S-a consumat peste un deceniu și jumătate de când am participat – fericită întâmplare – la un congres de balneologie petrecut tocmai la Bogota (Columbia). Acolo, „în plen”, delegația italiană l-a ridicat în slăvi, între alții și altele, pe B. Mussolini. Îl duce, cum i se mai spune(a), a fost – argumentau ei – unul dintre fondatorii, vajnicii susținători ai balneologiei italiene. Nimeni din sală n-a crâcnit. Cu și mai mulți ani îndărăt, pe un ponton dormitor, după o cină pescărească, s-a încins o interesantă discuție. Acostaserăm, pentru a înnopta, pe un canal în preajma nedreptei granițe cu Ucraina (URSS, pe atunci), semnatarul acestor rânduri și fotoreporterul însoțind, pentru un reportaj, un grup de ornitologi vest-germani. La un moment dat veni vorba de „Führer”, criminalul, monstrul etc. Scânteia, în această idee, s-a iscat dinspre noi, românii. A fost stinsă însă abrupt de o doamnă în vârstă: el, susținea dânsa, ne-a făcut șosele, a plantat păduri, a creat locuri de muncă, mă rog, alte și alte argumente. N-a fost contrazisă de nici unul dintre cei 12 păsărari nemți. Nouă, românilor (ghidul român al grupului era cu nume și rădăcini austriece, iar ghidul ornitolog – un român de etnie maghiară, care avea să ajungă secretar de stat) ni s-a cam tăiat respirația. Personal, am reanimat-o, inspirat, cu o „harașpincă” autohtonă…
Nu mai lungesc vorba. Reproduc doar coperta ultimei – probabil – cărți despre Mussolini, apărută la noi, anul trecut. Nu reproduc nimic, nici măcar numele „ghidului” Germaniei interbelice, fiindcă ăștia care fac tabula rasa din realitățile, din adevărurile eterne ale României produc hârști dintr-o mișcare și pa, ne mai citim la anul și la mulți ani. N-ar fi mare pagubă, dar, totuși, nici o oală nu ajunge oală dacă nu dă măcar o dată pe foc…
Așadar, fără a apela la alte exemple, italienii nu-l acoperă cu gunoaie pe Il Duce, cum nici nemții nu toarnă lături pe „Ghidul” lor în ultimul mare război. La noi, grație unor ticăloși – autohtoni și alogeni, deopotrivă – îți interzic, de pildă, să admiri o poezie a răschinuitului Radu Gyr (care, după ce a fost rănit pe frontul antibolșevic, a mai fost ținut ani lungi și în zeghe grea). Ca să nu mai spun că unii dintre idolii nemernicilor care au făcut harcea–parcea istoria noastră păstrează, prin urmașii lor, bustul în Parcul Carol I sau numele unei străzi, precum se întâmplă cu D. Th. Neculuță. („Poetul-proletar, uns academian post-mortem, ca atâția alți impostori de ieri și de azi.) Scurt pe doi: România nu e plină doar de proști. Înregistrează însă, poate chiar ciclic, câte o supra-producție de prostie, alimentată, mai cu seamă, de ștrangularea unei firești legături cu cu tradițiile pământului nostru, cu cultura, cu istoria adevărată a românilor-români.
Cu gonaci eterici, se pare că realitatea în care trăim devine turbată, dă în clocot. N-au trecut nici trei luni (nu se nasc atât de repede nici puii de șobolani!), de când un dezaxat, precum Călin Georgescu, este arborat pe maidanul unor minți nedesțelenite ca nimic altceva decât salvatorul neamului… De unde atâta tembelism? De la răsărit, de unde vine întunericul! Băgați-i în gură un ou de cuc, din care acest deraiat, clocindu-l peste noapte, va scoate trei pui de strut în ritm de cazacioc. Este vremea nu de căscat gura, ci de deschis ochii. Altminteri, C.G. (sau clona ce va să vină) este pe cale să răstoarne orice teorie a evoluționismului: prin Călin Georgescu, care încearcă să-l imite pe Mareșal, cel puțin fonic, putem fi siguri că la început a fost omul; din care, iată, se trage maimuța zilelor noastre.
În rest, vorba unui teuton cu nume de premiu: Istoria este geografie în mișcare… De aceea istoria merge la braț cu geografia. Și, nu-i așa că M(a)ussolini seamănă cu un mare contemporan al zilelor noastre? Și la chip, și la gesturi. Dați-i jos cascheta și aranjați-i puțin frizura. Problema este: care-i omul, și care-i maimuța…
Lasă un răspuns