Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești… (2)

Strădania omului de a-și mântui sufletul, de a se face plăcut lui Dumnezeu, se face adesea în perspectivă eshatologică. Sfârșitul vieții, moartea și judecata de după moarte îl înfricoșează pe om și-l face să privească mult mai responsabil realitatea. Moartea face parte din viață, fiind legată strâns de aceasta: „După viață este și moarte” (II, 802). Omul știe că „Sufletul e călător” (II, 440), „Și e viața o nălucă,/Călător gata de ducă” (II, 803), că-n orice moment „umblă cu moartea în sân” (II, 629). Se știe doar, că „O dată moare omul” (II, 636) și că „O moarte are omul” (II, 625). Pentru aceea poate să zică: „Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte” (II, 620). Momentul marii treceri spre eternitate nu-i este indiferent creștinului. „De ar ști omul când are să moară, și-ar săpa groapa singur” (II, 637), deși el știe bine că „De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata” (II, 619); „Ploaia și moartea niciodată nu le chemi” (II, 638). Pentru acel moment, el trebuie să fie „iertat de Dumnezeu” (VI, 687), pentru a „merge la Dumnezeu” (VI, 688). Nimeni nu știe când va fi acel moment „La pocăință să nu dai vreme peste vreme, că nu știi când și cum va da peste tine ceasul cel din urmă” (VIII, 263); „Moartea e mai aproape decât cămașa” (II, 625) „Moartea nu vine când o chemi,/Ci te ia când nu te temi” (II, 623). Unul moare, fiindcă „i s-au isprăvit zilele” (II, 642), în timp ce altul „moare cu zile” (II, 642). Unul „se bate cu moartea” (II, 629), sau „se dă de ceasul morții” (II, 631) în vremea agoniei, altul reușește câteodată să-și mai prelungească zilele „Ca din gura morții” (II, 628), după ce „dă mâna cu moartea” (II, 628) sau „Îi cu sufletul pe sobă” (II, 440).

Toți suntem datori cu o moarte, toți ajungem la acel ceas, însă nu trebuie să ne fie indiferent cum ajungem acolo. Atâta vreme cât „avem sufletul în oase” (II, 40), cât ne „ținem sufletul în buze” (II, 440). Moartea are mai multe denumiri în proverbe: „A bea paharul morții” (II, 630), „A i se bate sufletul în tindă” (II, 440), „A-i suna clopotul” (VI, 517), „Ca mâine o să-mi mănânce coliva” (VI, 525), „Candela e pe sfârșite”(III, 66), „Când untdelemnul se isprăvește, candela se istovește” (III, 66), „De-aici înainte ciobu și lumânarea” (VI, 512), „I-a suflat în lumânare” (III, 214), „L-a iertat Dumnezeu” (VI, 687), „L-a strâns Dumnezeu” (VI, 687), „Leacul e limba de clopot” (VI, 514), „Lumânarea e pe sfârșite” (III, 212), „Se sfârșește undelemnul din candelă” (III, 66), „Se vindecă cu zeamă de clopot” (VI, 514), „umbla cu coliva în piept” (VI, 524). Nu ne este indiferent cum ne găsește momentul morții. În mentalitatea populară este foarte importantă lumânarea. Cel care „n-are parte de lumânare” (II, 642) este un om blestemat de Dumnezeu, el „moare ca un câine” (II, 642), iar moartea lui este „moarte întunecată” (II, 627).

Aceasta era convingerea că lumânarea luminează drumul celui plecat prin tenebroasele drumuri pe care le are de străbătut în lumea de dincolo. Existau și din cei care erau conștienți că „Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi” (III, 214).

Pentru cei aflați în viață mai există posibilități de salvare: căința și pocăința, adică Sfânta Spovedanie: „Căința și pocăința la ceasul morții în zadar se socotesc, că de nevoie se-nțeleg, iar nu de voie bună; de-aceea tu din vreme să le urmezi, ca sufletul să nu ți-l pierzi” (VIII, 263). Îndemnul se repetă insistent, tocmai fiindcă mesajul este de maximă importanță: „Îngrijește-te mai din vreme, ca după căință să ai vreme de pocăință” (VIII, 264), „Decât mătănii cu capul până la pământ și cu suflet spurcat, mai bine cu suflet curat, când intri în mormânt” (VIII, 282). Pentru cei decedați mai pot face câte ceva cei rămași în viață: „Cu plânsul nu se înviază morții” (II, 674). Rugăciunile și pomenile pentru sufletele celor morți sunt esențiale în acest sens. Mortul „așteptă colacul” (VI, 518). Cei vii dau celui mort „colac și lumânare” (VI, 619), fie că e „De sufletul bunicii” (II, 443), „De sufletul morților” (II, 443), „De sufletul tatei” (II, 442), fiindcă „Din pomană s-a făcut raiul”(VII, 81). Ce-i drept, niciodată cei vii nu fac suficient pentru sufletele celor decedați: „Mortul multe zice, viul face ce știe” (II, 613), știind că „Mortul nu se mai întoarce înapoi de la groapă” (II, 613), „Nu fac vii ce zic morții” (II, 613); „Nu mai mănâncă colivă” (VI, 525), doar „Când vor învia morții” (II, 616), adică niciodată, așa că se puteau consola cu proverbul: „Morții cu morții, viii cu viii” (II, 614). Sunt cazuri când în acest sector se poate vedea cel mai bine cum mulți semeni sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor decedați: „Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești” (II, 638), viața de apoi fiind de fapt o realitate. Romanii spuneau că „De mortuis nisi bene”. Același lucru spun și românii: „De morți nu trebuie să vorbești decât de bine” (II, 615), deși aceasta folosește doar în ceea ce privește imaginea pământească a celui dispărut, memoria lui, ci nu-l ajută cu nimic în viața de dincolo. Unii au veac îndelungat, sunt „uitați de moarte” (II, 630), dar cât de bătrâni ar ajunge, tot ar vrea să mai trăiască: „Cât de rău să trăiască omul, tot nu se îndură să moară” (II, 636), Fie tânăr, fie bătrân, în fața morții toți sunt egali, vârsta nefiind o condiție privind momentul morții: „Moartea e mai aproape decât cămașa” (II, 625), „Viața omului ca oul în mâna copilului” (II, 803). O condiție care să întârzie moartea nu e nici averea, nici condiția socială: „Moartea nu vrea să știe, de averi, de bogăție” (II, 624); „Mor întocmai ca tot omul/Și bogatul ca și robul” (II, 638). Nu înseamnă că sărăcia sau starea socială modestă ne întârzie momentul morții: „Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi” (II, 639). Toate acestea sunt o deșertăciune, o zădărnicie: „În deșert sunt toate, dacă este moarte” (II, 625). Toate rămân neputincioase în fața morții: „Până la moarte sunt toate”  (II, 625), fiindcă moartea-i „fără leac” (II, 625) și numai ei „leac între muritori nu s-au aflat” (II, 625). Ea nu depinde de oameni, nu poate fi programată, „nu vine când o chemi” (II, 623). Toate zbaterile, eforturile, bucuriile și necazurile, toate urile și dușmăniile sunt doar „Până la moarte” (II, 630). În fața ei se împacă toate, conform proverbelor: „Moartea împacă” (II, 625), „Moartea potolește pe toată lumea” (II, 624), „Viața urăște, iar moartea împacă” (II, 803).

Sunt oameni care au presimțiri că li se apropie moartea, fie datorită unor boli care-i cuprind, fie vârstei, fie, pur și simplu, că presimt ei că „au intrat în anul morții” (II, 631), sau că sunt „gura morții” (II, 629). Pentru cei mai mulți însă, moartea este inopinată, ea vine „Când ți-e viața mai dragă” (II, 803). Este mare lucru, este o favoare pe care o face Dumnezeu cuiva să mai poată spune celor rămași „Cu limbă de moarte” (II, 630). Vorbele acelea, fie că sunt dorințe, fie îndrumări și dispoziții, fie iertăciuni sau rămas bun sunt de mare importanță pentru cei în cauză. Clipele acelea pot fi chiar hotărâtoare pentru viața lui de aici și pentru cea de dincolo. Dacă mai apucă să se spovedească și să se împărtășească, el este asemenea tâlharului de pe cruce, care intră în rai în ultimul moment. După moarte, orice căință este zadarnică. În fața morții, omul intuiește toată filozofia vieții. Abia atunci cei mai mulți înțeleg că „lumea și viața sunt brăcinari de ață” (IV, 216), că „Lumea asta nu-i a mea,/Cealaltă nici așa” (IV, 213), că „Lumea e înșelătoare, moartea hoață, răpitoare” (II, 624). Un proverb precum acesta: „Numai moartea e în dar” (II, 625) ne duce la unul din cele mai profunde adevăruri privind antropologia creștină.