Arhiva zilnică: 21 noiembrie 2025

Ion D. Sîrbu este unul dintre cei mai mari prozatori români din a doua jumătate a secolului XX. Este un scriitor prolific cu experiență de viață, care a trecut prin gulagul comunist și prin neajunsurile unui fost deținut politic aflat sub permanentă urmărire de către agenții poliției politice și a devenit un marginal social datorită verticalității morale. Ar fi putut primi oricând premiul Nobel, dar a trăit în comunism…la marginea lumii civilizate. Ion D. Sîrbu, care, în tinerețe, a fost un adept fervent al comunismului, a trecut printr-o transformare ulterioară radicală, realizând natura distopică a unui sistem care reducea intelectualii la simple piese în mașinăria de propagandă sau pur și simplu arme ideologice, folosite de un regim totalitar pervertit de ateism. Fiind unul dintre cei mai importanți scriitori și intelectuali români ai secolului al XX-lea, Sîrbu, care a murit înainte de căderea comunismului, a trăit o viață literară și civică profund marcată de opresiune politică, cenzură și supraveghere sub regimul dictatorial. A îndurat închisoare politică și a fost constant monitorizat de Securitate, poliția secretă comunistă, chiar și după eliberare. Datorită acestei tare la dosar Ion D. Sîrbu a fost cenzurat și marginalizat în societatea literară din perioada comunistă, deși a avut și perioadă de o anumită „glorie literară” provincială.

Opera sa este fundamentală, oferă o critică subtilă, complexă și profundă a societății în care a trăit, precum și o formă de rezistență intelectuală împotriva dictaturii în general. A utilizat simboluri și teme care puteau fi interpretate atât ca protest, dar și ca o căutare de autodefinire în contextele extreme ale intelectualului. În acea perioadă, romanul său, „Lupul și catedrala”, a devenit un autentic fenomen literar, o manifestare esențială a revoltei subliminale, mărturisind traume, opoziție și gândire critică într-un mediu opresiv și totalitar. Chiar și în forma sa de manuscris, romanul a fost perceput ca un simbol al luptei pentru libertatea de exprimare și pentru claritatea morală, într-o eră a minciunii și a trădării impuse și asumate prin pervertirea sufletului. Ion D. Sârbu a trăit perioada brutală a comunismului în România, confruntându-se personal cu cenzura, supravegherea și încercările persistente de a-l reduce la o stare de înfrângere morală, controlat de regim fie ca agent, fie ca oponent forțat la tăcere. Experiențele sale personale, documentate în scrisori, jurnale și discursuri, developează un proces continuu de rezistență subtilă, de auto-exprimare și de păstrare a integrității morale și intelectuale în condiții dificile și restrictive. Sârbu a ajuns să deteste profund comunismul, o experiență care i-a inspirat fulminant creația, conducând la o operă care portretizează un autor integru și un critic social conștient, chiar și sub presiunile represive ale regimului. Ca fost student și asistent al lui Lucian Blaga, scriitorul considera că intelectualul este „vocea cetății”. Personajul Mefisto din romanul „Lupul și Catedrala” poate fi interpretat ca un alter ego alterat al marelui profesor și poet Lucian Blaga. Astfel, romanul, a cărui acțiune se petrece în deceniul sumbru al anilor ’50, devine un „bestiar” al obsesiilor, temerilor și dorinței de libertate a autorului, precum și o reflecție profundă asupra eșecurilor politice și morale ale societății românești sub influența nivelatoare a comunismului. Orașul desfășurării acțiunii poate fi un Cluj supus unui experiment de tip ”golem-ic”. Stilul literar este abscons, cu multe semne și simboluri doar pentru inițiați.

„Lupul și catedrala”, scris în 1986, a fost conceput ca o expresie a criticii sociale și politice a vremii, precum și ca o reflecție personală asupra propriilor suferințe și experiențe din timpul dictaturii staliniste și, mai târziu, în „deceniul obsesiv” al epocii Ceaușescu. Deși a fost respins de cenzură și autoritățile culturale, lucrarea a circulat clandestin în cercuri restrânse și a devenit un simbol al opoziției și rezistenței intelectuale. Ion D. Sîrbu a intrat astfel în rândul scriitorilor de samizdat de la noi din țară. Cornel Regman, criticul care a redactat cronica favorabilă pentru romanul respins, a notat: „Lupul și catedrala nu este doar un poem al rezistenței, ci o analiză lucidă a deformării morale a unei societăți în criză totală. În el, autorul surprinde cu acuitate gesturile, cuvintele și sprijinul pasiv al unei lumi în derivă, transformată de opresiune în simboluri de disperare și speranță furată. Subiectul romanului se concentrează pe imaginea unui „lup” simbolic, reprezentând „alter ego”-ul autorului și lupta sa interioară împotriva unui regim opresiv, precum și mizeria și alienarea socială într-o societate fără Dumnezeu, unde catedrala este doar un ”semn” turistic, lipsit de semnificație religioasă sau de salvgardare. „Lupul” este natura nepervertită care simbolizează o originalitate totemică a națiunii noastre. Dacă simbolismul catedralei indică eternitatea, valori superioare și construcția unei societăți idealizate, care devine o iluzie sau un idol în contextul opresiunii, lupul este originalitatea unui popor care se poate mântui prin apelul la arhetip. Brutalitatea și intensitatea fragmentelor filozofice, monologurile personajelor, suferința și izolarea sunt caracteristici ale stilului lui Sârbu, stil adesea greoi și dificil de abordat pentru un cititor neavizat. Romanul creează o atmosferă de tensiune extremă, frică, suspiciune și alienare, reflectând rata fatală a afectării valorilor umane și intelectuale în societatea totalitară. Personajul principal, simbol al luptei și al dragostei pentru libertate, este portretizat ca un funcționar aflat în angoasă perpetuă, reflectând atât suferința personală, cât și împletirea cu un discurs al criticii sociale. Societatea comunistă este un mediu care deformează relațiile umane, iar intelectualul sincer, constrâns de opresiune, riscă să se degradeze și să devină doar un instrument al sistemului, în loc să fie un agent al adevărului și al implicării civice libere și consimțite. Lupul venit din pădure întoarce de fapt planurile realității. Natura nealterată este parte a adevărului, iar orașul prin mecanismele totalitarismului devine natura sălbatică. Este o inversare simbolică a valorilor și o critică acerbă a comunismului. Omul nu-și poate găsi mântuirea morală decât în catedrala clarității morale, conform viziunii lui Ion D. Sârbu.

Aspectul central al romanului este portretizarea atmosferei existenței sub teroare: frică, trădare, suspiciune, unde personajul principal ajunge să creadă că singura sa alternativă sigură este o clinică psihiatrică, simbol al izolării și al alienării totale. Omul din comunism trăiește și respiră o dedublare a personalității. Deși nu a fost publicat oficial românul lui Sîrbu, acesta a fost apreciat de critici și a circulat clandestin, devenind o lucrare de referință pentru critica socială și literară din acea perioadă. Comunismul este transliterat de autor ca un spital de psihiatrie. În acest sens, „Lupul și catedrala” reprezintă o metaforă a luptei pentru libertate și identitate într-un mediu ostil și dedublat, o formă de rezistență civilă și intelectuală care, deși subtilă, era răspândită în acea epocă în care înflorea literatura de sertar. Romanul devine astfel un samizdat. În ciuda acestei supravegheri, Sârbu și-a menținut autonomia de exprimare. Documentele Securității devin instrumente de discreditare și de manipulare a imaginii publice a lui Sârbu, folosite pentru a-i submina credibilitatea și a-l reduce la statutul de oponent periculos. Aceste acte devin o sursă și de memorie alternativă, dezvăluind modul în care regimul a încercat să controleze nu doar activitatea politică, ci și creativitatea și conștiința intelectualilor. Dezvăluirile și declasificarea și alte documente relevă, dincolo de aspectele oficiale, o personalitate complexă, curajoasă, care a luptat nu doar cu cenzura, ci și cu propriile temeri și momente de disperare, conform criticii literare. Sârbu, într-un mod extrem de subtil și poetic, și-a expus propriile traume, temeri și speranțe, simbolizate în personajul lupului, care reprezintă fie expresia spiritului de rezistență și de libertate al autorului. Personajele din roman, în special protagonistul simbolic, reflectă lupta interioară împotriva opresiunii totale și eroismul tăcerii, al compromisului sau al revoltei subtile. „Catedrala” devine un simbol atât al idealurilor înalte, cât și al iluziilor, deformată de brutalitatea și cenzura regimului (2. Ibidem). Autorul însuși povestește, mai târziu, în interviuri și memorii, că romanul a fost respins categoric de autoritățile culturale, fiind considerat periculos pentru imaginea regimului și incompatibil cu linia artistică impusă. În ciuda acestei interdicții, manuscrisul a circulat clandestin și apoi a fost readus în atenție abia post-mortem. Sârbu afirmă cu regret că, deși a primit elogii din partea unor prieteni și critici greu de ignorat, publicul larg și „posteritatea” nu-i pot face dreptate în condițiile acelei epoci, fiind constrâns de cenzură să păstreze o tăcere opacă.

Opera și destinul lui Sârbu sunt un simbol național al libertății culturale, un punct de reper pentru generațiile viitoare, istoricii și criticii luând în considerare funcția sa, precum și valoarea memorială a rezistenței culturale. Acest personaj simbolizează spiritul rebel, sceptic, dar și implicat în lupta pentru adevăr și libertate, fiind de fapt oglinda lucidă a propriilor experiențe și convingeri ale autorului. Ion D. Sârbu a reușit să transforme propria experiență de opresiune și cenzură într-o creație literară durabilă. Numeroși critici literari consideră această operă ca fiind o contribuție esențială la patrimoniul literaturii române postbelice, reprezentând o estetică subtilă, dar și o înfățișare adevărată și profundă a societății sub dictatură.

Ion D. Sârbu a scris așa cum și-a obișnuit cititorii cu obiectivitate despre opera sa: „Acest roman a fost o încercare de a surprinde nu doar epoca, ci și sufletul uman în fața devastării. Am vrut să spun, într-un mod subtil, că lupta nu se dă doar cu pumnii și armele, ci mai ales în tăcere, în retragere și în suflet. Povestea lupului este povestea mea și a multora dintre noi care am înțeles ororile și iluziile.” Reputația romanului se bazează pe complexitatea narativă, stilul poetic și filozofic al autorului, precum și pe puterea simbolurilor folosite. „Lupul și catedrala” nu doar reflectă condiția umană în regim totalitar, ci și stimulează reflecția asupra naturii umane, a interdependenței dintre libertate și constrângere, a paralelismului dintre lupul interior și cel exterior. Romanul evidențiază o tematică complexă, încărcată simbolic și filozofic, în care invazia ploșnițelor servește ca o metaforă dublă: pe de o parte, ca un semn al chemării și inițierii tragice a protagonistului, iar, pe de altă parte, ca o alegorie politică ce critică influența politicii asupra naturii. Invazia paraziților este comparată cu intruziunea unor paraziți în corpul social sănătos, folosind o metaforă corporală care inițial pare inofensivă, dar devine un simbolism profund al tiraniei sociale și istorice. Comunismul este perceput ca o boală de către autor, iar regimul ca un spital de psihiatrie, în care personajele nu sunt ele însele, ci dublura lor schimonosită de frică și auto-cenzură.

Stilistic, textul îmbină discursul filozofic cu unul critic și ironic, exemplificat prin dialogul cu administratorul blocului în care locuiește, un fost general, care relatează răul istoric în termeni codificați și aparent conspirativi, reflectând o „para-istorie”. Elemente stilistice vizuale, precum metaforele corporale și discursul codificat, contribuie la crearea unei atmosfere întunecate și problematice, facilitate de o construcție narativă care oscilează între dialog, reflecție și simbol, în opinia criticului Andrei Simuț. Autorul folosește și un ton parodic la adresa regimului, pentru a identifica comunismul cu pamfletul. Această abordare stilistică și estetică accentuează tensiunea dintre realitate și simbol, între conștiința istorică și povara istoriei secrete, marchează un discurs critic și profund despre răul în societate și originea sa. După Revoluția din 1989, opera lui Sârbu a fost reevaluată și valorizată, fiind redescoperită ca parte a patrimoniului literar național, cu multiple ediții, studii și comentarii critice. Ion D. Sîrbu este deja considerat o figură emblematică a literaturii române de după 1944, a cărui operă și destin anticipează și sensibilizează generații întregi cu privire la pericolele dictaturii, cenzurii și manipulării.„Lupul și catedrala” reprezintă o capodoperă a literaturii de rezistență, un testament al curajului intelectual și al auto-definirii îndrăznețe în condiții extreme. Ion D. Sîrbu reușește să fie un adevărat portretist al grotescului marxist și al paradoxului istoriei românești din deceniul întunecat al anilor ‘50. Mihai Barbu, criticul care a elogiat romanul postum după 1990, afirma într-o recenzie: „«Lupul și catedrala» face parte din acea literatură de rezistență care, în clandestinitate, păstrează demnitatea și adevărul. Într-o societate care a tăcut, Sîrbu a vorbit în tăcere, iar această carte devine simbolul acelor cuvinte nerostite, dar profund simțite.” Opera sa ne invită și astăzi să reflectăm asupra valorilor umane, asupra rolului scriitorului în societate și asupra necesității de a păstra mereu vie conștiința libertății în fața oricăror forme de absolutism social-politic și ideologic.

Bogata operă postumă a autorului îl include în rândul celor mai mari prozatori europeni ai secolului XX. Intelectualul este condamnat să fie expresia libertății de exprimare, pentru că doar cuvântul este de la începutul creației – ab initio. Libertatea este un dar divin oferit omului și mai ales scriitorului care creează și recreează prin cuvinte lumea noastră. Lupul într-o cetate pervertită este natura curăției și curajului moral. Ion D. Sârbu este lupul născut și crescut într-un Cluj blagian, un autentic totem al literaturii române contemporane, iar comunismul este prezentat simbolic și pamfletar ca o casă de nebuni. Și azi aștept lupul să coboare din pădurea Făget la catedrală. Poate se schimbă ceva în sufletul oamenilor și a societății noastre tot mai futile. Personajul principal realizează că lumea exterioară a devenit cea nebună, iar internarea într-un spital de psihiatrie este o formă de eliberare intelectuală și de însănătoșire morală. Acesta este paradoxul propus de Ion D. Sârbu pentru o societate ideologizată și tezistă, căzută în totalitarism. Normele normalității scriitorului nu depind de „normalitatea” regimului totalitar. E o lecție de demnitate. Mesajul lui Ion D. Sîrbu este o reîntoarcere sau, mai bine zis, o chemare la originile noastre limpezi și clare, la ancestral, în care pădurea devine morala și orașul, adică societatea ca și un spital de psihiatrie. Lupul este Ion D. Sîrbu.

Lucrarea istorică „Sentimentul religios la români: O privire istorică” a istoricului clujean Doru Radosav, apărută într-o ediție revizuită și îmbunătățită în 2025 în colecția ”Istoria Românilor” la Editura Școala Ardeleană, reprezintă o cercetare temeinică și profundă a fenomenului religios în spațiul românesc. Aceasta acoperă o perioadă vastă, de la secolul al XVII-lea până la jumătatea secolului al XX-lea, încheindu-se cu anul 1935, marcat de „minunea de la Maglavit”. Inițial, ediția princeps a apărut în 1997 la Editura Dacia, având un subtitlu ușor diferit: „O perspectivă istorică”. Se observă că, prin această reeditare revizuită și adăugită, însoțită de un subtitlu mult mai complex, autorul a dorit să readucă în dezbaterea publică și istoriografică o temă care s-a dovedit a fi foarte actuală în ultimii ani. Sentimentul religios la români a devenit o temă centrală în viața social-culturală și politică cotidiană a poporului român, constituind, totodată, o radiografie a identității românești actuale din punct de vedere religios. Esența cărții este că nu există diferențe confesionale profunde la români, cele două religii naționale, Ortodoxă și Greco-Catolică, se pliază pe același eșafodaj liturgic și cultural. Cărturarul clujean, specialist în istoria presei literare, Nae Antonescu o descrie drept o „carte mare, senină și liniștită”, evidențiind rigoarea savantă a cercetătorului, care își susține afirmațiile cu dovezi, evitând „aburii confesionalismului agresiv” și subliniind convergența dintre confesiunile Ortodoxă și Greco-Catolică. Autorul însuși subliniază caracterul exploratoriu și auto-reflexiv al demersului său, recunoscând că lucrarea „nu are decât pretențiile unei tentative de abordare a unui asemenea subiect de istorie, oricând așezat pe un ‘nisip mișcător’.” Această „lectură ‘religioasă’ a istoriei” își asumă „carențele documentare, precum și inevitabilele scăpări și limite interpretative”, fiind prezentată ca „un punct de vedere asumat și, în consecință, supus, asemenea oricărui demers, judecății Atotputernice a lui Dumnezeu”. Din punct de vedere metodologic, discursul istoriografic al sentimentului religios este structurat în jurul unor „repere problematice” esențiale, precum: Cunoașterea adevărurilor creștine, analizată prin prisma „nivelului de instrucție religioasă al individului și al societății”; și Practicile sacramentale și devoțiunea individuală, investigate prin exemple concrete precum „rugăciune, botez, cununie, împărtășanie”. La românii din Ardeal nu au existat în parohii diferențe între ortodocși și greco-catolici în privința abordării sentimentului religios. Istoricul vorbește despre secolul al XVIII-lea ca un timp de „iluminism de inițiere” în Țara Românească și Moldova, prin recuperarea tradiției bizantine și impunerea unei hagiografii românești, un caz similar cu cel al noului val de teologi greco-catolici din Transilvania, din „Școala de la Blaj”, prin Samuil Micu și Petru Maior.

Un alt reper problematic este Devoțiunea colectivă, examinată prin „participarea la liturghie, cultul sfinților, cultul icoanelor, pelerinajele etc.” Toate aceste elemente sunt folosite pentru a „aproxima gradul și intensitatea trăirii religioase a individului și comunității” românești. Prin abordarea unui „segment cronologic, derulat pe mai multe secole”, Radosav oferă o perspectivă comparativă, permițând observarea continuității și a transformărilor deprinderilor de pietate în contextul vicisitudinilor istorice. Cartea se impune astfel drept o lucrare fundamentală pentru înțelegerea complexității și dinamismului sentimentului religios în istoria românească. Doru Radosav, prin lucrarea sa „Sentimentul religios la români: O perspectivă istorică (sec. XVII – XX)”, oferă o explorare detaliată și profundă a vieții religioase și a sensibilității credincioșilor din comunitățile românești de-a lungul multor secole. Lucrarea depășește istoria pur instituțională a religiei, adâncindu-se în experiența trăită a credinței, bazându-se atât pe expresii religioase de elită, cât și pe cele populare. Cartea este structurată în patru capitole principale, fiecare abordând o fațetă distinctă a sentimentului religios.

Un capitol este dedicat literaturii sentimentului religios, analizând modul în care aceasta a modelat și a reflectat sensibilitatea religioasă a românilor. Radosav clasifică această literatură, făcând distincție între texte didactice destinate educației religioase (precum „Ceaslovul”, „Psaltirea”, „Catehismul” și „Bucoavna”) și forme mai populare (povestiri apocrife, hagiografii, texte mistico-ascetice și chiar literatură cultă cu teme religioase). Analiza evidențiază accesibilitatea, impactul emoțional și rolul formativ al acestor texte în cultivarea pietății. Pietatea individuală este un capitol exhaustiv care se concentrează pe practicile religioase personale. Rugăciunea este prezentată ca un element central, reflectând intensitatea spirituală individuală și o „luptă pentru credință”. Sacramentele botezului, căsătoriei și împărtășaniei sunt explorate drept momente pivot în viața creștinului, marcând tranziții semnificative și dezvăluind un angajament personal profund față de credință. De asemenea, moartea, sub aspectul percepției și reprezentării, este analizată prin prisma viziunii lui Radosav, care examinează modul în care aceasta era percepută și ritualizată de români. El distinge între o „moarte bună” (o trecere pașnică după o viață creștină) și o „moarte rea” (violentă sau neconfesată). Autorul analizează ritualurile funerare, importanța comemorării și modul în care evenimentele sociale precum războaiele și epidemiile au influențat înțelegerea colectivă și răspunsul emoțional față de moarte.

În legătură cu pietatea colectivă, Radosav explorează expresiile comunitare ale sentimentului religios. Acesta acoperă rolul esențial al bisericii în cadrul comunității, diversele forme de devoțiune publică, cum ar fi procesiunile și pelerinajele (inclusiv cele la Ierusalim sau la „sanctuare mariane locale” precum Nicula), precum și cultele sfinților și ale relicvelor, accentuând funcțiile lor intercesorice și taumaturgice. De asemenea, Radosav analizează semnificația cultului crucii și al icoanelor ca reprezentări vizuale și simbolice ale credinței. Capitolul abordează, de asemenea, hagiotoponimia (numele de locuri religioase) și integrarea florei și faunei în narațiunile religioase, evidențiind o viziune sacralizată a lumii. În final, sunt discutate fenomenele de la „marginile sentimentului religios”, cum ar fi minunile (precum fenomenul Maglavit), viziunile și superstițiile, precum și eforturile constante depuse de biserică pentru a reglementa aceste credințe populare. Asistăm, în secolul al XVIII-lea, și la o „revoluție a mineielor” în spiritualitatea teologiei răsăritene, pe tot spațiul românesc. Este interesant că, deși Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, prin sentimentul religios de tip răsăritean și liturgic, chiar dacă predomina Biserica Unită cu Roma, putem vorbi la români de o unitate religioasă „avant la lettre” față de cea politică și culturală. Această unitate religioasă, prin fastul oriental al cultului și prin promovarea vieților sfinților răsăriteni, a primenit mai întâi unitatea spirituală, culturală și apoi politică a românilor.

Istoricul Doru Radosav este unul dintre reprezentanții de frunte ai istoriografiei românești și unul dintre cei mai importanți din Ardealul contemporan. Este fondator de școală istoriografică prin crearea, în anii ’90, a unei metodologii de interpretare a surselor istorice prin anchete și interviuri orale, după modelul universitar american. A înființat Institutul de Istorie Orală și a editat Anuarul Institutului de Istorie Orală (AIO), care a devenit de referință în lumea academică prin noutățile aduse în metodologia interpretării evenimentelor și faptelor istorice. A creat o generație de tineri istorici care au ales să abordeze analitic și vizionar subiecte ocultate de istoriografia românească de azi. Personal, am fost implicat în această incursiune istoriografică nouă care a reîmprospătat actul scrierii istorice românești cu mult curaj și o obiectivitate dincolo de ideologii și tezisme trecătoare. De asemenea, Doru Radosav a publicat acum câțiva ani, la Editura Academiei, o carte de excepție despre istoria istoriografiei românești, un unicat în domeniul științelor istorice, care reprezintă un caz de școală în abordarea metodologică a scrierii istoriei.

Lucrarea lui Radosav oferă o analiză istorică cuprinzătoare și nuanțată a sentimentului religios în România. Bazându-se pe o bogată colecție de surse literare, etnografice și arhivistice care acoperă trei secole, autorul reușește să reconstituie interacțiunea complexă dintre religia instituțională și pietatea populară. Cartea ilustrează modul în care credințele și practicile religioase au evoluat, s-au adaptat și s-au manifestat atât în sfere formale, cât și informale ale vieții românești, aducând o contribuție semnificativă la studiul istoriei culturale și religioase românești. Aceasta demonstrează convingător că sentimentul religios nu este static, ci o fațetă dinamică și în continuă evoluție a experienței umane, modelată de contexte istorice, sociale și culturale. Prin cercetarea sa, Radosav contribuie la o mai bună înțelegere a identității românești contemporane și subliniază importanța factorului religios în coagularea și dezvoltarea comunităților românești de-a lungul timpului. Până la urmă trebuie să înțelegem că am avut un creștinism impregnat de tradiții ancestrale cu rădăcini păgâne, pe tot spațiul românesc, care s-au transfigurat și transpus prin teologia răsăriteană ortodoxă în tot spațiul românesc, chiar dacă politic internațional țările române făceau parte la un moment dat din două imperii. Astfel, cartea sa nu doar că revitalizează discuțiile despre religie în România, dar și invită la o reflecție profundă asupra valorilor și tradițiilor care definesc conștiința națională românească, inserându-se într-un dialog mai larg despre identitate și credință într-o lume în continuă schimbare.

Reperele religioase stau la baza identității noastre religioase care sunt profund creștine de tip răsăritean. Iconografia și „decorativismul” liturgic fac parte din spațiul unitar românesc. Cartea este documentată pe o cercetare documentară și bibliografică exhaustivă, dar și pe o experiență culturală personală, pe care autorul și-o asumă cu acribie specifică. Crucea și simbolurile religioase sunt percepute de români ca efigii de tip metanoic și vindecătoare și dau spațiului mioritic un sens unitar spiritual care a dus la o unire în timp culturală și politică dincolo de unele reminiscențe păgâne. Unitatea religioasă ca premisă a unității naționale este cheia de boltă a acestei lucrări fundamentale despre sentimentul religios la români. La început a fost sentimentul religios la români care a devenit prin lucrarea timpului un sentiment de unitate națională. România trăiește un Maglavit funciar și popular, fiind o referință care ne identifică religios dintr-un timp ancestral. Maglavitul de la 1935 a fost o repliere apologetică a ortodoxiei. Doru Radosav este azi o figură emblematică a istoriografiei românești și un fondator de școală istoriografică. A fost un privilegiu și o onoare pentru mine să fiu ucenic al profesorului și istoricului Doru Radosav, care prin cărțile și studiile sale a deschis noi orizonturi în interpretarea istoriei românești, orizonturi științifice, dezbărate de orice urmă de tezism, ideologie sau propagandă. Pentru domnul profesor Doru Radosav, doar adevărul istoric a contat în ecuația profesională și vocațională. Ajungerea, prin cercetarea științifică și cu o metodologie modernă, la adevărul istoric este definiția peremptorie a istoricului român asumat.

Pentru mulți dintre românii de azi, (încă) necertați la cuțite cu cultura, ba chiar pentru cei mai mulți contemporani, ne asigură ilustrul cărturar ieșean Const. Ciopraga, prefațatorul volumului Adela (Editura pentru Literatură, 1969), Ibrăileanu a fost, văzut de la distanță, drept «criticul de la Iași», «îndrumătorul Vieții românești», profesorul”. Da, a fost și va rămâne în literatura română cu rangul de critic referențial, îndeosebi după apariția în anul 1909 a volumelor Spiritul critic în cultura românească și Scriitori și curente (ambele cărți au apărut la editura Vieții românești) a fost într-o atare măsură inima Vieții românești (prestigioasa revistă ieșeană apare pentru prima dată în martie 1906, își încetează apariția în august 1916, dată la care România intră în primul război mondial, reapare la 1 martie  1920, iar din 1933 este condusă de Mihail Ralea și George Călinescu, de la 1 ianuarie mutându-și sediul la București), încât Mihail Sadoveanu ne înștiințează că „N-a apărut un rând în revistă, fără să fi fost cetit mai înainte de dânsul”, după cum a fost conștiinciosul și productivul profesor – la început (anul 1900) profesor de limba română la Liceul internat „C. Negruzzi” din Iași, unde-l cunoaște și-l simpatizează pe Calistrat Hogaș, apoi (începând cu anul 1908) profesor suplinitor la catedra de Istorie a literaturii moderne de la Facultatea de litere din Iași, facultate pe care o începe în 1890 (se născuse la Târgu-Frumos pe data de 23 mai 1871, din părinți armeni – Teodor și Maria, născută Marcovici) și al cărei profesor titular va deveni în anul 1912, adică după ce-și publică teza de doctorat Opera literară a domnului Vlahuță, unde „își expune concepția despre critică” (Const. Ciopraga).

O critică despre care, ne informează același Ciopraga, „s-au emis păreri intenționat minimalizatoare”, în principal din cauza stilului „aproape oral” al lui G. Ibrăileanu, respectiv un stil în legătură cu care George Topârceanu, prieten cu criticul și prețios colaborator la Viața românească, ne spune în articolul Pro memoria (Viața românească, anul XXVIII, nr. 4-5, aprilie 1936) că „scria totuși adesea cum îi venea în condei, simțind parcă un fel de pudoare să-și pună în valoare propriile însușiri de scriitor”.

Ce anume face ca unii oameni (firește, cei puțini) să fie gânditori (filosofi, respectiv teologi), artiști sau științifici/oameni de știință, pe când cei mai mulți dintre ei rămân oameni obișnuiți, adică reprezintă baza oricărei comunități – intelectuali (profesori, ingineri, medici, economiști, avocați), muncitori și/sau țărani? S-au emis mai multe ipoteze pe această temă (de pildă, marele pesimist german Arthur Schopenhauer era de părere că tainicul mecanism sufletesc al oamenilor obișnuiți este pe trei sferturi voință și un sfert inteligență, de unde orientarea lor înspre activitățile practice, pe când la „înzestrați” lucrurile stau exact pe dos – trei sferturi inteligență și doar un sfert voință, de unde îndreptarea lor spre teorie și descoperirea sensurilor ascunse în lucruri, căutare mai mult sau mai puțin interesată în cazul savanților, artiștilor și teologilor, însă complet dezinteresată în cazul filosofilor autentici), dar nimeni nu poate descoperi miraculoasa formulă mental-spirituală a nenumăraților factori ce contribuie la împărțirea oamenilor în cugetători, de regulă izbitor de inactivi, și practicienii care, la diferite niveluri de școlarizare și de înzestrare nativă, știu să-și urmărească scopurile pragmatice în viață (altfel spus, „cei care vor să știe” și „cei care vor să aibă”), iar cugetătorii la rândul lor (a nu se confunda căutătorii adevărului și a concepției generale despre lume pe baza cauzelor supranaturale, i-am numit pe teologi, cu filosofii de meserie, gânditori ce se străduiesc să ajungă la adevăr și să ofere semenilor o concepție unitară despre lume, societate și om cu ajutorul legilor naturale), cugetătorii, deci, la rândul lor nu numai că – funcție de concepții și metodele întrebuințate – sunt de diverse orientări (idealiști, materialiști, raționaliști, empiriști, pozitiviști, aprioriști, pragmatiști, sceptici etc.), dar, ba sunt de acord cu sistemele filosofice anterioare, pe care le dezvoltă (de pildă, neperechea serie antică Socrate-Platon-Aristotel:  pe baza teoriei socratice a noțiunilor, concepute prin abstractizare ca entități logice, Platon elaborează teoria ideilor sau a entităților metafizice, iar pe baza acestei teorii, la rândul său Aristotel elaborează teoria formelor, gândite ca instrumente ale creațiunii, pentru ca în în perioada modernă să se impună în plan filosofic și cultural seria raționaliștilor Descartes-Spinoza-Leibniz, seria empiriștilor englezi Francis Bacon-John Locke-George Berkeley-David Hume și seria idealiștilor germani I. Kant-Fichte-Schelling-Hegel), ba nu sunt de acord cu predecesorii, astfel rezultând nu doar noi sisteme filosofice, ci chiar noi curente în gândire și noi sisteme sociale (cu ceva timp în urmă marxismul și bolșevismul, astăzi neomarxismul și globalismul).

Da, căci – ne spune Petre P. Negulescu în tratatul Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972) – „pe când științele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, filozofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât în mod istoric”. Ceea ce înseamnă că, nefiind un corp unitar de principii, admis de toată lumea și prezent  în orice manual, „când voim să studiem filozofia, suntem nevoiți să ne adresăm fiecărui filozof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând firește liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe niciunul dintr-înșii, după structura și afinitățile noastre sufletești”.

Se subînțelege că filosofii adevărați și de gabarit, pe care aproape că poți să-i numeri pe degete, nu trebuie coborâți la nivelul profesorilor de filosofie, chiar dacă unii dintre ei (bunăoară Kant, Hegel, Heidegger) au predat la faimoase universități, după cum matematicianul, fizicianul, istoricul sau scriitorul sunt altceva (și mai mult) decât profesorii respectivelor discipline.

Tot P.P. Negulescu ne face cunoscut în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Meridiane, București, 1993) că izvorul gândirii și al creației se alimentează din pornirile afective, jocul imaginației și discernământul critic, ultima componentă a acestei triade fiind considerată de ilustrul nostru compatriot funcțiunea „de căpetenie a inteligenței”, și că aptitudinile de gânditor, artist, om de știință sau teolog sunt statornicite de misteriosul raport dintre jocul imaginației și discernământul critic, căci pornirile afective sunt extrem de puternice și mult peste medie în toate cele patru variante: la cugetători și științifici are prioritate discernământul critic în fața jocului imaginației, pe când la artiști și teologi raportul este inversat.

Însă nici așa nu ne putem explica în mod satisfăcător uimitorul dar al unor oameni de a gândi, imagina, planifica și crea, deoarece în acest complex proces, specific condiției atotumane (reamintesc una din superbele definiții date de Platon filosofiei: „Filosofia este asemănarea cu divinitatea pe cât îi stă omului în putință”), mai intervin, după caz, excitațiile sau inhibițiile generatoare de optimism ori de pesimism, sensibilitatea, sublimarea, talentul (atenție, talentul este înnăscut, dar nu este ereditar!), mediul geofizic, factorul etnic, curentul de idei și inteligența/logica individuală (ultimii patru sunt factori obiectivi), curiozitatea, modul cum funcționează glandele cu secreție internă – tiroida, capsulele suprarenale și hipofiza (funcționarea lor defectuoasă duce la grave tulburări psihice și fiziologice, chiar la idioțenie), precum și nevoia organică a cunoașterii, acest extraordinar imbold care nu numai că-i îmbogățește pe unii pământeni cu curajul mizeriei exterioare (cinicii antici, Baruch Spinoza, Ludwig Feuerbach,  Herbert Spencer și mulți alții), dar chiar sunt în stare să-și dea viața pentru biruința adevărului și triumful ideilor descoperite de ei (Socrate, mulțimea martirilor creștini și de alte confesiuni, Giordano Bruno)…

Revenind la Garabet Ibrăileanu  după această digresiune contextual-informativă, nu știu câți dintre românii zilelor noastre anapoda (cu tot mai mulți analfabeți funcționali, falși culți și „profesori” corigenți la disciplina pe care pretind c-o predau elevilor) au habar că el a rămas orfan de mamă la vârsta de cinci ani, iar la 16 ani (era elevul gimnaziului „Roman-vodă” din Roman), rămâne orfan și de tată. Toate aceste cumplite încercări l-au sensibilizat într-o asemenea măsură și pentru toată viața, îndeosebi pretimpuria moarte a mamei sale, încât – cu multă duioșie – el evocă figurile amândurora în scrierea Amintiri din copilărie și adolescență („Am mai mult o impresie nelămurită despre ființa ei, despre esența ei sufletească, despre ceva cald și lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu”, respectiv „Rămași amândoi orfani oarecum, la moartea mamei mele, se făcuse între noi o legătură de prietenie, de camaraderie”, deoarece tatăl lui Garabet era „un om voinic, curajos, bun și de o inteligență mijlocie”, pe care fiul îl iubea „cu amor, cu o iubire fizică”, plăcându-i să-l sărute pe barbă), chipul mamei fiind evocat și în romanul Adela, prin intermediul fragmentelor din Jurnalul lui Emil Codrescu, cvadragenarul personaj al cărții: „Azi se împlinesc treizeci și șase de ani de la moartea mamei…”

În pofida unei „lămuriri” a editorului, mai exact a lui Garabet Ibrăileanu, cum că „Adela nu e un roman autobiografic”, mulțimea „coincidențelor” din viața autorului și cea a personajului său, îl fac pe cititor nu doar să zâmbească atunci când citește inutila „precizare” auctorială, ci chiar mai vârtos să aibă convingerea, după atenta lecturare a volumului, că lucrurile stau de-a-ndoaselea. De pildă, mama lui Emil Codrescu, la fel ca cea a lui G. Ibrăileanu, moare când el avea în jur de cinci ani, iar comentariile lui din Jurnal pe marginea acestui dureros eveniment („În copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. Astăzi o simt fiică”), sunt aproape identice cu amintirile autorului: „Ea a murit la vârsta de 31 de ani, și o văd ca o fată. Mama mea, acuma când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine”. Apoi, este adevărat că  Emil Codrescu terminase medicina, specialitate care ar fi trebuit să facă din el un om hotărât și activ. Contrar așteptărilor, ne înștiințează Const. Ciopraga, îl vedem comportându-se „ca un umanist dezabuzat, rațional și sentimental, consumat de planuri solitare, sterile”, care se arată atît de pasionat de artă și filosofie, în general de cărțile de reflexiuni, încât autorul său preferat este Diogene Laertiu (e drept, în paginile cărții acestuia, poate chiar acolo unde recitise de curând despre Epicur, ataraxie, apatie, decadența Greciei, „teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid și prea mult preocupat de urmările faptelor lui”, el pune la presat florile dăruite de Adela), iar pe peretele camerei sale, ăla „din dosul mesei-birou”, atârnă portretul lui Schopenhauer.

Vasăzică, exact ca în cazul studentului Garabet Ibrăileanu, căruia Coco Dumitrescu-Iași, profesorul lui de filosofie, îi recomandase cele 10 volume laerțiene despre viețile și doctrinele gânditorilor antici, carte „de care tânărul gânditor a rămas legat toată viața, încât în vacanțe o lua regulat cu el în popasurile la mănăstirile nemțene” (C. Ciopraga). În plus, continuă prefațatorul câteva pagini mai departe, dacă Emil Codrescu îmbină știința medicală cu disciplinele umaniste, la rândul său G. Ibrăileanu a studiat psihologia și logica în mod sistematic și ani la rând, căci „Pentru Ibrăileanu-criticul psihologia constituia un mijloc de a ajunge la analiza științifică a fenomenului literar”.

Așa a rezultat Adela, singurul roman al criticului și „cel mai bun roman de analiză pe care îl avem” (G. Călinescu), despre care Eugen Lovinescu afirmă în Istoria literaturii române contemporane că „este un model de literatură psihologică, străbătută de o poezie reală”, iar prefațatorul susține că proza romanului este „expresia unui observator de formație științifică, mai exact, a unui scriitor psiholog”. Nu în ultimul rând, dragostea ezitantă, întortocheată și nedusă până la capăt a lui Emil pentru Adela, cea care „nu este o apariție obiectivă, ci mai degrabă proiecția lirică a unui visător predispus la idealizare” (C. Ciopraga), constituie încoronarea artistică a tuturor acelor amoruri duios-răscolitoare și, de regulă, știute doar de Garabet în copilăria și adolescența sa (pasiunile pentru Tinca, Profira, Eliza, Estella etc.), amoruri despre care ne spune în Amintiri ba că „mi-au ascuțit mai mult decât orice simțul observației”, ba că „Amânarea a fost întotdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg – aceasta probabil din cauza lipsei de voință, combinată cu lipsa de încredere în mine și cu acel mod de-a gândi al meu, care se rezumă în: «da’ dacă?».

Idila aparte, începută – cu două decenii în urmă – la modul jucăuș și neprihănit între cei doi  (prieten la toartă cu părinții Adelei, introvertitul Emil o cunoștea pe aceasta de când era de-o șchioapă și-l întreba cu adorabila logică a copilului, dacă doctorul de cai nu este „un cal mai mare”), idila celor doi protagoniști, deci, se petrece în Bălțătești, stațiune situată în apropiere de Târgu-Neamț, de Ceahlău și de mănăstirile nemțene.

În mod normal, ceea ce se cheamă fără neîncetata tendință a lui Emil de-a complica lucrurile cele mai simple (de exemplu, vede o experiență psihologică „pe sufletul ei și mai ales pe al meu”, simte prăpastia dintre el și „femeia de alături”, nu știe bine ce simte, de îndată ce ea  îl întinerește și-l îmbătrînește), această relație de-o vară, de după divorțul Adelei, cu vizite reciproce și poposiri la mănăstiri, ar fi trebuit să atingă la sfârșitul verii și al romanului punctul culminant, măcar prin declarația lui de dragoste și perspectiva căsătoriei lor.

Nici pomeneală de așa ceva. Cei doi se despart – ea pleacă din stațiune împreună cu mama ei, iar el rămâne să despice firul în patru mai dihai ca altădată: „E rușinos să înclin spre ipoteza că mă iubește, (Era adolescentă când treceam de amiaza vieții!) Dar…nimic nu e adevărat și totul e posibil. În cazul acesta, nu m-am purtat mai bine decât în celălalt. Nu i-am răspuns clar că o iubesc, deși, cu deplină conștiință sau nu, ea a făcut tot ce putea ca să-mi provoace destăinuirea; m-am ferit în mod lamentabil; mi-am trădat voința de a nu-i spune că o iubesc; (…) nu am întrebat-o nimic, nu i-am cerut nimic, nu i-am propus nimic, nu i-am făgăduit nimic. Așadar, din motive de înalt ordin moral și sentimental – imposibilitatea de a crede că o femeie ca ea mă poate iubi, frica de a nu o putea face fericită chiar dacă m-ar iubi, care deghizează poate o lașitate – m-am comportat mai rezervat doar, ca orice bărbat care prinde într-un colț mai întunecat pe o femeie cu care flirtează și pe care o crede destul de accesibilă!”

Prin ce anume se impune Adela în atenția cititorilor și în literatura română ca un prestigios roman, astfel că „întregește în mod elocvent profilul marelui critic” (Const. Ciopraga) și – menținându-și prospețimea artistică – continuă să fie o remarcabilă călăuză în dificilul proces de cunoaștere a omului?

În primul rând prin sobrietate (întreaga acțiune a romanului este magistral condensată într-un număr relativ mic de pagini) și prin precizia științifică a unui stil, despre care prefațatorul afirmă că reprezintă deplinul acord „între expresie și idee”. Pe urmă, prin aceea că, inspirat de marea literatură rusă, Adela este un concis roman de analiză și introspecție, în care „avem monografia psihologică a iubirii (…). dar mai ales extraordinar de profunda analiză a îndoielii” (G. Călinescu), că la ilustrul nostru compatriot se constată un cult al femeii, cu „o abia perceptibilă tendință spre senzual” (C. Ciopraga), și că, aidoma lui Ivan Turgheniev și Lev Tolstoi, scriitori care și-au iubit eroinele (primul pe Elena din popularul roman În ajun, al doilea pe Anna Karenina din celebrul roman omonim), Garabet Ibrăileanu o iubește pe Adela, fapt pentru care ne-o înfățișează deodată realistă și romantică, respectiv ca pe-o adorabilă ființă zglobie, înzestrată cu un duios și suculent umor feminin, pe când Emil, personaj eminamente analitic și dizolvant, în ciuda faptului că acordă cea mai mare atenție ideilor și sentimentelor de  vârf ale omenirii, n-are alura eroului excepțional, ci nefericita ținută a unui învins din pricina ezitării, ne spune C. Ciopraga, „de a se apropia cu toată convingerea de formele palpabile ale vieții”. Nu în ultimul rând, valoarea artistică și educațională a romanului Adela este garantată de încântătorul parfum al regionalismelor și arhaismelor (saltare pentru sertare, evantaliu pentru evantai, adinioarea pentru adineaori, cămeșă pentru cămașă, mânică pentru mânecă, păreți pentru pereți, cetesc pentru citesc, întăi pentru întâi), de prelungirea aforismelor din scrierea Privind viața în roman („E așa de încântătoare femeia asta urâtă, că începe să mi se pară frumoasă!”, „Iubirea nu glumește, e gravă”, „Nasul Cleopatrei a determinat istoria lumii”, „Tot ce nu este etern, este zadarnic. Nimic nu este etern”, „În amor omul se mulțumește cu un nimic, și nu se mulțumește cu nimic”) și, desigur, de splendidele descrieri cu care autorul ne bucură simțurile: „Când vineți, când roșii, munții înalți de pe Bistricioara, strălucind în soare cu toate stâncile lor”; „Și-n fundul prăpastiei, la utrenie, aiurând, sunetul clopotului de la schitul invizibil…”; „Un cer violet, departe, într-o dimineață aspră de august”.