Mănăstirea Cozia ne atrage de câte ori trecem pe lângă ea, în drum spre Valea Oltului. Zidurile sale înalte aduc an de an mii de vizitatori credincioși sau curioși. Mănăstirea a fost înălțată între anii 1386 și 1388 (sec. XIV), iar inspirata numelui său este una de-a dreptul fascinantă. În zona unde a fost construită biserica creșteau nuci, iar numele Cozia vine de la derivarea termenului pecenego-cumanian „Koz”, adică nuc. Sau – zic eu – de la expresia „era frumoasă coz” (cu cozile pe spate), existând și variantă crescătorilor de capre numiți „cozari” (capra fiind știută a fi „mândră”, pentru că umblă cu coada pe sus), sau de la Kozon, rege al dacilor ce a bătut celebrele monede de aur, descoperite în număr atât de mare la Sarmizegetusa). Mănăstirea Cozia, conform legendei, a fost ridicată în apropierea unei alte mănăstiri construite de Negru Vodă. Biserica principală a mănăstirii, dedicată Sfintei Treimi, a fost edificată între anii 1387 și 1391, fiind înălțată de către voievodul Mircea cel Bătrân. Astăzi, Mănăstirea Cozia este un monument istoric important și un loc de închinare pentru mulți credincioși. Dar, aici, printre alte obiecte liturgice valoroase se află și Epitaful de la Cozia – Cel mai vechi din Țara Românească.
Ce este un epitaf? De obicei este o inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală. Dar mai poate fi și un obiect de cult care constă dintr-o bucată de stofă pe care este brodată o scenă reprezentând punerea în mormânt a lui Isus Cristos. Epitaful de la Cozia (1395-1396) este cea mai veche broderie datată, din categoria vălurilor de procesiune din colecțiile aflate în țara noastră. Calitățile estetice ale broderiei, date de concizia și echilibrul compozițional, de gama cromatică rafinată, dublate de o execuție tehnică desăvârșită, situează epitaful de la Cozia în ultima epocă de înflorire a artei bizantine și îi dau valoare de unicat în arta medievală românească. Pentru a ne putea bucura de strălucirea lui de odinioară, în atelierul Mănăstirii Copou din Iași, maicile au lucrat cu migală și cu rugăciune la copia acestui element de tezaur deosebit, realizat în tradiţia broderiei liturgice bizantine şi care înfăţişează scena „Coborârii în Mormânt a Domnului Iisus Hristos”. Sursa de inspirație a acestei lucrări, „Epitaful de la Cozia”, are 1,77 x 1,44 m și este bine conservat. El se înscrie într-un specific al broderiei din Balcani din acea perioadă. Epitaful de la Cozia este o operă cumva de pionierat. Abia în timpul lui Ștefan cel Mare este epoca de maximă înflorire a broderiei românești. Lucrarea este rodul unei colaborări dintre Mănăstirea Cornu și Mănăstirea Copou.
„A fost nevoie de foarte multe probe și încercări pentru a descoperi efectele artistice ale acestui epitaf, care aparent sunt foarte mici, dar rezultatele sunt foarte mari, ca de exemplu, observăm un contur foarte subțire pe sprâncene. În alte locuri lipsa conturului, care creează o trecere mai dulce de la o culoare la alta”, a precizat una dintre maicile implicate în proiect. „A fost o provocare pentru noi și realizarea cusăturilor. După cum vedeți, mișcarea veșmintelor este evidențiată prin contururi subțiri ale faldurilor colorate, dar și prin schimbarea sensurilor de cusătură, destul de greu de realizat, noi o realizăm prin cusături manuale.” În partea centrală este reprezentat Mântuitorul întins pe Piatra Ungerii. Maica Domnului stă aplecată și-L îmbrățișează, cu o expresie de durere profundă. La picioare este prosternat Sf. Ev. Ioan, iar deasupra străjuiesc patru îngeri cu veșminte somptuoase, care contrastează cu simplitatea și umilința personajelor principale din registrul de jos.
„Epitaful de la Cozia se prezintă într-o cromatică caldă și discretă. Pe lângă auriul dominant întâlnim puține nuanțe de mătase, în tonuri apropiate de auriu. Avem ocru pentru fețe și roșu și verde pentru ornamente și contururi”, a mai explicat maica. „Roșu și verde sunt culori specifice arte bizantine. Verdele reprezintă Duhul Sfânt, iar roșul Sângele Mântuitorului”, a continuat ea. „Izvorul broderiei românești medievale este Imperiul Bizantin. Stilul broderiilor bizantine din perioada Paleologilor a influențat covârșitor broderia din Serbia, România și Bulgaria.” (…) „Specificul broderiei bizantine este umplerea veșmintelor cu fir auriu. Punctele de prindere organizează cusătura în modele geometrice, cel mai adesea în tabla de șah sau zig-zagul, iar fețele și corpurile sunt umplute cu mătase. Firul este întins în lungul desenului, în lungul formei.” Acesta este cel mai vechi epitaf din Țara Românească, fiind lucrat cu fir de aur şi argint pe un material de atlaz. Reconstituirea sau să îi spunem recreerea lui ne va aduce în fața ochilor epitaful „de început”, lucrat cu migală și răbdare, în întreaga lui valoare și strălucire. Fir de aur și de argint se împletesc spre crearea acestui obiect unic, așa precum credincioșii se adună la slujbele sfinte spre amintirea sacrificiului făcut de Fiul lui Dumnezeu.
Lasă un răspuns