Sunt cinci artefacte asemănătoare din perioada secolului IV î.Hr. care au fost descoperite în zona arcuită a subcarpaților românești. Toate au un element symbolic comun: prezența frontală a unei perechi de ochi proemineți ce privesc hypnotic. Dacă coiful de la Coțofenești se află acum posibil undeva pe meleaguri olandeze, un alt coif, de data aceasta creat doar din argint este declarat a fi fost descoperit la Porţile de Fier (Mehedinţi-România). El se află acum în SUA, expus la Muzeul de Istoria Artelor din Detroit de ceva vreme. Este cel despre care se știe foarte puțin, comparativ cu celelalte coifuri ale Frăției Getice. Acesta a apărut în presa vremii prin anul 1913, spunându-se că tezaurul geto – dac de care aparţine a fost descoperit în zona „Cataractelor” de la Porțile de Fier, cu puţin timp înainte de începutul primului război mondial. Tezaurul ar fi fost găsit în apă, pe stâncile de la Porţile de Fier de către un marinar naufragiat în zonă, ceea ce este foarte puțin probabil cunoscându-se viteza și adâncimea apei mărețului fluviu în zona respectivă. Numărul pieselor din tezaur este necunoscut, dar câteva din ele au ajuns în colecţia particulară a lui Franz Trau din Viena şi la Muzeul Porţilor de Fier din Turnu Severin. De aici, tot pe bucăţi, a fost achiziţionat de diverşi colecţionari ajungând astfel, coiful la Muzeul de Istoria Artelor din Detroit, iar un vas dublu-tronconic din argint (Cupa Marii Uitări; Paharul Sharabhei, tip „Agighiol”) la Metropolitan Museum din New York. La muzeul din Detroit s-ar mai afla şi un vas de tip arribalos, ornamentat cu motive specifice geto – dace, ce este posibil să facă şi el parte din tezaurul coifului de la Porţile de Fier.
Acest coif din argint „cu ochi” este aproape necunoscut în România, fotografia lui fiind publicată destul de târziu, abia în anul 1963. În anul 1969, el va fi încadrat de marele istoric şi arheolog Dumitru Berciu, în celebrul său studiu despre arta traco-getică, fiind datat în sec. IV î.H.. După anii 1990 s-a încercat repatrierea sa, dar fără un rezultat concret. Dimensiunile coifului sunt: înălţime x lăţime: 9 1/2 x 7 1/8 in. 24.0 x 18.0 cm. Ulterior, prin descoperirea în anii 1980 a tezaurul princiar getic de la Peretu – Pirum (jud. Teleorman) în care este prezentă şi o variantă a aceluiaşi tip de coif de argint (de data aceasta parțial aurit), a făcut ca specialiştii să vorbeasca despre un atelier în care au fost confecţionate ambele coifuri. Coiful de la Porţile de Fier are calotă elipsoidală, cu deschidere dreptunghiulară pentru faţă. Pe un obrăzar apare marea pasăre Mama Gaya Vultureanca, cu peștele în cioc și mamiferul în gheare, iar în apropierea sa se vede puiul acesteia (Puya Gaya) ce se ține gaia mațu după mama sa (symbol al celor două cataclisme temporale ce vor veni la ceas de hierogamie cosmică, când cerul se va întâlni cu pământul. Pe un alt obrăzar apare Cerbul Sharabha, cel care rupe cu coarnele lințoliul dintre văzute și nevăzute, iar după împerecherea cu marea pasăre, el va avea ochi în coarne, iar pasărea va avea corn pe cap. Pe frunte coiful are reprezentaţi în relief doi ochi apotropaici.
Deteriorată posibil de un târnăcop la scoaterea sa din sit, piesa a fost restaurată prin lipirea fragmentelor cu răşină. Consolidarea sa interioară s-a făcut prin dublarea cu o calotă de răşină transparentă. Elementele de decor florale însoţitoare de pe coiful de la Porţile de Fier sunt reprezentate de specii florale locale, ce apar pe apărătoarea care protejează ceafa (frunze de iederă, ce erau mestecate în cadrul ritualurilor Vechii Biserici Valaho-Egiptene, semn al nemuririi – veșnic verde). Mai apare friza penelor de vultur, specifică Frăției Getice, ca legătură a faptului că geții se declarau Fii Mamei Gaya Vultureanca (Vulturi sau Șoimi). Mai apar rozetele „4 și 4” (optul, ca Octogon, ca Stea; peste rozeta punctelor cardinale (cruce) se suprapune „Norocul” (Trifoiul cu patru foi), cel care „fixează” Lumea, nu o lasă să se dea peste cap la ceas de cataclism cosmic); simbolul „Trifoiului cu patru foi” este cel care apare și pe scutul regelui Decebal de pe Columna de la Roma, pe Biserica Omului de la Adamclisi, dar și în mormântul regelui geto-trac Seutes III (S, pictat precum tricolorul actual al României (Bulgaria). Este demn de menţionat faptul că aceste elemente florale şi faunistice de decor sunt reprezentate şi pe ceramica fină (de bună calitate) din aproape toate cetăţile (davele) dacice cunoscute până acum. Acest fapt explică caracterul unitar al figurărilor ornamentare dacice de pe întreg spaţiul locuit de aceştia, a produselor meşterilor argintari şi aurari daci.
Imaginea vulturului cu peştele în cioc şi iepurele (sau pui de mistreţ) în ghiare – mamifer cu sânge cald, aflată pe coiful de la Porțile de Fier, se află şi pe cupele dublu tronconice descoperite la Agighiol (symbol Mama Gaya Vultureanca, sau „Pasărea cu moț” – „Pasărea cu corn”, ca rezultantă a Hierogamiei Sacre (întâlnirea și unirea cu Țapul Pan) – unire a Cerului cu Pământul. Acelaşi element emblematic este figurat şi pe cupa de argint de tip „Agighiol” din tezaurul de la Porţile de Fier, piesa aflată la Muzeul Metropolitan din New York, dar și pe una dintre cupele getice descoperite la Rogozen (Bulgaria). În imagistica acestor artefacte de aur și argint mai apare Țapul Pan (cel „cu pene”, sau „cu barbă”; cel care realizează Hierogamia Sacră, prin unire cu Mama Gaya Vultureanca (întâlnirea Cerului cu Pământul), devenind apoi Cerbul Sharabha (cel cu 8 picioare (care fixează Noua Creație), cu Pomul Vieții în coroana coarnelor, terminate cu capete de păsări (Ochii care văd totul) – Coroana Lumii). Motivul apotropaic al ochilor hipnotici de pe faţa coifului de la Porţile de Fier este acelaşi cu cel menționat și în cazul celorlalte coifurile geto – dace de paradă și ritual ale Frăției Getice.
Ca o taină a acestui tezaur putem menționa posibila legătură a acestuia cu Tezaurul princiar getic de la Craiova. Acestui tezaur i se spune „de la Craiova” dar, de fapt, nu se ştie cu exactitate unde şi de către cine a fost descoperit, după cum nu se ştie cu certitudine nici din ce piese şi câte piese era compus. Obiectele din acest tezaur ce se află în prezent la Muzeul de Istorie al României sunt aproximativ 60 aplice şi butoni de harnaşament din argint. Aceste podoabe antice au fost restituite în anul 1926 statului român de către Germania, ca urmare a hotărârii Comisiei de despăgubiri de la Paris, căreia îi revenea sarcina aplicării unora din condiţiile Tratatului de pace de la Versailles. În împrejurări legate de evenimentele din primul război mondial acest tezaur ajunsese în posesia Muzeului din Berlin. Este posibil ca el să fi conţinut mai multe aplice decât cele ce s au întors în ţară. În studiul publicat în 1927 asupra pieselor acestui tezaur în Prähistorische Zeitschrift (Revista de preistorie), savantul german Hubert Schmidt cataloga 77 piese întregi (aplice şi butoni) şi 13 fragmente de diverse obiecte. Tezaurul – afirma respectivul autor – fusese cumpărat de la un negustor de antichităţi din Craiova cu puţin înainte sau, mai degrabă, în cursul primului război mondial. Desigur că aceste piese fuseseră găsite într un mormânt princiar getic (după elementele simbolice specific). După cum au dovedit o descoperirile ulterioare de la Băiceni, Agighiol, Peretu, mormintele princiare de acest gen conţineau un inventar mai bogat: de regulă, coiful principelui, o serie de fiale (cupe), pahare rytonuri, podoabe de îmbrăcăminte și bijuterii, dar și piese de harnaşament (aplice). În cazul „tezaurului de la Craiova” nu ieşiseră la iveală decât aplicele. Unde erau oare coiful, rytonul (sau rytonurile), cupele și fialele ce trebuiau în mod firesc să se găsească laolaltă cu aplicele? O serie de informaţii vin să întregească tabloul acestui tezaur.
Posibil ca rytonul (cupa?) de la Metropolitan Museum și coiful de la Detroit să fi fost descoperite deodată și împreună: o dovedeşte chiar faptul că „amândouă piesele prezintă aceleaşi urme de lovituri de târnăcop!”… De ce au fost prezentate ca descoperiri izolate şi de ce au fost valorificate separat? Explicaţia este simplă: posesorul lor din Viena, aflând de retrocedarea aplicelor de la Berlin şi temându se de eventuala cerere a României de a i fi restituite obiectele înstrăinate în timpul primului război mondial, a preferat să scape într-un mod cât mai profitabil de aceste achiziţii. Aşa că le a creat fiecăreia câte o origine cu totul nouă, vânzându le apoi separat. Îi revine prof. univ. Dumitru Berciu meritul de a fi sesizat pentru prima dată legătura dintre tezaurul „de la Craiova”, rytonul (cupa?) de la Metropolitan Museum şi coiful de la Detroit. Tot lui i se datorează dovedirea originii geto – dace a acestor piese, considerate anterior dovezi ale artei scitice de stepă. Pornind pe firul acestei ipoteze, întregul tezaurul (inclusiv coiful şi rytonul (cupa?)) s a aflat cândva, înainte de război, în mâna unui anticar colecţionar din Craiova. În perioada neutralităţii armate (1914 – 1916), el a vândut coiful şi rytonul (cupa?) de argint colecţionarului Trau, de la Viena, rămânându-i doar aplicele. O parte din aceste aplice au fost vândute, în timp, unor colecţionari din ţară. Aşa avea să apară în colecţia Severeanu perechea uneia din aplicele descrise de prof. Schmidt şi D. Berciu în studiile lor. După începerea războiului, aplicele rămase au fost confiscate sau poate vândute de anticarul colecţionar ocupanţilor germani. Posibil ca tot de la acest anticar ofiţerii germani să fi aflat locul descoperirii arheologice (localitatea Bârca sau o zonă învecinată) şi să fi efectuat şi săpături, pentru recuperarea posibilelor elemente de tezaur rămase „in situ”. Aşa se explică şi diferenţa dintre cele 60 aplice returnate ţării noastre şi cele 77 descrise de Hubert Schmidt în studiul său. O dată reconstituit, tezaurul de la Craiova (de fapt, mai bine spus din sudul Olteniei) ni se dezvăluie în toate caracteristicile unor asemenea descoperiri din mediul geto dacic; acum poate avea un coif asemănător celor de la Agighiol şi Peretu, dar și o Cupă a Sharabhei (Paharul bitronconic tip „Agighiol”). Cercetările din ultima vreme duc spre concluzia că dinastia dacică care stăpânea întreaga regiune a Dunării de jos până în zona Porţilor de Fier în sec al IV î.Hr. avea o organizare politico-administrativă comparabilă cu cea a Regatului Macedonean vecin (neam trac; tot geții sudici). Cu aceasta ajunge chiar la dispute politice, astfel fiind declanșată și expediţia lui Alexandru Macedon din anul 325 î.Hr. împotriva geţilor. Cu aceasta ocazie se vorbeşte din nou despre fabuloasele bogăţii în metale preţioase ale regilor geto-daci.
Prezenţa unor coifuri din metale preţioase în cadrul tezaurelor getice din sec. IV. î. Hr. se încadrează în lunga serie a existenţei acestor tipuri de artefacte. Coifuri de paradă și ritual ce asigură creşterea prestigiului purtătorului datează încă din epoca bronzului. Homer îi descria pe eroii săi din Iliada şi Odissea ca posesori ai unor asemenea coifuri („Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon…”; „Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de-oraşe…”) Tot în aceeaşi perioadă, în nordul Europei, existau coifuri de bronz decorate cu coarne şi ochi ca atribute ale divinităţilor. În Sumer, au fost descoperite coifuri de aur în mormintele regale. Grecii şi romanii au avut şi ei obiceiul de a impresiona prin armele lor de paradă şi după cum putem observa, acestă deprindere au avut-o şi celţii, tracii şi mai târziu germanicii. În urma unor noi studii asupra celor cinci coifuri din aur și argint ale Frăției Getice s-a ajuns la rezultatul că anterior expediţiei macedonene la nord de Dunăre, dinaştii geto – daci din zonă găsiseră o formă de afişare emblematică a reprezentării, proprie dinastiei lor.
„Dacă intrăm în camera tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, putem să citim ce a însemnat aurul de-a lungul istoriei voastre milenare. După părerea mea, sunteţi singura ţară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur. Şi asta este un lucru rar şi excepţional, de care puteţi să fiţi mândri. Probabil că numai în America de Sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezintă doar o parte a istoriei lor şi nu o întreaga istorie gravată în aur, aşa cum aveţi voi. Nici la Luvru, nici la British Museum şi nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce există în muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur şi aceste muzee, dar ele aparţin altor culturi decât ale ţărilor respective. Este regretabil că voi, românii, nu aţi profitat de această istorie scrisă în aur, aşa cum aţi fi meritat. Şi când spun „aţi fi meritat”, mă gândesc la ceea ce istoria voastră a însemnat pentru Europa, la forţa pe care aurul vostru a avut-o în construirea unei civilizaţii demne de marile civilizaţii ale lumii. (…) Aveţi peste 6000 de ani de istorie a aurului. Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare.” (Barbara Deppert Lippitz – cel mai mare expert în aur din Europa – Frankfurt, Germania). Chiar dacă se află peste ocean, Tezaurul numit „de la Porțile de Fier” poate să ne ajute să înțelegem istoria adevărată a mileniilor trecute. Așa cum am propus ca să creăm copii ale Coifului de la Coțofenești pe care să le expunem în muzeele principale ale României, sau să avem copii pentru carnavaluri, sau ghivece de flori, vaze, abajururi (din plastic, metal, carton, etc.), tot astfel ar trebui să avem o copie a Tezaurului „de la Porțile de Fier” în Muzeul Național de Istorie a României. Filă cu filă, trebuie să adunăm „cartea” de istorie neamului nostru!
Lasă un răspuns