Nu, nu este un război comercial între Statele Unite și Europa… Este un conflict între „imperii”… Unul mai puternic, unul aproape de disoluție… Sau îl putem defini ca fiind un „război comercial”, dar între unchiul Sam și Uniunea Europeană… Pentru că, între discuțiile cu Europa și „negocierile” cu Uniunea Europeană, Trump a ales de mult… Iar dacă discuțiile cu acea parte de Europa care va accepta acest standard se vor putea derula între ideea de amiciție și parteneriat, cele cu UE vor deveni din ce în ce mai restrictive, transformând negocierea în impuneri dinspre Statele Unite… Iar pentru asta, Trump va uzita la maxim, nu (doar) de amenințarea cu tarifele vamale de 50 la sută, ci de folosirea punctuală a acestei arme economice și politice… Geopolitice!… Și va insera numeroși cai troiani prin această aparentă acțiune de naționalizarea americană, motivată de întoarcerea investițiilor și a producțiilor americane „acasă”, în America, fără a le mai lăsa „răspândite” prin Europa (mai puțin), dar mai ales prin Asia,… Pentru că Europa (pe de o parte) și Uniunea Europeană (pe de altă parte) vor trebui să-și aleagă tabăra (și nu „taberele”, căci nu va fi loc de duplicitate) dar și felul de „a fi” al viitoarelor relații cu „unchiul Sam”: negociere sau supunere… Și va fi un război comercial, dacă mare pare din Europa va alege asta, până când statele europene vor decide singure să pună punct… Nu parteneriatelor și comerțului cu Statele Unite, ci reprezentării prin Uniunea Europeană…
De altfel, problema nu este dacă Trump va merge „până la capăt” cu forțarea unei (măcar) părți a actualei UE, ci de câte state europene va avea nevoie pe post de „cal troian”… De câte țări stimulate să negocieze singure cu Washingtonul va fi nevoie pentru ca reprezentativitatea UE să fie pusă sub semnul întrebării (și apoi negată) de către celelalte țări europene, cele (încă) fidele statutului de reprezentare (acum, „ca UE”, apoi „prin UE”, apoi poate fără nici un acronim al Bruxelles-ului)… Iar Trump nu va avea nicidecum nevoie de instrumente mai agresive, de o presiune mai mare, de o creștere a procentului de amenințare prin taxele vamale dincolo de 50 la sută… Ci de timp… Căci fisurile din interiorul UE, generate de politicile Bruxelles –ului, vor „rezolva” până la urmă „nodul Gordian” din UE… Dar nu desfăcându-l, ci tăindu-l (și nu, nu „dimprejur”!), împărțindu-l pe atâtea capete de sfoară că nimeni nu va mai ști ce era al UE și ce este al membrelor Europei de mâine… O Europa ce va semăna (va trebui să facă asta pentru propria-i supraviețuire) mai mult cu acea Europă de dinainte de 1990 decât cu Uniunea Europeană la apogeul desfrânării clicilor de putere de la Bruxelles…
Sigur, Trump nu va putea nega niciodată dreptul Europei de a fi o Uniune Europeană… Dar va putea să o taxeze pentru acest „drept” (devenit deja o grea tichie) de reprezentare al statelor europene… Inclusiv prin impunerea unor taxe, tarife, cote suplimentare de plată pentru ca „unchiul Sam” să (mai) trateze UE ca UE… Pe care îl vor plăti statele europene, firește… Dar întrebarea este: câte țări vor mai fi dispuse să suporte din bugetele lor (și binele propriilor cetățeni) încă o presiune fiscal-financiară doar pentru a face jocul unor clici europene cărora oricum nu le pasă de Europa (de cetățenii ei) și care vor doar impunerea unor decizii finale?!… Și câte vor decide ele singure că Europa are nevoie de o altă reprezentare?… Căci, altminteri, chiar dacă nu este cert că America va fi din nou „great again”, sigur e că UE va fi din ce în ce mai mică… Asta doar de pe urma „războiului comercial” cu Statele Unite… Dar ce se va întâmpla când ceilalți poli de putere ai lumii vor prelua modelul de impunere comercială a Statelor Unite?… Cât va fi dispusă Europa să mai sacrifice din ea însăși pentru a rămâne sub o siglă care de mult prea multă vreme (deja!) nu-i mai conferă securitatea și siguranța pentru care a fost gândită, cea a cetățenilor Europei, nu a binelui unor structuri politicianiste decizionale până la dictatură…
