Bat clopotele undeva, într-un colț uitat al lumii, dar ecoul lor se propagă ca o presimțire grea peste orașele amorțite. Se pregătesc sirenele – acele sunete metalice care sfâșie liniștea și anunță mereu că nimic nu va mai fi la fel. În aer plutește un miros apăsător, amestec de frică și praf de pușcă, semnul inconfundabil că numărătoarea inversă a început. Nicio declarație solemnă, niciun tratat semnat de figuri plictisite nu poate opri tăvălugul care se apropie – războiul nu cere permisiunea nimănui. Vine pe furiș, noaptea, când oamenii dorm liniștiți, amăgiți de promisiuni sterile și de cuvinte goale. Ai fi putut vedea semnele, dacă nu ai fi fost orbit de zgomotul asurzitor al propagandei. Ani de zile, sistemul ți-a picurat în urechi o versiune edulcorată a realității, cântată monoton de flașnetele lui fidele – presa aservită. Cu fiecare articol comandat, cu fiecare expert „neutru” care ți-a explicat ce să crezi și pe cine să urăști, ai fost modelat să nu întrebi, să nu te îndoiești. Ai acceptat, poate, să fii redus la tăcere, să-ți reprimi îndoielile. Dar când vor cădea primele bombe și drumurile se vor umple de convoaie militare, când fiii vor fi smulși din case pentru a deveni carne de tun, va fi prea târziu pentru întrebări. Atunci, cei care au strigat cu zel lozinci sterile și s-au lăsat folosiți de un discurs străin, vor rămâne perplecși: „Cum a fost posibil?”
Dar cum să nu fie posibil, când avertismentele au fost ignorate? Când vocile care au îndrăznit să spună adevărul au fost reduse la tăcere? Când, sub masca progresului, se făceau pregătiri minuțioase pentru ceea ce va urma? N-ai observat convoaiele străine traversând discret țara? N-ai băgat de seamă, poate, deciziile politice absurde, îmbrăcate în limbajul calm al tehnocraților? Sau ai crezut că raționalizarea este doar o măsură temporară, că restricțiile sunt pentru binele comun. Și totuși, când istoria se repetă, o face cu o brutalitate rece – și cei care nu au învățat nimic din trecut devin victimele ei cele mai sigure.
Războiul care vine nu este al nostru. Nu l-am dorit, dar l-am acceptat prin tăcere. N-am ridicat glasul când marionetele politice au executat ordinele primite din alte capitale. N-am protestat când drepturile noastre au fost transformate în simple concesii, retrase oricând se ivește o criză pregătită. Am fost prea ocupați să ne temem – iar frica este întotdeauna cea mai eficientă unealtă a manipulării. Dacă nu erau rușii, ar fi fost altcineva.
Se știe – după modelul perfid al lui Goebbels – că orice regim are nevoie de un dușman imaginar pentru a-și justifica excesele. Așa că scriem. Încă mai scriem – pentru că s-ar putea să vină vremuri în care aceste cuvinte să devină o crimă. În vremuri de război, libertatea de expresie devine o relicvă, iar adevărul un act de curaj mortal. Nu ni se va mai cere părerea – doar sângele. Pentru alții, pentru ambițiile altora, pentru războaiele altora. Și când vom înțelege asta, va fi prea târziu. Tot ce putem face acum este să spunem adevărul – cât încă mai avem glas – înainte ca tăcerea să devină singura opțiune permisă.
