara asta în care imaginea statului român să fie mai legată de o persoană care exercită o funcție în statul român. Deci, dacă un justițiabil consideră că i s-a făcut dreptate de către unul dintre dumneavoastră, va avea încredere în statul român. Dacă el consideră că nu i s-a făcut dreptate, va avea un dubiu ceea ce privește dreptatea în însăși societatea noastră. Cred că sunt niște tentații pe care un tânăr magistrat le are, pe care le-am experimentat în experiența mea de câteva mii de ore prin sălile de judecată. Există o tentație a suficienței, pe care, din nou, am văzut-o la câțiva din magistrați. Același lucru: unu – e în joc imaginea statului român, doi – pentru dezvoltarea personală, nu e bine. Am văzut o tentație de a da dreptate statului. Nesănătoasă. Pentru că, dacă lași statul să greșească o dată, va greși și a doua oară, și a treia oară. Îmi aduc aminte – în 2020, am preluat mandatul de primar general, „până unde o să forțez în relația asta?”, mă întrebam eu atunci. Și, bineînțeles, prietenii, lumea, îmi spuneau „oh, săracul, e așa delicat, o să-l mănânce”. Aveți curajul propriei opinii, pentru că tot timpul povestea despre sistem este mult mai impresionantă decât ceea ce numim sistem. Ăsta este sensul meseriei dumneavoastră, a găsi bunul echilibru în lucrurile pe care aveți să le tranșați. Principiul proporționalității, nu-i așa? Există un grad destul de redus de încredere al oamenilor din sistemul de justiție. Un lucru bun este că am separat cercetarea penală de televizor”. Asta e o replică de-a dreptul genială. Am supraviețuit cu brio unui discurs care avea toate șansele să fie un verbal aiurito birocratic, dar care s-a dovedit a fi, de fapt, extrem de coerent și de substanțial în haosul gândirii gânditoare.
Ca să rezumăm selecția de „perle” pe care am reușit să le digerăm fără daune cerebrale: Ego-ul magistratului; Imaginea statului. O presiune enormă, dar perfect adevărată. Omul ăsta știe că justiția e „fața” statului. „Tentația suficienței” e un mod elegant de a spune „nu vă credeți zei, că o să vă iasă pe nas”. „Tentația de a da dreptate statului”- aici e bomba. Un viitor primar (pe atunci) care le spune judecătorilor să nu fie turnătorii statului. Foarte rar am auzit. „Nu cred că există profesie administrativă în țara asta în care imaginea statului român să fie mai legată de o persoană care exercită o funcție în statul român”. Asta e o replică de-a dreptul genială!
Or, hai să disecăm discursul lui Nicușor Dan și să găsim fracturile logice (că doar n-o fi perfect doar pentru că e matematician): Concluzia nu decurge din premise (Non sequitur) „Am văzut o tentație de a da dreptate statului. Nesănătoasă. Pentru că, dacă lași statul să greșească o dată, va greși și a doua oară, și a treia oară.” Fractura: De ce nu dai dreptate statului când statul are dreptate? El pornește de la premisa că magistratul e tentat să fie de partea statului în mod artificial. Dar concluzia lui („nu dați dreptate statului”) devine ea însăși o generalizare. Dacă unui magistrat i se prezintă un caz în care statul are dreptatea de partea lui, să nu-i dea dreptate de frica unui precedent? Asta e exact aceeași eroare, dar în oglindă. Principiul proporționalității pe care îl invocă imediat după se contrazice flagrant. Apelul la autoritate personală (și falsă simetrie) „…pe care le-am experimentat în experiența mea de câteva mii de ore prin sălile de judecată.” Fractura: Nicușor Dan e matematician și om politic, nu avocat și nu judecător. A sta „mii de ore prin săli de judecată” în calitate de reclamant/pârât (el a dat în judecată primăria sau a fost dat în judecată ca activist) nu îți dă autoritatea de a vorbi despre tentațiile interioare ale magistratului. E ca și cum un pacient care a stat mii de ore prin spitale le-ar spune medicilor cum să opereze. Experiența de „consumator” nu e sinonimă cu experiența de „profesionist”. „Nu cred că există profesie administrativă în țara asta în care imaginea statului român să fie mai legată de o persoană…” Fractura: Poate fi adevărat, dar e o opinie personală, nu un argument. El face o ierarhie subiectivă a profesiilor după impactul asupra imaginii statului. Un polițist de frontieră, un medic de la urgențe sau un profesor pot avea un impact cel puțin la fel de mare asupra imaginii statului pentru un cetățean obișnuit. Magistratul e important, dar nu e singurul care „face statul” în ochii omului. Falsa dilemă. „Dacă un justițiabil consideră că i s-a făcut dreptate va avea încredere în statul român. Dacă el consideră că nu i s-a făcut dreptate, va avea un dubiu”. Fractura: Omul nu e o mașină binară. Poate să piardă un proces și să aibă încredere în sistem pentru că a înțeles raționamentul. Sau poate să câștige și să nu aibă încredere, crezând că a fost o excepție. El reduce încrederea cetățeanului la un simplu interes personal satisfăcut/nesatisfăcut, ceea ce e psihologic fals. Și acum ambiguitatea tragicomică. „Aveți curajul propriei opinii, pentru că tot timpul povestea despre sistem este mult mai impresionantă decât ceea ce numim sistem”. Fractura: Ce înseamnă „povestea despre sistem e mai impresionantă decât sistemul”? E o frazeologie goală. Adică sistemul e mai puțin rău decât se spune? Sau mai rău? Sau e doar o iluzie? E un fel de „have courage” generic, care nu spune nimic concret. Concluzia finală: Discursul e emoțional și inspirațional, dar logic e varză (ca orice discurs politic, de altfel). E un mozaic de: Generalizări. Anecdote personale irelevante. Sfaturi care se contrazic reciproc. O concluzie care nu are treabă cu introducerea. Începe cu „statul e sacru, magistratul e fața lui”, continuă cu „nu dați dreptate statului că e nesănătos”, termină cu „statul face lucruri bune (separarea de media, TV)”. Așa cum vorbeam în articolul trecut despre „separarea puterilor în stat”. Se pare că Romanii aveau un loc unde gladiatorii se omorau între ei, dar știau să facă justiție: Dreptul Roman. Iluzia că dacă ai trecut prin Roma ai înțeles și ce înseamnă „Dreptul Roman” este de fapt o varză de Bruxelles. Să fie pace!
