Femeia
Pasăre măiastră, nu-ți frânge aripile
În zboruri plăpânde,
Ce caută-n zare
Un chip străin.
Te soarbe demult,
Căci totul e în zadar.
Dar cum, spune tu,
Cum iubești tu, femeie?
Precum o nătăfleață,
O mare ispită,
O dulce iubire,
O falsă trăire,
Un dor și te duci,
Căci umblă plăcerea
Cu al dulce-i ei chin.
Cearșafuri de in,
Dulce suspin.
Mă strânge-n brațe,
Cum este iubirea?
Vârtej tăcut,
Urlete goale,
Sărut temător,
Tunete tari și
Pașii tăi goi,
Să aud pe podea.
Mângâie-mi chipul
Și tot nu pleca,
Căci nu-i trist pe lume
Deloc să mai fii.
Dulce-i prezența,
Dar cum să rămâi?
Căci acum e sfârșitul
Marilor iubiri.
Alungă-mi durerea,
Te rog mult, mai stai!
Căci tu-mi ești și înger,
Și înger, și crai.
Mă rog mult, sper, cer,
Să-mi dea ce-mi doresc,
Răspuns vinovat,
Primit pe ascuns,
Că totul e supus
Unui greu interval.
Mai caută-mă, clipă!
Praf și pulbere
Praf și pulbere,
Mă pierd în durere,
Mă chinuie viața
Și mă întreb:
Suspin, ce pot să sper?!
Un mare eșec,
Ce este viața?
Dureri și plăceri.
Mă afund în lacrimi,
Se așterne noaptea.
Unde sunt acum?
Mai exist eu oare?
Plec spre nicăieri,
Mă rup în bucăți,
Cad și disper.
Delirul
Nu pot să cred, nu pot să sper
Dar tot te mai aștept.
Umbrele mă chinuiesc,
Mă învârt și mă răscolesc.
Pășesc încet,
Ușor și delicat
Prin întuneric —
Mă împiedic și cad.
Cutreier străzi
Căutându-te, tu… nicăieri.
Unde-mi ești?
Iubirea — un hoț nemilos,
Un gând, un dor, un suspin.
Închid ochii
Și visez.
Regăsirea
Două frunze în vânt
Se pierd, se regăsesc,
Minut cu minut,
Se mișcă domol.
Lin se aleargă și se întrec,
Nu-i chip de eșec.
Culori pestrițe, sau verzi, sau uscate,
Covor de frunze,
Se-aud pașii tăi mici și ușori.
Tu, dulce femeie cu miros de lavandă,
Sărut eu gura ta ce mă face să mă pierd,
Sărut picioru-ți fin de gazelă,
Te prind în brațe și te cuprind cu totul.
Îți simt căldura și simt că te vreau,
Regina nopții,
În noapte tu apari,
Cu trupul-ți alb și plin de mister.
Privește-mă în ochi
Și spune-mi orice,
Mireasma de flori,
Dulceața ta mă tulbură.
Profesor de simțuri
Liniștea sună între noi,
Unde oare-i gândul meu?
Floare albă pe podea,
Ahh, ce-mi plânge inima.
Profesor de simțuri, zâmbetul tău dispare,
Eu-s unica ta muză,
Muză neagră, pierdută-n zori.
Picură pe stradă, băltoace se-adună,
Mi-e inima goală,
Apasă durerea.
Sărutul pe buze, plăcere difuză,
Toamna în pomi, adie și vântul.
Suspină pământul, el calcă o umbră,
Salcia uscată caută eternul.
Unde ești oare, dulce venin?
Mă încântă plăcerea,
Coșite de fân, se pierde-n zare.
Un el și o ea,
Zâmbesc din priviri,
Își spun amintiri,
Apuse demult.
Îi mângâie chipul,
Dispare-n noapte.
Luna privește și vrea să rămână,
Căci una-i durerea ce strigă-n zare.
Pașii tăi surzi îmi apasă pe temple,
Precum îngerii cântă evanghelii de zor,
Îndoiesc fereastra de gheață și ger.
Mă lasă să cad pradă unui hingher,
Mă caută în odaia cu lacăt închisă,
Și nu duce vorba-napoi în poveri.
Covorul de brumă pluteste stingher,
Și caută răspunsuri, și caută și cere.
Lumina-i difuză, în colț un cățel,
Și uită văpaia, văpaia din cer.
Pădurea te cheamă, un zbor și tăceri,
Un zid ne desparte, promit să mai sper.
Sfârșitul e aproape…
Omul
Ce înseamnă acest cuvânt?
O ființă în curs de dezvoltare,
Un apogeu al naturii,
Un univers fascinant,
O enigmă nedezvăluită,
O necunoscută,
Un tărâm fascinant,
Un simplu cuvânt,
Dar cel mai fabulos:
Omul.
Un experiment măreț,
Un animal descurcăreț,
O durere de început și sfârșit,
Un colț de Rai, nu de Iad,
Un mic stăpân neinfricat.
Omul,
Un părinte înnăscut,
Un profesor dedicat,
Un amorezat pasionat,
Un mare călău,
Un impostor neinfricat,
Un șarlatan comun,
Un hoț experimentat,
O haimană decăzută.
Omul,
Un inocent purificat,
Un umil practicant,
Un domn demult uitat.
Omul,
O caldă prezență,
O dulce absență,
O stranie ființă,
O curioasă anecdotă,
O încărcată plăcere.
Omul,
Un sărac hoinar,
Un profitor de parale,
Un hoț de suflete,
Un Don Juan colosal,
Un înger dorit,
Un diavol chinuit,
Un celibatar contestat.
Omul,
Atât de măreț și atât de insignifiant,
O picătură într-un lac de smarald,
O luminiță într-un codru întunecat,
O călăuzitoare într-un deșert colorat.
Început și sfârșit,
Adevăr și minciună,
Plăcere și durere,
Acesta este omul:
Un șir nesfârșit de mistere și probleme…
Adio
Pânza de păianjen țesută
Din intrigi,
Prea multe bârfe, prea multe critici,
Mocirla se întinde,
Vă prinde pe toți.
Vă zbateți în lanțuri,
Vă macină gânduri.
Ușoară-i moartea,
Pășești spre lumină.
Plec de tot și nu mă mai întorc.
Adio, mă duc,
Mă duc pe cărare,
Cărare fără sfârșit.
