Toată lumea scrie. E un fapt al vremurilor noastre: pixul, tastatura sau ecranul tactil devin complici ai unei nevoi universale de exprimare. E dreptul fiecăruia să-și aștearnă gândurile – să descrie, să critice, să ia atitudine. Pe Facebook sau în paginile unui jurnal, în postări efemere sau cărți tipărite, libertatea de a scrie pare să fi devenit expresia supremă a democrației. Nimeni nu poate contesta acest drept, căci e o cale de a respira prin cuvinte, de a pune ordine în haosul lumii sau în propriile neliniști. Dar cât din această revărsare de gânduri va rămâne peste veacuri? Este o întrebare ce frige și provoacă. Poate că nu e nevoie să rămână. În fond, multe dintre opinii, observații sau reflecții sunt destinate unui cerc restrâns – prieteni, cunoștințe, amici virtuali. Și asta este perfect valabil. Scrisul, pentru mulți, este o terapie, un refugiu, un mod de a îmblânzi demonii interiori. Până aici, toate bune. Dar problema apare atunci când, orbit de entuziasmul creației, un scriitor aspirant ajunge să-și creadă „operele” nemuritoare. Și mai grav, când piața literară, prin uneltele ei cinice, îi alimentează această iluzie.
Nu vreau să rănesc visurile nimănui. Nu aceste suflete care scriu dintr-o nevoie sinceră sunt pericolul adevărat. Problema stă în altă parte: în acele edituri care, fără discernământ și fără scrupule, transformă mediocritatea în marfă de vânzare. Le numim edituri, dar ce sunt ele cu adevărat? Samsari de maculatură? Traficanți de iluzii? O industrie care profită de pe urma celor neîmpliniți, care le promite gloria în schimbul unei sume de bani, pentru a publica ce, de fapt, nu ar trebui să vadă lumina tiparului.
Cum poți să publici asemenea bazaconii și, mai mult, să le promovezi ca valori literare? Este o crimă culturală! Nu doar împotriva literaturii, ci împotriva tinerilor care, în lipsa unor repere autentice, ajung să consume aceste râuri toxice de nonvaloare. Fără modele adevărate, aceștia își otrăvesc mintea și sufletul cu ceea ce ar fi trebuit să rămână uitat într-un sertar. Și totul, pentru ce? Pentru bani? Conștiința nu-i apasă pe acești negustori de iluzii. Nu îi interesează decât câștigul, nu viitorul unei culturi care se clatină. Nu își pun problema responsabilității față de generațiile care vin, față de civilizația pe care o sărăcesc spiritual prin această invazie a mediocrității. Și totuși, vina nu aparține doar editurilor. Sunt vinovați și acei scriitori care au făcut pact cu artizanii decăderii. Fie din vanitate, fie din disperare, fie din nepăsare, aceștia au devenit complici ai unui mecanism care subminează valorile autentice și înalță impostura la rang de artă. Este un proiect diabolic, bine calculat, care pare să aibă un scop clar: distrugerea culturii din România.
Trăim într-o lume în care cultura pare pedepsită, iar ura și disprețul față de om devin cele mai eficiente arme de distrugere a civilizației. În loc să fie un refugiu, literatura riscă să devină o câmpie arsă de ambiții meschine și câștiguri facile. Dacă nu ne vom ridica împotriva acestei decăderi, cine o va face?
Cultura adevărată nu poate fi redusă la un simplu troc, iar literatura nu ar trebui să fie moneda de schimb a celor lipsiți de scrupule. Fiecare carte tipărită poartă în ea o responsabilitate imensă: aceea de a hrăni mintea, de a ridica sufletul, de a schimba destine. Dar când paginile sunt pătate de mediocritate și vanitate, când nu rămâne decât ecoul gol al unor ambiții deșarte, literatura devine o rană deschisă în trupul culturii.
Și totuși, speranța există. Ea se află în mâinile celor care aleg să scrie cu adevărat, nu pentru aplauze efemere, ci pentru posteritate. Ea se află în cititorii care refuză să accepte impostura drept normă și caută, în tăcere, operele care le pot schimba viața. Dacă vom păstra această speranță vie, poate că vom reuși să smulgem cultura din mâinile samsarilor și să o redăm celor care o merită cu adevărat. Cultura nu trebuie să fie doar un reflex al epocii; ea trebuie să fie o luptă continuă pentru adevăr, frumos și autenticitate.
Lasă un răspuns