Nu-l cunosc pe arivistul D. David decât din informațiile culese de pe internet și din discuțiile cu diverse cunoștințe, care – în virtutea obligațiilor profesionale – au această (ne)șansă. Dar sunt convins că nici nu mi-ar face plăcere să stau destins la taifas cu cineva cățărat în mare grabă, deci în condiții necușere, pe șubreda scară universitaro-academică a României postdecembriste , pentru ca din postura de rector și de proaspăt cacademician, atât de mult să se autoadmire, încât să spună despre sine că este unul dintre cei mai mari pisălogi ai lumii (cică, afirmă el și goarnele sale, ar fi scris cel mai judicios și mai profund tratat despre psihologia românilor!), astfel sfidând celebrul sfat al lui Marcus Tullius Cicero („Caracterul fără inteligență poate multe, inteligența fără caracter nu valorează nimic”) și cele ale adorabilului Baltasar Gracián („Sănătatea înțelepciunii constă în cumpătarea lăuntrică”, „Orice prost e încăpățânat și orice încăpățânat e prost”, „Cum minciuna este totdeauna în frunte, nu mai rămâne loc și pentru adevăr”, „Preaînțelepții sunt lesne de amăgit din pricină că, deși cunosc neobișnuitul, ignoră obișnuitul vieții, care e mai necesar”, „Vanitoșii se dau în vânt după vânt”), practic ale tuturor gânditorilor referențiali din istoria omenirii.
Gurile rele (și nu numai) spun că acest D. David ar fi un notoriu și loial soroșist: la început ca obscur psiholog într-un spital din Statele Unite, apoi (după revenirea în țară) ca profesor și rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, mai nou ca academician și de curând, la propunerea liberalilor, ca ministru al Educației și Cercetării, chit că în acest minister se fac doar reforme deformatoare, nicidecum educație și cercetare, dacă nu cumva supra(ne)înzestratul neocârmuitor n-are de gând să transforme învățământul preuniversitar într-un vast laborator de cercetări psihologice pentru diverse categorii de elevi (de la preșcolari și până la liceeni), ba chiar și pentru educatori, prin imbecilizantul progres al manualelor alternative, scoaterea latinei din programa școlară (pesemne că golul va fi umplut cu mult „utila” sexologie) și dramatica reducere a orelor de studiu la alte discipline „nepractice” (istorie, geografie), pe scurt, prin „progresista” așezarea a căruței înaintea boilor, adică a educației la plesneală în fața învățăturii temeinice (cu note, teste și teze pe bune).
Mă rog, numai niște „genii” ale descurcărelii, precum necușerii Ioan Aurel Pop și Daniel David, pot să parcurgă la iuțeală treptele universitare, astfel încât la vârste „fragede” să devină rectorii universității clujene (primul i-a predat ștafeta celuilalt), ba chiar academicieni mai cu moț ca alții, performanțe prin care-i surclasează pe intelectualii mai de soi ca ei, însă incapabili să dobândească atâtea titluri și onoruri chiar la vârste mult mai înaintate.
E drept că intelectualii de mare gabarit (înțelepți din restrânsa „familie” moral-spirituală a lui Baruch Spinoza) sunt preocupați în așa măsură de căutarea dezinteresată a adevărului, nicidecum de avere, putere, faimă și plăcere, încât – ne spune Petre P. Negulescu în Geneza formelor culturii (BPT, Editura Meridiane, București, 1993) – nevoia lor de relații sociale „pare foarte redusă” și, în pofida definiției lui Aristotel că „omul este un animal social”, factorii inhibitori „lucrează mai intensiv” la ei.
Cum Ioan Aurel Pop, Daniel David și alți „elitiști” de teapa lor nu sunt nici pe departe providențiali pentru România postdecembristă (bunăoară, cam care este contribuția actualului președinte al Academiei Române, fost turnător și plagiator, la normalizarea relațiilor sociale și la îmbunătățirea procesului educațional din nemintoasa și împuținata noastră nație?), cred că neclintitul adevăr al afirmației bergsoniene cu privire la inexistența în democrație (cu atât mai mult, adaug eu, în originala democrație dâmbovițeană) a unor criterii viabile de selecție a valorilor, precum și promovarea piloșilor, inclusiv a infractorilor descurcăreți (păi de florile mărului se spune la noi că hoțul neprins e om cinstit?!), constituie principalele cauze pentru care instituțiile statului nostru eșuat, nu doar cele politico-sociale, sunt doldora de impostori, fripturiști și falși culți.
Aceasta fiind starea generalizată de lucruri din România postdecembristă, care în continuare se conduce după „patrioticul” principiu că tot ce-i românesc și încă funcționează, trebuie – potrivit găunoaselor norme europene – la iuțeală pus pe butuci prin reforme generatoare de analfabetism funcțional și abandon școlar, este de presupus că acest nou mahăr al (ne)educației naționale va merge cu zel destructiv pe calea bătută de cei circa 30 de predecesori, unii dintre ei ditamai rectori (Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Valentin Popa), ba chiar cacademicieni (Sorin Cîmpeanu).
„Toate-s vechi și nouă toate” ne asigură M. Eminescu, lucru confirmat de Victor Eftimiu în termeni adecvați despre alarmanta decădere moral-spirituală a majorității românilor: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!”…
Lasă un răspuns