Arhiva zilnică: 2 decembrie 2025

Mândrul cerb lopătar revine în pădurile României

Data: 2 decembrie 2025 by Redacția

Prin programe de repopulare și conservare a arealelor natural necesare, după o absență de zeci de ani din zonele de deal și câmpie, cerbul lopătar, unul dintre cele mai frumoase animale din România, a apărut în mai multe păduri din țară. Re-popularea acestei specii este un proiect al Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, menit să aducă cerbi lopătari acolo unde au dispărut din cauza dezvoltărilor urbane, a defrișărilor sau a braconierilor. Astfel în pădurile din județul Iași, cerbul lopătar, cu coarnele sale impunătoare, nu a mai fost văzut de aproape o sută de ani. Anul trecut, Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din județ a cumpărat 25 de exemplare din rezervații de la noi din țară și din Polonia. După un an în care s-au adaptat, au fost eliberate în sălbăticie. Între timp, au făcut și pui, așa că în natură ajung 51 de cerbi lopătari. „Am amenajat țarcul ăsta de aclimatizare și deja avem 15 pui făcuți în țarc”, a transmis Marian Sebastian Florea, director AJVPS Iași. „Perioadele celor două războaie mondiale au generat un colaps demografic, extinderea agriculturii intensive, pierderea pădurilor de foioase au eliminat specia aceasta”, a precizat Mircea Lazăr, profesor Universitatea de Științele Vieții Iași. Dispariția cerbului lopătar, una dintre cele mai frumoase specii de erbivore din pădurile noastre, este pusă de specialiști pe seama schimbărilor climatice, a distrugerii habitatului, în urma urbanizării, dar și a vânătorii excesive sau braconajului. Acțiuni de repopulare au fost și în alte județe. În Botoșani, de exemplu, în urmă cu 14 ani, s-au eliberat în păduri 60 de exemplare, iar acum sunt 200.

Cerbul lopătar (Dama dama) este un mamifer ierbivor din familia Cervidae, subordinul rumegătoarelor, orfinul Artiodactyla (paricopitatele), originar din ținuturile mediteraneene. Mai trăiește sălbatic în Grecia și semidomestic în cele mai multe țări din Europa. Cerbul lopătar face parte din genul Dama, nu din genul Cervus, care include cerbul comun (Cervus elaphus) și cerbul Sika (Cervus nippon). Diferențele principale dintre aceste genuri constau în faptul că cerbii din genul Dama produc coarne „lățite”, sunt lipsiți de părul lung de pe gât în perioada boncănitului și nu prezintă canini în maxilarul superior. Lungimea corpului este de 1,30-1,60 m, coada de 16–18 cm, greutatea până la 120 kg (masculul) și până la 65 kg (femela). Culoarea blănii este brun-roșcată, cu pete albe pe spinare, în timpul verii, în timp ce iarna culoarea blănii pe spinare este brun-aurie. Pe burtă și pe partea internă a picioarelor blana este albă. Trăiește 15-18 ani în libertate și 20-25 în captivitate. Coarnele apar numai la mascul. Ele încep să se lățească în forma unei lopeți de la mijlocul ramurii către vârf, fapt care a dus la denumirea de lopătar. Coarnele ajung la dezvoltarea maximă la vârsta de 10-12 ani. Coarnele, care cad în lunile martie-aprilie, se dezvoltă din nou până la sfârșitul lunii august. Se împerechează în luna octombrie. Perioada de gestație durează șapte luni. Fiecare ciută fată unu-doi viței în luna iunie a nului următor și rămân împreună cu mama lor timp de un an.

Cerbul lopătar este bine reprezentat numeric în zona de vest și sud vest a României, dar s-au efectuat repopulări în alte 27 de județe. Perioada de vânătoare legală este în perioada 1 septembrie – 15 decembrie pentru masculi și 1 septembrie – 15 februarie pentru femele cu tineret. În fondul de vânătoare de la Socodor, județul Arad sunt peste 1.000 de cerbi, fiind cea mai mare rezervație de cerbi lopătari în libertate din Europa. În această pădure a vânat și Nicolae Ceaușescu. Pe teritoriul comunei Comuna Luncoiu de Jos, Hunedoara din județul Hunedoara se află Rezervația cinegetică Valea Lungă. Între 1933 și 1935 a fost colonizată cu cerb comun și cerb lopătar. Astăzi rezervația, care se întinde pe o suprafață de peste 600 de hectare și numără 45 de cerbi. Potrivit Ministerului Mediului, acum avem aproape 8.000 de exemplare de cerbi lopătar, semn că măsurile de conservare încep să dea rezultate. Dacă putem admira aceste frumuseți ale codrilor noștri în continuare, acest lucru se datorează și datorită programelor de repopulare a acestor specii și conservare a mediului natural. Așa am salvat castorii, zimbrii, caprele negre și sper că programele acestea vor acoperi și salvarea altor specii cum ar fi vulturii și dropiile. Până atunci să ne bucurăm de apariția în poienile codrilor pline cu soare și iarbă verde, a acestor frumoși cerbi lopătari. (G.V.G.)

Peștera Lazareva (Zlotska) – monument al naturii localizat în Carpații Serbiei

Data: 2 decembrie 2025 by George V. Grigore

Peștera Lazareva (Zlotska), situată la 21 kilometri de orașul Bor, cea mai lungă peșteră explorată din Serbia, avea să mă surprindă într-un fel special. Cavernamentul este o minune a Carpaților sârbești pe care merită să o vizitezi după ce admiri canionul Lazarev. Situat pe vârful unei stânci pe care o escaladezi „ajutat” de niște trepte înguste, inegale și alunecoase, punctul de belvedere de la Canionul Lazarev îți oferă o imagine panoramică asupra despicăturii de stâncă argintie și a crestelor împădurite care o mărginesc. Încet, în grupuri mici, turiștii urcă, privesc în cele patru zări, fac câteva fotografii, apoi coboară, făcând loc următorului grup. Canionul Lazarev este accesibil doar vara (în special în lunile august și septembrie) atunci când râul este secat. Traseul începe dincolo de podul suspendat de lângă peșteră. Bineînțeles, cei care ajung acolo pot vedea capre sălbatice sau – Doamne ferește! – vreo viperă. Șansele sunt destul de mari dat fiind că în Canionul Lazarev trăiește cel mai mare număr de vipere din Serbia. Peștera Lazareva se află în estul Serbiei, la 21 km de orașul Bor și la doar trei kilometri de satul Zlot (de unde și-a luat cel de al doilea nume), un sat în care aproape jumătate din populație este vlahă.

Despre peșteră știam că este una dintre cele mai ofertante din punctul de vedere al specialiștilor, totodată – potrivit cercetărilor speologice – cea mai lungă peșteră explorată din Serbia. Primele cercetări au fost efectuate de Felix Hoffman în 1882 și – mai târziu – de cunoscutul geograf sârb Jovan Cvijić. Doar 9.818 m din lungimea galeriilor săpate de râul subteran au fost cercetate. Se estimează că lungimea totală a galeriilor depășește 10 km. Peștera Lazareva a fost declarată monument natural și este protejată din 1949. Amenajarea turistică a peșterii a început în 1953, iar traseul de vizitare are o lungime de 800 m. Intrarea în peșteră se află la o altitudine de 291,41 m față de nivelul mării și la 6,71 m față de nivelul albiei râului Lazarev. Am reținut că accesul turiștilor se face doar în perioada 15 aprilie – 15 noiembrie, numai însoțiți de un ghid. Dacă ați venit cu grupul, într-o excursie orgazată, autocarul vă va aduce chiar la gura peșterii, dar până la momentul intrării puteți avea răgazul necesar pentru a prospecta împrejurimile.

Râul Lazarev cu apele lui verzui, podul suspendat – o mare surpriză fotogenică, motelul cu restaurant și terasă inundată de vegetația abundentă, micile caverne care se cască în munte, alături de intrarea în peștera cea mare, mesele și băncuțele de lemn amplasate acolo pentru turiștii obosiți, chiar și taraba cu bunătăți locale (miere, dulcețuri, plante uscate, etc…), toate pot suscita interesul. Când a sosit vremea, porțile metalice s-au deschis, iar noi am pătruns într-o încăpere largă, capitonată cu tot felul de afișe cu informații pentru turiști. Există acolo și un mic centru cu suveniruri unde o carte de oaspeți aștepta, deschisă, impresiile noastre. Ghidul de peșteră a fost o tânără de origine vlahă (adică româncă din Timoc). În limba vlașki, română într-un dialect unic timocean-sârbesc, ne-a urat bun venit, iar după o scurtă prezentare a peșterii lângă planul afișat la intrare, ne-a invitat să o urmăm. Știam că temperatura în peșteră este de 10-12 ̊C, de aceea fiecare dintre noi s-a echipat corespunzător.

Peștera Lazareva este impresionantă, adăpostind adevărate bijuterii rupestre: stalactite, stalagmite, coloane, perdele, scurgeri parietale și alte formațiuni neregulate. Fantezia naturii a creat și aici, ca și în alte peșteri, încăperi mai largi și mai înalte pe care specialiștii le-au numit săli. Chiar de la intrare suntem impresionați de liniștea subterană și de bogăția bijuteriilor din peșteră. Aici sunt așa-numitele „lumânări” de peșteră, din calcit cristalizat, alb ca zăpada. Nu lipsește nici fântâna dorințelor, o formațiune lată, în scobitura căreia picură apa din tavan. Se spune că cei care aruncă monede și au o dorință specială, aceasta se va îndeplini curând. Dar, principalele atracții pentru vizitatori sunt „Sala de Concerte” și „Sala Liliecilor”. „Sala de Concerte” are stalactite și stalagmite neobișnuit aranjate, care dau impresia unei orchestre filarmonice în fața căreia se află dirijorul. Bineînțeles, imaginația vizitatorilor a mai adăugat un amănunt demn de o legendă: acolo asculta muzică prințul Lazăr. La doar câțiva metri de „Sala de Concerte” se află „Sala Liliecilor” renumită pentru colonia de lilieci care viețuiesc aici. Se spune că au fost identificate peste 20 de specii de lilieci, dar, cei care au teamă de aceste zburătoare, pot vizita liniștiți Peștera Lazareva. Noi n-am văzut nici un liliac. Posibil să fi fost plecați în deplasare. Intrarea în Sala Liliecilor este păzită de un „Taur”, de fapt un bloc masiv de calcar foarte asemănător cu capul acestui animal văzut din profil. Ni s-a atras atenția asupra acestei formațiuni și – bineînțeles – toți am fotografiat-o. „Camera Fetei” se află la capătul unei serii de cascade asemănătoare unei scări (în trepte). Se spune că în această cameră secretă își ascundeau localnicii fetele pentru a nu fi răpite în timpul invaziilor turcești. Vizitând Peștera Lazareva, vei fi impresionat de mulțimea bijuteriilor rupestre create într-o îndelungată lucrare de râul subteran care curge și astăzi în unele porțiuni ale peșterii. Nu trebuie însă să uităm că peștera care astăzi este casă pentru multe viețuitoare de întuneric, nevăzute de noi, în trecutul foarte îndepărtat a fost adăpost pentru ursul de peșteră, leul de peșteră și hiena de peșteră (după cum ne „mărturisesc” fosilele descoperite aici). Un panou amplasat la vedere ne amintește despre aceste specii de animale dispărute.

Și pentru că nu există loc turistic fără măcar o legendă a lui, iată – pe scurt – cele două legende ale Peșterii Lazareva. Prima spune că peștera a luat numele prințului Lazăr care, fugind din Kosovo împreună cu armata sa decimată, s-a ascuns din calea turcilor chiar în această peșteră. Oasele de animale domestice care încă se găsesc în peșteră, sunt o dovadă că acolo au trăit oameni. O altă legendă vorbește despre haiducul Lazăr, care, atacându-i și jefuindu-i pe turci, a dobândit o imensă bogăție pe care a ascuns-o în peșteră. Comoara zace și acum ascunsă adânc în Peștera Lazareva, iar visătorii temerari sunt invitați să o caute. Eei, dar, destul cu poveștile! Colindând prin peșteră, ascultând și încercând a înțelege relatările ghidei timocence, timpul a trecut nu știu cum, iar pen oi ne așteaptă un nou traseu touristic, iar apoi o gazdă primitoare.

De dialectica sau începutul discursului semiologic al lui Augustin de Hipona

Data: 2 decembrie 2025 by George Petrovai

Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție  a fost scris între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin. Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii De dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”.

Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului: a) În el, așa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”; b) Lucrarea nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.), printre care și una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor proiectate.

Dar, ne înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală, filologică și ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge – așa cum a explicat Augustin în Retractationes – din caracterul de schiță al acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular, este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr, autorul avea intenția să-i dea forma unui dialog. În sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și propriul nume pentru a  arăta modalitățile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(…) așa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândește la mine și nimic altceva”.

Pentru corecta încadrare a opuscului De dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas d’Aquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil următoarele trei precizări:

1) Fiu al păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul și stoicismul din îmbelșugata filosofie antică greacă și, totodată, demonstrează că și-a însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului tratat De dialectica, el face la tot pasul dovada că stăpânește atât formele logice – silogismul, judecata și noțiunea cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile logice, precum ampla și amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales definiția: „Dialectica este știința de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când își primesc puterea de semnificare de la ele”, „Vis verbi sau ‘puterea de semnificare a cuvântului’ este ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului (…) și care impresionează pe ascultător fie prin el însuși, fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal rațional muritor”, „Echivocurile sunt noțiuni care nu se pot cuprinde într-o singură definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul referențial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de Biserică;

2) Dialectica este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și cuvinte prin care se vorbește”. Opusculul în discuție „încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), așa încât cele trei discipline alcătuiesc împreună trivium sau stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic grecesc și care va funcționa în lumea apuseană încă multă vreme.

3) În cartea a II-a din tratatul De doctrina christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de vedere creștin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, științele naturii, știința numerelor și știința definițiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinația și alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenția asupra „vanității cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziții filosofice și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia semnele în sine, pentru ele însele”.

Cu convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoașterea, acest ultim temei al ființei, să fie condiționată de Dumnezeu. Această concepție, dezvoltată ulterior de Thomas d’Aquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea că, întrucât este dat și preexistent, adevărul nu se dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”! Dacă așa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele nu produc cunoaștere, ci doar declanșează mișcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea: Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele converg spre acel Magister interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.

Această idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți. Deosebit de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice, retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma scindării limbii originare. Conștient de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută și perfect articulată ca doctrină a semnelor.

Apropierea epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la stoici cât și în Retorica lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată științei definițiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul pronunțat semiologic al investigațiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI). Tot așa, în comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că „numele sunt imitații, iar vocea cea mai imitativă dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate, „singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică, exactitatea și profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu). Punctul de vedere al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.

Și poate că nici măcar o singură pace, de după cea „dintâi”, nu va fi cu adevărat de ajuns…

Data: 1 decembrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Ci de mult mai multe, tot mai greu, nu doar de „încheiat”, ci poate chiar de numărat… Pentru că „pacea lui Trump”, nu închide războiul… Va îngheța poate conflictul ruso-ucrainean pe segmente… Va sigila secvențial unele răni… Dar mugurii războiului vor rămâne acolo… Dar și în Europa… Sau poate mai mult în Europa… Chiar dacă se va ajunge la o formă de (pre)pace pe marginea formulărilor americane… Căci, războiul ruso-ucrainean a devenit (și) o afacere, chiar cu ministere și departamente dedicate, și pentru Europa bruxeleză, și pentru Statelor Unite, prin interesele de producție și livrare de armament… Iar pacea nu poate fi încheiată decât de părțile inițial implicate: Rusia și Ucraina… Or, formula actuală de pace ignoră tocmai acest lucru… Ea a fost înfățișată cu fală dinspre „unchiul Sam”, dar „Consiliul pentru Pace” al Statelor Unite, care ar trebui să monitorizeze aplicarea „tratatului de pace”, dar nu neapărat și a păcii „in integrum” -ul ei, pentru că sunt lucruri distincte, pe care doar Moscova și Kievul, „față în față”, le pot discuta, negocia, apropia și cicatriza pe rănile adânci ale războiului, pe rănile de pierderi de vieți omenești, de răniți, de invalizi, de văduve și familii destrămate, distruse, acest „Consiliu pentru Pace”, așadar, nu poate ține locul unei organizații a păcii (ONU), fiind însemnată în scopul ei mercantil prin servirea fățișă a intereselor Statelor Unite. Pentru că este o „pace” având folos, și aproape un uzufruct de continuitate, doar pentru „unchiul Sam”.

Desigur, când a propus acest plan de pace, Trump a știut că plasează în Europa (UE), mai mult decât în Rusia și Ucraina, nenumărate castane fierbinți… Și este posibil să fi lăsat intenționat în acest tratat aceste miezuri otrăvite tocmai pentru a nu se ajunge la o altfel de pace… Pentru că, dacă nu va încheiată în termenii de acum, Statele Unite vor avea scuza necesară pentru a se retrage din „eforturile (lor) de pace”, concentrându-se în cealaltă parte de imperiu a următoarei ordini mondiale… Spre China, unde, deși mulți analiști vorbesc despre o viitoare prezență egală în noua ordine de mondială a Chinei și a Statelor Unite, de fapt, balanța puterilor nu va sta niciodată așa, procesul instinctual al superputerilor lumii spre hegemonie ducând la continuarea poziționărilor, poate chiar în forță, pentru marcarea întâietății în plan (poate chiar teritorial) mondial… Iar Statele Unite se vor concentra, fără a lăsa nici măcar un oftat în urmă față de felul în care Europa va continua să se prăbușească în afara unui tratat de pace cvasi acoperitor între Kiev și Moscova…

Pentru că acesta poate fi nouă distopie a zilei de mâine… Aceea în care pacea nu mai este făcută pentru oameni… Este făcută de unii omeni, deși interacțiunea IA în creionarea variantelor optime de creare a „păcii” este tot mai credibilă din momentul în care șefii armatei americane au recunoscut că apelează la „logistica” IA în luarea deciziilor militare (și să nu ne mire astfel utilizarea infrastructurii IA și pentru creionarea păcii, o „cutie a Pandorei” din care umanitatea s-ar putea să nu mai iasă la fel…), așadar, deși este făcută de semenii noștri, Pacea nu mai este pentru a alina suferința umană, pentru a opri pierderile de vieți omenești, a repatria trupurile sfârtecate de gloanțe, a reuni, acolo unde se mai poate, familiile despărțite (și ele aproape la fel de sfârtecate precum victimele armelor războiului, poate chiar mai norocoase decât cei rămași în viață).

Pacea de astăzi urmărește strict acordurile pragmatice, și chiar mercantile, economice, comerciale, de împărțiri de resurse. Iar Statele Unite lasă Europa cu o problemă ce nu poate asigura nicidecum „pacea de după pace”, în oricare formule și termeni (economici, juridici, de iertări de păcate ale criminalilor etc.) ar fi ele încheiate… Pentru că nu va fi pace atâta vreme cât, de exemplu, mărul otrăvit al activelor rusești înghețate nu va fi fost „cules”… Și este evident că Europa și Ucraina nu vor renunța la aceste active. Dar nici Rusia. Iar pentru a fi încheiat un tratat de pace, de închidere măcar pe margini a războiului, prin sigilarea unor capitole de conflict, aceste active nici nu ar fi trebuit amintite într-un acord de pace. Și, mai ales, nu de către Statele Unite. Pentru că, întotdeauna, discuțiile legate de activele financiare sunt abordate după încheierea păcii, în cadrul proceselor de despăgubiri de după un conflict. Și se discută de către părțile direct implicate, poate la nivelul unei instanțe juridice internaționale. Dar cu aceste active pe post de „castane fierbinți”, Europa va fi în centrul „războiului de după război”, în încercarea ei, dar și a altor părți, de a-și lua tocmai partea de pradă de pace… Și va duce la o instabilitate chiar a UE, prin conflictele inerente între statele membre și Bruxelles… Dar, mai ales, între Bruxelles și statul depozitar majoritar al acestor active, Belgia, care nu va fi ferit de furtuna ce se apropie nici măcar printr-un „exit” din UE, improbabil oricum, cel puțind din perspectiva statutului ei de membru fondator al CE.

Cine tace în fața nedreptății devine complice!…

Data: 1 decembrie 2025 by Petru Jipa

Cine tace în fața nedreptății devine complice, această afirmație, atribuită de multe ori lui Martin Luther King Jr., nu este decât un simplu citat; este un adevăr moral de o profunditate dureroasă. Tăcerea nu este neutră în fața inechității, ea se transformă într-un instrument al opresiunii, într-o formă tacită de acceptare. Când un om vede o nedreptate și alege să nu vorbească, acționează ca un zid de tăcere care susține sistemul injust. Istoria este plină de exemple în care tăcerea a permis abuzurile să crească. În timpul regimurilor totalitare, mulți au rămas tăcuți din frică, din indiferență sau din convingerea că „nu-i treaba lor”. Dar tăcerea colectivă a deschis calea terorii. În timpul Holocaustului, indiferența unor națiuni și tăcerea unor cetățeni au facilitat crimele împotriva umanității. Nu toți au fost direct vinovați, dar mulți au fost complice prin lipsa de reacție. În societățile moderne, nedreptatea poate fi mai subtilă, dar nu mai puțin periculoasă. Discriminarea, exploatarea, minciuna instituțională, toate prosperă în atmosfera tăcerii. Când un coleg este umilit la locul de muncă și nimeni nu intervine, când un grup marginalizat este tratat incorect și majoritatea preferă să nu comenteze, tăcerea devine o formă de colaborare morală cu injustiția. A vorbi nu înseamnă neapărat a striga. Poate însemna a scrie, a întreba, a educa, a vota, a susține. Responsabilitatea morală nu aparține doar celor aflați în putere, ci fiecărui individ. Demnitatea umană presupune curajul de a recunoaște o nedreptate și de a o denunța, chiar dacă asta implică riscuri. Complicitatea prin tăcere este, în esență, o negare a empatiei. Este alegerea comodității în locul dreptății. Dar istoria nu judecă doar acțiunile, judecă și absențele. Va fi amintit cel care a luptat, nu cel care a privit în altă parte. Prin urmare, a tăcea în fața nedreptății nu este o opțiune morală. Este o alegere, una care, deși pare pasivă, are consecințe active și durabile. În fața răului, tăcerea nu este pace. Este colaborare. Iar fiecare dintre noi are datoria de a alege: să fim părtași ai schimbării sau părtași ai tăcerii.

Mulți dintre noi tac, mulți dintre noi vorbesc. Așa numitele „elite” întorc privirea, câinii latră ursul trece. Trăim suspendați de realitate, frica ne paralizează acțiunile. Mă gândeam la experimentul Stanford, cunoscut și sub numele de Experimentul închisorii Stanford. El a fost un studiu psihologic celebru realizat în 1971 de psihologul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford. Scopul său era să investigheze cum influențează rolurile sociale comportamentul uman, în special în contextul unei închisori simulată. Experimentul a început pe 14 august 1971, în subsolul clădirii de psihologie de la Stanford. 24 de bărbați tineri, sănătoși și fără antecedente penale, au fost aleși dintre 70 de voluntari și plătiți pentru participare. Ei au fost împărțiți aleatoriu în „deținuți” și „gardieni”. Deținuții au fost „arestați” acasă de poliție reală, duși la o închisoare simulată și obligați să poarte uniforme identice, fără nume, doar numere. Gardienii, în schimb, au primit uniforme, ochelari de soare (pentru a preveni contactul vizual) și instrucțiuni să mențină ordinea, fără violență fizică. Inițial, atmosfera a fost tensionată, dar stabilă. În doar 36 de ore, un deținut a început să aibă crize emoționale severe și a fost eliberat. Pe măsură ce zilele au trecut, gardienii au devenit din ce în ce mai abuzivi: umilind, pedepsind și manipulând psihologic deținuții. Unii deținuți au dezvoltat simptome de depresie severă și anxietate. Până la sfârșitul zilei a cincea, starea generală era de panică și suferință psihologică.

Experimentul a fost planificat să dureze două săptămâni, dar a fost oprit după doar șase zile din cauza deteriorării rapide a situației. Zimbardo, care însuși începuse să adopte rolul de „director al închisorii”, a fost convins de o colegă să pună capăt experimentului. Concluziile au fost șocante: oamenii obișnuiți pot comite acțiuni crude și inumane atunci când sunt plasați în anumite roluri sociale și contexte de autoritate. Experimentul a demonstrat puterea situației asupra personalității individuale, susținând ideea că „răul” nu provine neapărat din caracterul uman, ci din structurile sociale și din abuzul de putere. Deși celebru, experimentul a fost criticat pentru lipsa de rigurozitate științifică, prejudecăți ale cercetătorului și etică îndoielnică. Totuși, rămâne un punct de referință în psihologia socială, ilustrând pericolele ascunse în dinamica puterii și conformismului. Spune unui nebun că este din sticlă și se ferește toată viața să nu se spargă. Dacă îi spui că este rege, atunci el pornește un război cu un ținut imaginar.

Să fie pace!

Când Tăcerea Ne Condamnă la Moarte

Data: 1 decembrie 2025 by Lucian Ciuchiță

Bat clopotele undeva, într-un colț uitat al lumii, dar ecoul lor se propagă ca o presimțire grea peste orașele amorțite. Se pregătesc sirenele – acele sunete metalice care sfâșie liniștea și anunță mereu că nimic nu va mai fi la fel. În aer plutește un miros apăsător, amestec de frică și praf de pușcă, semnul inconfundabil că numărătoarea inversă a început. Nicio declarație solemnă, niciun tratat semnat de figuri plictisite nu poate opri tăvălugul care se apropie – războiul nu cere permisiunea nimănui. Vine pe furiș, noaptea, când oamenii dorm liniștiți, amăgiți de promisiuni sterile și de cuvinte goale. Ai fi putut vedea semnele, dacă nu ai fi fost orbit de zgomotul asurzitor al propagandei. Ani de zile, sistemul ți-a picurat în urechi o versiune edulcorată a realității, cântată monoton de flașnetele lui fidele – presa aservită. Cu fiecare articol comandat, cu fiecare expert „neutru” care ți-a explicat ce să crezi și pe cine să urăști, ai fost modelat să nu întrebi, să nu te îndoiești. Ai acceptat, poate, să fii redus la tăcere, să-ți reprimi îndoielile. Dar când vor cădea primele bombe și drumurile se vor umple de convoaie militare, când fiii vor fi smulși din case pentru a deveni carne de tun, va fi prea târziu pentru întrebări. Atunci, cei care au strigat cu zel lozinci sterile și s-au lăsat folosiți de un discurs străin, vor rămâne perplecși: „Cum a fost posibil?”

Dar cum să nu fie posibil, când avertismentele au fost ignorate? Când vocile care au îndrăznit să spună adevărul au fost reduse la tăcere? Când, sub masca progresului, se făceau pregătiri minuțioase pentru ceea ce va urma? N-ai observat convoaiele străine traversând discret țara? N-ai băgat de seamă, poate, deciziile politice absurde, îmbrăcate în limbajul calm al tehnocraților? Sau ai crezut că raționalizarea este doar o măsură temporară, că restricțiile sunt pentru binele comun. Și totuși, când istoria se repetă, o face cu o brutalitate rece – și cei care nu au învățat nimic din trecut devin victimele ei cele mai sigure.

Războiul care vine nu este al nostru. Nu l-am dorit, dar l-am acceptat prin tăcere. N-am ridicat glasul când marionetele politice au executat ordinele primite din alte capitale. N-am protestat când drepturile noastre au fost transformate în simple concesii, retrase oricând se ivește o criză pregătită. Am fost prea ocupați să ne temem – iar frica este întotdeauna cea mai eficientă unealtă a manipulării. Dacă nu erau rușii, ar fi fost altcineva.

Se știe – după modelul perfid al lui Goebbels – că orice regim are nevoie de un dușman imaginar pentru a-și justifica excesele. Așa că scriem. Încă mai scriem – pentru că s-ar putea să vină vremuri în care aceste cuvinte să devină o crimă. În vremuri de război, libertatea de expresie devine o relicvă, iar adevărul un act de curaj mortal. Nu ni se va mai cere părerea – doar sângele. Pentru alții, pentru ambițiile altora, pentru războaiele altora. Și când vom înțelege asta, va fi prea târziu. Tot ce putem face acum este să spunem adevărul – cât încă mai avem glas – înainte ca tăcerea să devină singura opțiune permisă.

Pax „ruso-americana” versus pax Europaea…

Data: 1 decembrie 2025 by Cristi Pantelimon

Contra-propunerile de pace ale Europei la cele americane complică problema încheierii conflictului din Ucraina, în loc s-o limpezească. Dar tocmai această complicare arată că suntem în fața unor evenimente istorice de o importanță epocală. Sub acoperirea unei justificate nemulțumiri determinate de ignorarea opiniei sale în afacerea ucraineană, Uniunea Europeană caută să schimbe datele problemei, și anume într-un mod care pare complet de neacceptat pentru ambele părți, atât cea rusă, cât și cea americană. Astfel, UE consideră că este îndreptățită să lase ușa deschisă unei viitoare aderări a Ucrainei la NATO (fie el și unul de tip „european”), în condițiile în care se va obține o unanimitate în acest sens. Ideea unei intrări a Ucrainei în NATO, indiferent cât de absurdă ar părea azi sau chiar în viitorul apropiat, nu poate fi acceptată de Rusia, fiind, de fapt, motivul principal al atacului Federației Ruse asupra Ucrainei. Dar cum, în viitor, e foarte posibil ca SUA să se dezangajeze din Europa, lăsând în urmă un NATO de facto european, nu e imposibil de imaginat o situație în care, pentru a presa Rusia, UE să fluture din nou spectrul intrării Ucrainei în organizația occidentală – poate cu acceptul tacit al unei Americi care nu va fi mulțumită de realizarea practică a actualului deal cu Federația Rusă. În același spectru de iritare a Rusiei se află și propunerile teritoriale, care dezavantajează Rusia față de cele preconizate de SUA.

UE are, de asemenea, completări inacceptabile din perspectivă rusească în ce privește staționarea trupelor NATO pe teritoriul Ucrainei. În vreme ce SUA exclud complet staționarea, europenii exclud staționarea „definitivă”, ceea ce este cu totul altceva. UE nu este mulțumită, în mod evident și justificat, de ambițiile SUA de a media problematica securitară între Europa și Rusia (punctele 4 și 15 din propunerile americane). Europenii, în mod firesc, vor să participe la discuțiile ruso-americane ce privesc arhitectura de securitate europeană. Conform ultimelor știri media, se pare că europenii ar fi reușit acest lucru deja, prin eliminarea co-tutelei ruso-americane în chesiunile securitare și înglobarea Europei în formatul de discuții. Dacă americanii doresc ca armata ucraineană să fie „limitată” la 600.000 oameni (o cifră oricum foarte mare pentru o țară care acum mai are 35 milioane de locuitori – estimare CIA – prin comparație cu Polonia, armata Ucrainei ar fi de trei ori mai mare, ceea ce deja are ca rezultat voci critice din Polonia), europenii plusează incredibil, cerând ca armata ucraineană să ajungă la 800.000 oameni!

Care ar putea fi explicația? Cu ce ar putea fi întreținută o astfel de armată gigantică, într-o țară răvășită de război, cu o economie la pământ? Singurul răspuns logic ar fi că Ucraina, chiar și de aici înainte, ar putea fi pregătită să fie folosită împotriva unui dușman incomod. Întrebarea este cine va fi acela…? E mult prea riscant să încercăm un răspuns la acest moment. Cert este că o armată ucraineană de asemenea dimensiuni poate deveni o amenințare pentru țări ca Polonia, România, Ungaria (desigur, o viitoare strategie de apărare națională va ține cont de acest aspect…) etc… Problemele economice ale acordului ruso-american probabil că par mai puțin importante, deși nu sunt, mai ales în perspectiva viitorului. Pe scurt, UE nu se împacă cu fraternitatea economică ruso-americană, ceea ce nu surprinde pe nimeni. Acestea sunt punctele esențiale ale celor două perspective.

Tabloul mai mare poate oferi însă surprize majore. Nu trebuie să neglijăm faptul că un actor major al scenei internaționale nu apare deloc în arenă: este vorba despre China. Războiul ruso-american din Ucraina, în viziunea cel puțin a unor strategi de marcă americani, a apărut din eroarea fatală și din infatuarea nepermisă a neoconilor, care au preferat atacarea Rusiei în Ucraina în locul unei strategii mai ample de îndiguire timpurie a Chinei cu ajutorul Rusiei, Indiei, Japoniei, Coreei de Sud (John Mearsheimer – The Tragedy of Great Power Politics – 2014). Așadar, încă de la momentul Crimeea, o parte a geopoliticienilor americani au știut că împingerea previzibilă a Rusiei în brațele Chinei va fi o eroare de nepermis.

Dacă strategii americani au văzut această primejdie, întrebarea este de ce nu s-a evitat capcana? În acest moment, putem avansa două ipoteze: 1. SUA au fost, într-adevăr, „orbite” de tendințele de tip neocon și astfel, în loc să îndiguiască adevărata putere ce le amenința supremația mondială (China) cu ajutorul celor care vor fi devenit ulterior aliații săi în BRICS (mai ales Rusia și India), au preferat să riște atacarea Rusiei ruinând astfel șansele de îndiguire cu succes a Chinei.=; 2. O a doua explicație, mai subtilă, și poate de aceea mai credibilă, este că toate aceste puteri emergente nu au făcut decât să aștepte atacul american și să se coalizeze, știind că decăderea Americii este inevitabilă și că, în fond, în joc este Imperiul American. Altfel spus, cu sau fără atacul de „tip neocon” pe care unii analiști americani îl deplâng, structura de tip BRICS s-ar fi coagulat oricum în jurul Chinei și nu s-ar fi pretat la acea alianță lejeră sau „flexibilă” („loose alliance”) anti-chineză de care vorbea Mearsheimer.

Cu această paranteză globală este momentul să revenim la punctul central al păcii din Ucraina. Dacă lucrurile stau, într-adevăr, așa cum le-am descris la punctul 2, UE ea însăși va trebui să-și regândească viitorul mai îndepărtat în lumina unor alianțe mai flexibile, devreme ce, așa cum s-ar părea, destinul imperiului american este mai mult sau mai puțin „pecetluit”. Desigur, într-o asemenea ipoteză, UE își poate permite riscul și impertinența de a sabota propunerile de pace americane, cu unele contramăsuri care nu convin (aparent și pe termen scurt) nici Rusiei, nici suferindei Ucraine, nici, în fond, Statelor Unite. UE lucrează astfel spre binele unei Chine care se bucură de pace în continuare și de faptul că SUA nu se pot (încă) dezangaja din Europa, mai precis din conflictul ucrainean.

P.S.: Cea mai uzitată explicație pentru comportamentul straniu al UE este că liderii acesteia vor să-și scape pielea în raport cu acest conflict în care s-au prins încet încet, dar din ce în ce mai tare… E o explicație care, perfectă din punct de vedere politic sau psihopolitic, nu pare convingătoare din punct de vedere geopolitic!

La vremuri noi, tot ei: „Poartă mască. Arată că-ți pasă!”

Data: 1 decembrie 2025 by Zoe Dantes

Lumea trăiește pe planetă într-o lume nouă. Vântul schimbării începe să măture totul în cale. În unele țări mai repede, în altele mai încet, dar mugurii schimbării se cam arată peste tot, în ciuda iernii ce vine. Lumea sătulă de mizeria și năpasta adusă de niște dilii, de-a dreptul, este hotărâtă sau ajutată să schimbe macazul. Să scape de virusul ideologic, numit progresism. O ideologie care a ridicat sminteala la nivel de planetă, la conducerea statelor. Doar în România, plandemonia nu se mai termină. La noi, virusul ideologic al progresismului, care social, a căpătat cote apocaliptice, continuă. La vremuri noi, tot ei! Ei, care au îmbrăcat online-ul din 2020 până azi, cu tot felul de slogane și lozinci, care mai de care mai bolnave. Indivizii care lătrau din toți rărunchii în plandemonie, îi întâlnim azi la conducerea și decizia politică a statului. Un stat eșuat, terminat, putred ce și-a pierdut definitiv calea. Mai ales în ultimul an. Cine a pus stăpânire pe toate instituțiile statului din noiembrie 2024? Fix ăia de urlau în 2020 „poartă mască, arată că-ți pasă”. Aceleași figuri, cu aceleași goarne ale online ului, cu aceeași mare „grijă” să o „salvați pe bunica”. Nu conta că nu aveați bunică! Voi trebuia să salvați pe cineva. De virus! Mai toarnă o cisternă de dezinfectant! Doar că atunci, nu vi s-a spus că virușii erau chiar ei. Abia în ultimul an, unii dintre voi ați realizat acest lucru. În timp ce măscuțele, băscuțele și alte instrumente încă mai există. Hoarda de urlătoare de serviciu care vă amenința prin teroare, care v-a închis în case luni de zile, care v-a distrus viața și sănătatea mentală, nu mai zic de cea fizică, sunt cei care în seara de 24 noiembrie 2024, au dat lovitura de stat. Acum nu mai e masca, sunt boții, tiriboții, legionarii, fasciștii, naziștii și rușii. Toți ăștia într-o singură propoziție. Nu mai contează că ei sunt praf la istorie, că habar nu au ce înseamnă o ideologie sau alta, importante sunt goarnele de serviciu, ziși și influiencerii progresiști. Ăia cinstiți, vedete de carton și alte barabule roase pe dinăuntru de gândacii de Colorado, care varsă sume colosale de bani din bugetul public, spre propriile buzunare. Azi nu mai e Covidul, azi e despre Ukri și al sau soare, zis și piticul cu făina sub nas.

Virusul de azi este transformat în control, război, refugiați, morți, teritorii pierdute și mai ales propagandă. Toți uniți împotriva lui Putin la început și mai nou împotriva lui Trump. Știți cât îl doare pe Trump de voi, ăștia, ciocli pandemici? Deloc, spre foarte deloc. La fel și pe Putin. De Xi nu mai zic. Că ăia acolo gândesc strategic pe o mie de ani și comunicarea lor e la fel. Vorbesc o dată la o suta de ani și planeta se zguduie. Ăștia trei niște mastifi si voi, goarnelor progresiste ca niște ciuhuaua. Lătrând la gard! Mastifii la gard nu fac decât să ridice piciorul ca să se ușureze și voi, virușilor, ar trebui să strigați în cor să „le mai plimbe, bă” ca să vă ajunga jetul la toți! Usereiștii care explicau ei cum „Se sufocă, bă”, „stai acasă, „arată că-ți pasă”, „înțeapă-te cu grămăjoarele miraculoase de grăsime”, și mai ales „totul va fi bine”, cu „eroii” pictați pe afișele acelea imense prin oraș, transformate în „sfinții pandemici”, javrele astea ordinare pline de venin, azi o ard cu probele „răsturnării ordinii constituționale”, căutând cai verzi pe pereți și prin staboarele instituțiilor de forța ale statului, să vă mai manipuleze încă o dată. Că de, ies bani stând pe scaune la podcasturi și în spatele tastaturilor asasine.

Când colo, probele loviturii de stat sunt exact ei și sunt chiar ei. Cu dovezi pe față! Incontestabile! Spuse cu gurițele lor de pufoși și emasculați, de pe trotinete. Ăștia de la userey, braț la braț cu ăia de la pesede și penele, sunt cei care au închis spitalele și v-au aruncat membri familiilor din ele, ăștia care au devalizat statul prin cea mai mare hemoragie financiară din istorie, sute de miliarde dosite, ăia de strigau „fără penali în funcții publice”, dar vă obligau sa va înțepați o dată la șase luni ca așa prevedea legea pe care o doreau trecută prin bordelul numit parlament ca sa devină obligatorie, s-au întors să vă lase și fără ce mai aveți. Viața! Că pe restul i-au rezolvat. Cu sacii negri! Mințile vi le-au luat de mult! Atât v-a mai rămas. Au pus ochii pe proprietățile voastre, pe pruncii voștri, pe libertatea voastră și mai ales pe dreptul la exprimare. În concluzie, nu mai aveți decât frică! Pe asta v-au livrat-o la greu sub sintagma de „proeuropeni”. Nu mai e despre vaccin, este despre „proeuropa”. Manipularea, propaganda, minciuna și frica sunt noile seringi azi. Și le servesc de dimineață până-n noapte, sub amenințarea cu rușii. În felul ăsta au pus labele pe tot. Ați devenit doar o masă amorfă de manevră, prin care ei își exercită controlul. Absolut! Actorii principali ai loviturii de stat sunt exact cei care au devalizat bugetul României în ultimii cinci ani. Ăia de vă vor „binele” cu orice preț. Și mai ales vă „vor fericiți, chiar dacă nu o să mai aveți nimic”. Că vă vor lua ei tot. Pe persoane fizice! Și chiar nu veți mai avea!

Planul merge mai departe, imbecilii pandemici sunt infiltrați în toată osatura statului și mai ales în comunicarea media/online. Propaganda! Nici nu mai are importanță dacă vă treziți sau nu, dacă înțelegeți sau nu, dacă luați atitudine sau nu. Este doar alegerea voastră! Nici un om nu poate salva pe cineva, dacă acel cineva vrea cu orice preț să se înece. Așa că, duceți-vă la fund, salvând Ucraina! Slavă! Dacă nici azi nu ați înțeles ce fac usereiștii cu voi, sunteți sortiți pieirii. E mai simplu să stai cu capul plecat! Într-o zi, sigur va veni și sabia care-l va tăia! Nu o să o recunoașteți că deja este mânjită de sânge și e ascunsă într-un sac negru! Pe trotinete, într-un rucsac! Să trăiți bine, băi!

Domnul să vă miluiască!

Munții noștri – cetăți, sanctuare și dăinuire a poporului nemuritorilor

Data: 30 noiembrie 2025 by Gheorghe Constantin Nistoroiu

Cercetările istorice și dovezile arheologice din cele mai vechi timpuri și până astăzi afirmă că VATRA străbună a traco-geto-dacilor – „poporul nemuritorilor pelasgi”, cum frumos îl agrăia părintele Constantin Virgil Gheorghiu, un prodigios, prolific și rafinat scriitor român-universal, sălășluia în marele sân al Munților Carpați. „Aproape fiecare râu mai important care iese din munți este străjuit la dreapta sau la stânga de câte o cetate dacică.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed. Saeculum I.O. București, 2006, p. 403)… Marele istoric Herodot amintea despre strămoșii săi traco-geți, faptul că atunci, „când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer…” Astfel, geții par să fie și un trib al să-geților, lucru care îl remarcă și Ovidiu („între ei nu-i niciunul care să nu poarte tolbă și arc, și săgeți îngălbenite de veninul viperei”.) (cf.Andrei Vartic, Ospețele Nemuririi, Ed. Vicovia și Babel, 2012)… Este o legătură destul de vizibilă între geți și să-geți și Se-ge-tuza Sarmi sau Se-ge -tu-za lui Sarmi, craiul căruia Luceafărul nostru liric Mihail Eminescu i-a închinat poezia cu același nume. „Mijește orizontul cu raze depărtate…/ Natura doarme dusă, tăriile în pace…/ Deodată luna-ncepe din ape să răsaie/ Și pân-la mal durează o cale de văpaie…// Din umbra de la maluri s-a desfăcut în larg/ O luntre cu-a ei pânză sumese de catarg./ Tăind în două apa ea, poartă o păreche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Geția cea veche,/ Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,/ Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână.” (Sarmis, ciclul Poezii, Ed. Pentru Literatură)

Lexiconul lui Hesychios din Alexandria, consemnează că termenul pelasg „dhawos”- dhau – ko-s, desemnează cuvântul dac echivalent animalului cel mai inteligent și cel mai frumos Lupul. Se spune că în sanctuarul traco-geto-dacic dogoritoarele vestale deapănă veghea lor aprinsă la flăcările îndârjite ale focului sacru, dantelând într-o broderie albă de nea, chemarea lupilor…

Mircea Eliade explica asocierea dacilor cu lupii, caracterizând astfel inițierile militare, respectiv „confreriile secrete de războinici”, știindu-se faptul că lupii au cea mai bună organizare, cea mai bună tactică și strategie privind calea de atac, respectiv de luptă, de război, strategie adoptată de toți dacii, de Ștefan cel Mare,de Mihai Viteazul, dar și de Napoleon Bonaparte. Traco-geto-dacii descălecători din neamul patriarhal pelasg erau deopotrivă înfrățiți cu cerul și pământul, respectiv cu aștrii, semnele cerului, Calendarul cerului, dar și cu Codrul, apele, munții, bogățiile lor, dealurile, peșterile, natura în toată diversitatea ei, nu numai cu lupii. Lupii geto-daci care s-au luptat cu invadatorii romani păgâni au dat numele lor unor masive muntoase din Carpații Meridionali, precum „Munții Vâlcan situați la dreapta Jiului, Munții Lotrului (părintele Dumitru Bălașa amintește de „hotarul Lotrului”, în Documentul din anul 1720, iar în cel din anul 1725, menționează că „lotrenii – erau oameni fără nici un stăpân – adică daci liberi.” (Preot Dumitru Bălașa, Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenței Daco-Românilor, Liga Română de Misiune Creștină Cluj Napoca – 1999, p. 83)

Mândria munților Vâlcan dincolo de dăinuirea lor milenară prin legende, doine, și simboluri patrimoniale, se imprimă și pe frumusețea neasemuită a Mănăstirii Tismana, despre care atât de sublim ne grăiește poetul-epic Alexandru Vlahuță în nemuritoarea sa „Românie pitorească”, descriere sacră care se ia la întrecere cu penelul și iscusința celor mai mari pictori ai lumii. „La o cotitură a drumului – crengile se desfac, o ferestruie se deschide-n păretele de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zărit însă – și bolta de ramuri se-nchide din nou… Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, și pe vârful unei stânci fioroase, îți apare, în toată fantastica ei măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi”. Etimologia cuvântului Vâlcan provine din străvechiul cuvânt pelasg vulkus, care înseamnă lup, descendență din care s-a născut și termenul Lupeni, ori Cetatea Vâlcei, devenită înfloritoare în vremea cânezatului viteazului Farcaș, farkas care în limba maghiară este sinonim cu vulkus – Lup. Munții Vâlcan se învecinează cu Munții Șureanu și cu Munții Lotrului la răscrucea dintre râurile Sebeș și Lotru. „În Evul Mediu și la începutul Epocii Moderne zona Lotrului și a Vâlcei a dat cei mai renumiți haiduci din România.” (Dan Oltean, op. cit., p. 404-405)

Dar și apele mari ale nemuritorilor traco-geto-daci au primit cu largă bunăvoință botezul vitejilor lor: Alutus – înalt, Artemis – Timiș, Crisos – Criș, Maris – Mureș – Marte, Sarmis – stâncă, Samus – Someș – Zamolxe… Munții Orăștiei onorează Carpații Occidentali, care odinioară adăposteau în sânul lor brav reședința politică și spirituală a nemuritorilor daci – Cetatea Sarmizegetuza, menționată de Ptolomeu (98-168 d.Hr.) și de Dio Cassius (155-236 d.Hr.), pe lângă râul Sargeția, apărată de vârfurile Grădiștea, Retezat-Godeanu, cetate înveșmântată într-o aură de sacralitate care i-a adus posterității faima ei milenară înveșmântată într-o nemuritoare aură legendară. În limba noastră străbună, vechea protodaca – limba universală a pământului, Grădiște înseamnă loc întărit, iar Godeanu se tâlcuiește: God – Dumnezeu + eanu – frumuseț, sfințenie, deci Godeanu – Muntele Sfânt – Frumusețea lui Dumnezeu. „Deasupra Sarmizegetusei lui Burebista și Decebal, așezată și ea la 1200 m înălțime, se ridică Dealul Muncelului (1565 m), iar la vreo oră de drum domol către răsărit se înalță principalul vârf al acestui ținut, vârful Godeanului (1659 m)”. (Acad. C. Daicoviciu/ H. Daicoviciu, Sarmizegetusa, Ed. Meridiane)

Neînfricații luptători și bravii strategi geto-dacii-lupi și-au înconjurat Cetatea-Mumă, reședința lor politico-spirituală Sarmizegetusa cu un brâu de cetăți aproape inexpugnabile: Costești, Piatra Roșie, Anineș, Grădiștea Muncelului, construite din rocă masivă, care la rândul lor erau apărate de dealurile înalte ale munților străjeri-temerari. Puțin mai departe de marile cetăți surori, dar bine retrasă în munți, străjuia cetatea Căpâlna, apoi apărată de munții Sebeșului și cei ai Retezatului, se mândrea cetatea Bănița, pentru ca apoi o stâncă uriașă aflată la 20 km de Alba Iulia, ca un impunător turn de veghe să ridice privirea semeață numit Piatra Craivii – Cetatea Craivii, înalt de 1083 m ce leagă hotarul de vest, sud și nord cu munții Trascăului și Metalici, până la Abrud și Valea Arieșului cu Țara Vinului – renumita podgorie a Albei. „Vorbim despre muntele Grădiștei (spune Andrei Vartic), de măreața construcție enciclopedică din Vârful lui, de faptul că săgeata care se află pe acel munte este Săgeata Timpului, săgeată ce poate indica și Timpul SĂ-GEȚII, adică a geto-dacilor.” (Andrei Vartic, Ospețele Nemuririi). „Din tot lanțul carpatic Munții Retezat-Godeanu sunt singurii la care legendele fac referiri în legătură cu eroul Novac sau Iovan Iorgovan, amintiți în denumirile rămase, „Brazda lui Novac” și „Piatra lui Iorgovan.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, op. cit., p. 417). O reflectare a munților Orăștiei o mai privim și în leagănul vestitului umanist, arhiepiscop de Strigoniu, cardinal primat și regent al Ungariei, Nicolaus Olahus (1493-1568), descendent din neamul Basarabilor de la Curtea de Argeș, dar și în unul din cele mai însemnate texte românești ale veacului al XVI-lea, Palia de la Orăștie (1581-1582),posibil o încercare de a tălmăci în limba noastră din Vechiul Testament, primele cărți: Facerea și Ieșirea.

Xenofon tracul (430-360 î.Hr.), discipolul marelui dascăl-filosof Socrate, menționează muntele sacru care adăpostea comoara regilor odrisi – Hieron oros (Anabasis, 7,1, 4), iar Herodot ne amintește cu bucurie despre munții strămoșilor săi traco-geți: „Locuiesc pe niște munți înalți împăduriți cu tot soiul de arbori, cu piscurile acoperite de zăpadă și sunt foarte pricepuți în meșteșugul războiului. Aceștia sunt tracii la care se află oracolul lui Dionyosos, acest oracol se află pe cele mai înalte vârfuri.” (Istorii, 7, 111). Marele tragedian traco-get Eschil în drama sa favorită Bassarizzii, ne vorbește despre Prințul Orfeu – Regele Muzicii universale și despre muntele sacru Pangaion, fratele muntelui Kogaionon. „Apollo când se trezea, mergea dimineața în vârful muntelui Pangaion pentru a fi primul care-l vede pe Helios.” (zeul traco-elen al Soarelui). Orfeu însuși își are obârșia de la muntele sacru Orpheos, care se compune din cele două cuvinte: Or = munte și phos = lumină. (N. Theodosiev, Tracia, nr. 11, p. 374).

Masivul Ceahlău. Unii cercetători cu autoritate certă afirmă că pe la începutul perioadei cretacice (cu peste 150 de milioane de ani în urmă), pe locul Ceahlăului și al Carpaților Răsăriteni se întindea o mare – Marea Carpatică, având spre est un țărm variat și accidentat, iar spre vest un număr de insule formate din roci mai vechi. În cursul scurgerii timpului între aceste țărmuri, o zonă s-a scufundat. Pe fundul mării s-au sedimentat „nămolurile și nisipurile fine”, formând „stratele de Sinaia”, apoi s-au adăugat sfărâmături ce au format „stratele de Bistra”, iar după repetatele mișcări tectonice s-au constituit „stratele de Ceahlău.” (Prof. Ion Băncilă, Ceahlăul și lacul de la Bicaz, cap. Scurtă prezentare geologică, Ed. Uniunii de cultură fizică și sport, București, 1963). Ceahlăul care se ridică din ape spre lumină purcede din sânul Carpaților Orientali, onorat ca muntele – simbol al Țării Moldovei, ori muntele-strajă, lăudat între mulți alții și de Gheorghe Asachi (1788-1869), scriitor și om de cultură, născut în Herța noastră dacică, pentru vârful Toaca și Turnul Panaghia (ce se tâlcuiește ca Maica Domnului cea atotsfântă). „Corăbierul de pe Marea Neagră – vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei și până la Cetatea Albă. Locuitorul de pe țărmurile Nistrului vede soarele apunând după masele acestui munte, iar păstorul nomad, după ce și-a iernat turmele sale pe câmpii Buceacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau Ceahlăul, întocmai precum o corabie se orientează după lumina farului ca să intre în port.” (c.f. Silviu N. Dragomir, Controverse, Ed. Enmar, București-2001, p. 26). Argumentele istorice afirmă că în jurul muntelui Ceahlău – Kogaionon au existat din zorii timpurii ai istoriei numeroase schituri și peșteri binecuvântate cu călugări, monahii, pustnici și schivnice, și renumita stâncă a Dochiei din muntele Cogheonul, lăcașul lui Zamolzis, căreia Gheorghe Asachi i-a versificat legenda în călătoria sa pe acel munte sacru în anul 1838.

„Între Piatra Detunată/ Ș-a Sahastrului Picior/ Vezi o stâncă ce-au fost fată/ De un mare domnitor”.

Demnitatea prințesei strălucitului rege Decebal n-a fost pătată de năvălitorii romani, fiind ocrotită de marele profet Zamolxe: „O, nu lăsa, Zamolxes, romanii să mă prindă/ Și veci să mă despartă de-al Daciei hotar!/ Ci mă prefă în stâncă negrăindă/ Și-așează-mă de-a pururi sub sfântul tău altar!…// Drumețule, când glasul sublimului vreodată/ Spre templul lui Zamolxes intens te va chema,/ Să treci și pe la stânca în care e-ntrupată/ Făptura celei care, fu Dochia cândva!” Versificată după un veac și ceva de un învățător de la poalele Muntelui. (C. Andraș, Dochia, în „Legendele muntelui Ceahlău”, antologie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2007). Este evident că Bădița al nostru drag Mihail Eminescu – Profetul jertfitor care a călcat țărâna sacră a țării sale de la un capăt la altul, nu putea ocoli Muntele lui Zamolxe – Înainte mergătorul său. „Mihai Eminescu, care se pare că a fost pe aceste locuri și a urcat pe muntele Ceahlău, în poezia Strigoii și-a aflat izvor de inspirație în această tradiție.” (Tașca Fremătând sprânceana Ceahlăului – File de monografie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2012)

Lângă cabana Dochia la zece minute și la 30 de minute de stațiunea meteorologică Toaca s-a ridicat ca o mărturie a dăinuirii Mănăstirea Ceahlău, un înălțător lăcaș de cult cu hramurile: „Schimbarea la Față”, 6 August și „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”, 2 Iulie. Dacologi și tracologi „neavizați” de Academia (ne)română din România susțin că la data de 6 August – praznicul Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, când zorii Marii sărbători aprind boreal astrul ceresc, se formează un triunghi energetic deasupra muntele Cehlău ce se reflectă pe cer, moment pentru minute bune și lungi în care vibrează și reverberează entropia – „Săgeata timpului”, care se pogoară încă de la profetul Zamolxe – „Părintele” celui mai perfect calendar „solar”, al lumii, înspre divinul Hristos. Se presupune că este de fapt o întâlnire între Profetul Zamolxe și Profetul profeților – Iisus Hristos, ambii Fii ai Daciei Mari, reflectând în ultraviolet starea timpului, „câmpul gravitațional al Cosmosului, poate cel mai electromagnetic, dar poate și cel entropic – legile Marelui Eter, cum spune Platon în „Alkiona.” (Andrei Vartic, op.)

Printre susținătorii cei mai înfocați că în sânul temerarului Ceahlău se află Muntele sfânt al geto-dacilor – Kogaeonon, amintim pe ilustrul istoric-geograf, din stirpea noastră getă a Regatului Pont, Strabon (marele Străbun cum i se spunea de către contemporani… (63 î.Hr. – 17 d.Hr.) „Muntele unde se retrăgea Deceneus, a fost socotit sfânt și s-a numit Kogaionon și la fel a fost și numele râului care curgea pe lângă el.” (Strabon, Geografia 3, 3, 5). Marelui get i-au urmat prințul enciclopedist Dimitrie Cantemir, cu harta publicată de către fiul său Antioh Cantemir la Amsterdam, în 1737, „Mons Czahlou”, ca adaos la „Descrierea Moldovei”; Jean Baptiste-Bourguignon d-Anville (1697-1782), care publică harta „Troisieme partie de la Carte de Europe”, Avadah Shahlu Kafzoni, îl menționează A. Rizzi-Zannoni, cel care publică harta „La Moldavie, la Valakie et la Transilvanie” în anul 1777; Schachloi M, îl marchează Frederich Wilhelm von Bawr, publicând la Amsterdam în 1781 harta „Carte de la Moldavie, seat of war”, marele dacolog părintele-istoric Dumitru Bălașa, preotul-arheolog Constantin Mătasă, ori medicul-pelerin Gheorghe Iacomi. (ibid. Silviu N.Dragomir, op. cit.). Istoricul Dan Oltean, consemnează că Ko + gaion, muntele sfânt, semnifică întâlnirea dintre zeul cerului Ko (Kronos) și zeița pământului Gaia.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, op. cit., p. 413). Muntele e singura entitate care purcede de jos în sus, din pântecele Mării înspre înălțimea Cerului, așa cum îi este firesc și dacoromânului în zborul său cosmic-spiritual întru continuitate și dăinuire!

Ortodoxia între mândrie și responsabilitate

Data: 30 noiembrie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Linia subțire între Mărturisirea Credinței întru mântuire și falsa mărturisire a Credinței întru fală și egoism. Nu de puține ori în mijlocul polemicilor care mai au puțin și devin scandaluri în toată regula, printre argumente solide, logice și incontestabile, apare tentația afirmării orgoliului, a înșelării. Afirmarea calității de a fi Ortodox se transformă într-o armă îndreptată asupra persoanelor care nu împărtășesc aceleași viziuni și credințe. Cum nu-mi place bătutul cu pumnul în piept pe motiv de „mândrie Ortodoxă” – doi termeni antagonici prin definiție, asemenea afirmații îmi ridică părul pe ceafă. Nu poți fi și mândru, și Ortodox. Când ești mândru, dispare Ortodoxia. Când ești Ortodox, nu e loc de mândrie. Din punctul meu de vedere, noi trebuie sa ne vedem Ortodoxia ca pe o responsabilitate suplimentară pe care o avem. Mai ales că majoritatea, adică cei ca mine, nu au niciun merit că sunt Ortodocși. Așa a rânduit Dumnezeu, ne-a îngăduit să ne naștem Ortodocși. Ortodoxia noastră nu există spre umflatul pieptului și afirmarea cu emfază și plină de ifos, ci trebuie folosită cu mare băgare de seamă, pentru că pe umerii noștri avem greutatea unei datorii imense! Când observ asemenea ieșiri în decor, mă întreb câți dintre cei care ocărăsc oameni pe care nu îi cunosc și le țipă în virtual că sunt așa și pe dincolo, și-ar păstra Ortodoxia în situații limită. Ce ar face acești vajnici apărători ai Credinței strămoșești în momentul în care le-ar fi pus pistolul la cap și li s-ar spune „Dacă renunți la Hristos vei trăi, dar dacă continui să îți păstrezi Credința, primești un glonț în scăfârlie!”?! Câți oare nu ar țipa „Mă lepăd!” cu viteza luminii?!

Le reamintesc tuturor acelor persoane care afirmă că le crapă rânza de „mândria Ortodoxiei” proprii că Hristos nu a venit pentru cei mândri și nici pentru sfinți. A venit pentru necredincioși, pentru rătăciți, pentru cei deznădăjduiți, pentru cei sărmani și nedreptățiți. Pentru toți. Bineînțeles, poziția mea contravine poziției belicoșilor care nu se dau în lături de a amesteca în frazele prin care proferează blesteme și un „Doamne-ajută!”, care acuză de atitudine „căldicică” pe oricine își păstrează cumpătul. Acestor oameni le spun doar atât: cum este fiecare om cu adevărat știe doar Dumnezeu. Faptul că nu toți urlăm ca apucații nu înseamnă că sunt ecumeniști. Înseamnă și că noi știm foarte bine că urlatul nu îndreaptă pe nimeni către Biserică. Și să știți că mulți dintre cei care preferă duhul blândeții îndreaptă mai ușor pașii rataciților către Biserica Ortodoxă decât vă puteți imagina. Pe câti oameni i-au băgat într-o Biserica sudalmele și aerele de superioritate?! Nu cumva cuvintele Mântuitorului erau „Pace vouă!” și nu „Războiți-vă, luați-vă de păr!”?! Ni s-a cerut să fim înțelepți și blânzi. Nu plini de mândrie ca niște căpușe și nici nu ni s-a spus să facem din Ortodoxia noastră motiv de fală. Am fost învățați prin puterea exemplului hristic cum trebuie să fim ca să Îi urmăm Lui Hristos.

În această linie, să încercăm să fim înțelepți și să îi facem pe oameni să gândească singuri, ca să-și găsească tot singuri calea spre Adevăr, nu este oare datoria noastră de Ortodocși?! Încă nu am înțeles că Dumnezeu nu poate fi băgat pe gât cu forța, ca pe un hap?! Încă nu am priceput că pe Dumnezeu Îl găsește omul când e îndreptat cu dragoste către El, nu cu șuturi?! Și încă ceva. Opinia mea e că atunci când arunc cu invective asupra altora, crezând că asta mă trimite direct în mântuire, mă tem că nu mărturisesc niciun Adevăr. Ci îl împiedic și pe cel pe care îl spurc să se apropie de Cale, de Adevăr și de Viață. Nu știu de ce, am impresia că și mărturisirea Lui Hristos ca sa fiu mântuită e ca și cum aș încerca să mă târguiesc cu Domnul! Nu cumva mărturisirea Credinței Ortodoxe nu trebuie făcută ca să ne punem bine cu Dumnezeu la nivel personal, pentru răsplată, ci pentru că așa e firesc?! Să mă iertați, dar cred din toată inima că a țipa la alții spre propria mântuire e o mizerie egoistă. Decât să cred că îmi fac planul la mărturisirea Credinței, nu mai bine îi ajut și pe alții să își deschidă ochii, urechile și inimile, că poate așa îi ajut pe ei să ajungă unde trebuie să ajungem în final cu toții?! La Hristos?! Și înainte de a ne mai mândri de Ortodoxia noastră, să ne întrebăm mai întâi dacă am renunța cu adevărat la ceva important pentru noi pentru Hristos înainte de a-i acuza pe alții de orice ne închipuim noi. În acest sens, să ne gândim la toți Sfinții din calendar, la toți Sfinții Închisorilor, la martirii de la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, la toți cei care și-au dat cu bucurie viața pentru Hristos și pentru Adevăr înainte de a ne bate cu pumnii în piept. Mila Domnului în toate.