La Muzeul Ţării Crişurilor s-a lansat volumul „Tezaurul de monede dacice de la Feniș (jud. Arad). Studiul ștanțelor aplicat monedelor de tip Mit Bartkranzavers/Toc-Chereluș” la finele anului 2021, autori fiind Corina Toma, numismat la Muzeul Țării Crișurilor, și Florin Mărginean, în prezent arheolog la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, la editura Mega din Cluj-Napoca. Cartea a fost prefațată de dr. Theodor Isvoranu, cercetător științific la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din București şi a fost prezentată, la Oradea, de profesorul emerit dr. Radu Ardevan, de la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca. Acesta a prezentat volumul în calitate de specialist în numismatică antică. „Ne aflăm în faţa unui volum de excepţie”, a subliniat în deschiderea discursului de prezentare prof. dr. Radu Ardevan, apreciind forma concretă de prezentare a cărţii care arată aportul unei tipografii de calitate, structura studiului, buna organizare a informaţiilor, un aparat critic foarte bine pus la punct şi foarte bunele ilustraţii. „Lucrarea impune prin calitatea discursului, documentarea riguroasă şi cunoaşterea metodelor moderne, bazate pe existenţa calculatoarelor, a tehnologiei”, a spus Ardevan. Tezaurul din Feniş are 471 de monede, care au fost recuperate în două tranşe şi care au fost împărţite între muzeul din Arad şi cel din Oradea.
Cercetările realizate de Corina Toma şi Florin Mărginean, folosind avantajele tehnologiei moderne, au relevat că „interpretările şi modelele de reflectare a societăţii indigene dacice de până acum au fost eronate”, pentru că studierea imaginilor de pe monede se realiza doar cu ochiul liber și cel mult o lupă. Acest tip monetar indigen, preroman, are piese de o factură specială, fiind curbate, însă nu voit, ci din pricina materialelor care nu au fost de foarte bună calitate, după cum a explicat profesorul. Monezile au fost bătute defectuos, apoi s-au corodat, imaginea fiind foarte greu de studiat în aceste condiţii. Studiul ştanţelor, aşa cum a explicat şi Corina Toma, a dus la o nouă teorie, greu de acceptat. „Am localizat monedele în a doua treime a secolului I îHr. Este perioada lui Burebista, este o perioadă a statului centralizat în care baterea de monede este apanajul suveranului. Este greu de acceptat că în acea perioadă existau centre locale care băteau monede”, a explicat autoarea. Ea a utilizat în cercetarea ştanţelor programe de desen vectorial, prin care imaginile sunt construite cu ajutorul descrierilor matematice. Şi chiar dacă dotările tehnologice de care dispun cercetătorii din Oradea şi Cluj nu sunt la nivel european, studiul rezultat s-a dovedit deosebit de valoros, „un model de studiu contemporan, la nivel european competitiv”, aşa cum a subliniat prof. dr. Radu Ardevan.
Prin amploarea sa, tezaurul descoperit în etape la Feniș (jud. Arad), începând cu mijlocul celui de-al șaptelea deceniu al secolului XX, reprezintă însă cu siguranță principala descoperire de referință pentru acest tip monetar imitativ de inspirație târzie greco-macedoneană, ilustrativ pentru zona de nord-vest a Daciei preromane în primele decade ale secolului I î.Hr., cele 471 de piese păstrate echivalând cu peste 75% din totalul monedelor Toc-Chereluș cunoscute în prezent. Studiul monografic al tezaurului de la Feniș este completat de o bogată ilustrație, de foarte bună calitate, uneori dublată, pentru o mai bună lizibilitate, de desene digitale respectiv amplificarea imagistică a unor detalii relevante.
Calul ștanțat pe aceste monede simbolizează mișcarea permanentă, accesul la un alt ritm, posibilitatea de a comunica în timp scurt în caz de nevoie. Simbolul călărețului trac, dac, dunărean va perpetua această imagine a calului (patru picioare asigură și echilibrul planetar; coloanele cerului). Din această simbolistică și cult au apărut și centaurii, jumătate om – jumătate cal. Calul a fost iubit de români de când existăm ca popor. În toate baladele şi colindele noastre, voinicii au cai puternici şi frumoşi. Puternica afecţiune faţă de cal o regăsim şi în basmele cu caracter mitologic, în care calul fermecat, mâncător de jăratic, este ajutorul lui Făt-Frumos în toate încercările extraordinare prin care trece. Regăsim aici credinţa de bază a românului cum că acest animal are însuşiri miraculoase în a-l scoate din nevoi. Ceea ce s-a dovedit corect secole de-a rândul. Calul i-a fost alături în zile de sărbătoare şi tristeţe, la arat şi semănat, fiind în acelaşi timp şi mijloc de transport. Şi continuă să fie, pentru majoritatea ţăranilor români, semn de bunăstare, ajutor în gospodărie, facilitate de transport şi prieten credincios. În calendarul popular, anul pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Lupul este asociat cu astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul este legat de astrul solar pe care l-ar ajuta zilnic să urce pe bolta cerului, de la răsărit până la zenit. De aceea, sărbătorile dedicate lupului sunt grupate pe timp de iarnă, iar cele ale calului (Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Paştele Cailor) sunt concentrate pe timp de vară. Cavalerul trac este un tânăr zeu al tracilor balcanici și danubieni, reprezentat călare pe cal, adesea în împrejurări cinegetice, identificat de către grecii antici cu zeul Heron. Pe teritoriul României s-au găsit cel puțin 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania. Cavalerul trac, zeul Cal în mitologia populară, luptă împotriva salbăticiunii asemenea Sfântului Gheorghe, unii cercetători susțin că imaginea Cavalerului trac a fost preluată de iconografia creștină, pentru a-l reprezenta pe Sf. Gheorghe, pentru a înfrânge natura întunecată a iernii și a readuce lumina caldă, dătătoare de viață a verii. Simbol protector, imaginea cavalerului trac veghează asupra drumurilor din întreg arealul carpatic și danubian. O formă contemporană de supraviețuire a cultului calului este jocul „Călușul” (călușarii), ceremonial moștenit de la geto-daci. În calendarul tradiţional sunt atestate trei tipuri de dansuri căluşăreşti: Căluşul la Rusalii, Calul şi Căiuţii la Anul Nou, Căluşerii la Crăciun şi Rusalii. Cel mai cunoscut dintre acestea, „Căluşul”, a fost declarat la 24 noiembrie 2005 capodoperă culturală a omenirii şi inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO. Ceremonialul Căluşului era asociat de-a lungul întregului Ev Mediu cu populația vlahă. Ceata de Căluşari este o herghelie divină care luptă alături de zeul lor Căluş împotriva forţei năprasnice a Rusaliilor (Ielelor). Se credea că, la Rusalii, căluşarii puteau să grăbească căsătoria fetelor, să fertilizeze tinerele neveste şi femeile sterpe prin diferite tehnici magice. Funcţia care a adus însă Căluşului o mare celebritate a fost vindecarea persoanelor luate din Rusalii. După alungarea Ielelor, căluşarii tămăduiau şi relele produse de acestea. Procedeul cel mai simplu de vindecare era săritul bolnavului, frecatul cu usturoi şi pelin a feţei și mâinilor, ridicatul bolnavului culcat şi prinderea acestuia în joc. Eliberat în parte de funcţia magică de altădată, jocul călușarilor a fost preluat și valorificat scenic de echipele artistice de amatori și profesioniste. Caii dacilor au fost foarte renumiţi în antichitate pentru rapiditatea lor. Poetul Ovidiu îi descrie ca fiind „rapidus” şi „celer”. Istoricul latin Vopiscus, care trăise în timpurile lui Constantin cel Mare, aminteşte de un cal luat de soldaţii romani din regiunile de dincoace de Istru, care nu era nici frumos, nici mare, dar care era în stare să facă pe zi câte 100 de mile (160,934 km.) şi să continuie astfel timp de 8-10 zile. Ovidiu, exilat în Pont, scrie despre geți și sarmați: „Cea mai mare parte din popoarele acestea nu se tem de armele ostaşilor romani. Ei au o deplină încredere în arcurile şi în tolbele lor pline cu săgeţi şi în caii lor învăţaţi să facă curse foarte lungi şi să suporte timp îndelungat setea şi foamea”.
În secolele XVII şi XVIII, faima cailor din Ţările Româneşti trecuse deja până departe peste hotare, fiind apreciaţi mai ceva ca şi caii arabi. Astazi, în România, populaţia de cai este de peste 800.000 de capete. Herghelia națională şi cele particulare au în atenție rase culturale precum lipiţan, pur sânge arab, shagya arab și huțul sau rase de sport cum sunt calul de sport românesc şi ghidranul. Localnicii cresc, în special, rase locale cum sunt calul de Apuseni, de Făgăraș, de Bucovina. Spectaculos pentru iubitorii de cai este calul sălbăticit din Delta Dunării, care revine la condițiile de sălbăticie. Este un simbol puternic al existenței libere în cadrul natural. Caii purtau mesagerii cu vești bune sau rele, era albi sau negri, erau „ai apocalipsei”, erau iubiți și împodobiți cu harnașamente scumpe și valtrapuri. Caii au purtat cavalerii în războaie, au purtat aventurierii în noile zone încă nedescoperite ale planetei, au „ținut” casa oamenilor simpli și tot ei vor relua transportul și refacerea civilizației în caz de catalism planetar și de schimbare a lumii. Atunci, „întoarcerea la izvoare” va fi salvatoare.
