Părintele Ilie Izverceanu de la Cernavârf era un om trecut prin multe. Era un fin psiholog şi ştia să cântărească pe fiecare de la primele vorbe. Am putea spune că era un adevărat negustor de oameni. Nu se oprea întotdeauna la a-i cunoaşte pe oameni, ci încerca şi să le corecteze anumite năravuri prin glume sau situaţii comice, pe care se pricepea de minune să le creeze. Se vedea cât colo că era în vinele lui şi sânge de roman, fiindcă romanii ziceau: „ridendo castigat mores!” … Adică, râzând corectezi moravurile sau năravurile. Într-o zi, Părintele Izverceanu era la protoierie la Severin. Era zi de şedinţă. Fiind dimineaţa devreme, încă nu începuse şedinţa. Preoţii veneau unul câte unul, îşi plăteau anumite dări, se interesau ba de una, ba de alta. La un moment dat a intrat Părintele Puiu Ciolan. I-a dat la o parte pe toţi şi, cu voce tare, ca să fie auzit, s-a adresat casierului-magaziner Ionică Negrescu: „Nea Ionică, te rog întrerupe puţin şi dă-mi trei sticle de vin bisericesc! Trebuie să merg la cenaclu literar, că vine acolo cutare poet şi cutare scriitor şi eu trebuie să-mi prezint o carte şi să le citesc din versurile mele!”… Toţi cei prezenţi s-au dat la o parte respectuoşi, făcându-i loc.
Părintele Puiu publicase câteva poezii prin unele ziare şi reviste, publicase nişte cărticele de versuri şi nu scăpa nici un moment să se laude cu cunoştinţele şi relaţiile lui din lumea literară. Era ceva obişnuit, spre exemplu, să-l auzi spunând: „Mi-a dat aseară telefon Adrian Păunescu. Era foarte supărat. Mi-a zis: „Bine, mă, Puiule, te aştept de atâta timp să-mi trimiţi poezii să ţi le public în „Flacăra”! Trimiţi la toate revistele literare din ţară şi numai mie nu-mi trimiţi nimic. Ce ţi-am făcut de eşti supărat pe mine?”
Părintele Izverceanu şedea de-o parte şi privea. Cum era mai înalt decât toţi, îi privea de sus. Auzindu-l pe Părintele Puiu, a înţeles exact despre ce e vorba şi a găsit imediat medicamentul să-l vindece. I-a zis: „Părinte Puiu! Eu demult vream să vorbesc cu dumneata, dar n-am avut prilejul. Dumneata eşti o capacitate, dom’le! Dumneata ar trebui să fii protopop aici, să ne reprezinţi în relaţia cu autorităţile statului. Dumneata ai şti să vorbeşti şi cum să vorbeşti. Eşti cunoscut peste tot ca o personalitate de prima mână a judeţului nostru…!”… Părintele Puiu, mic de statură, se oprise surprins, se uita în sus, în gura Părintelui Izverceanu, şi gura lui se deschisese necontrolat de uimire. Nu-i venea să creadă că auzea asemenea vorbe şi mai ales de faţă cu atâţia preoţi. Dezmeticindu-se, s-a întors brusc spre magazioner şi i-a spus: „Nea Ionică, mai ia trei sticle de vin să le bem aici!”… „Dar cine le plăteşte, părinte?” a întrebat omul cu grijă. „Trece-le în contul meu, nea Ionică!” A adus nea Ionică sticlele. Părintele Puiu a desfăcut una câte una, a băut el, i-a dat Părintelui Izverceanu, au bătut şi ceilalţi şi sticlele au secat în câteva minute.
Părintele Izverceanu, văzând că se termină vinul, numai ce a grăit: „Părinte Puiu, ce vorbesc eu de Severin?! Dumneata ar trebui să fii la Craiova, dom’le! Eu te văd un consilier cultural. Acolo, în creierul Craiovei, dumneata ai fi un adevărat stâlp al Bisericii. Ne-ai reprezenta cu cinste. Ai putea să publici cărţi, reviste, să aduni oameni de cultură în jurul dumneata. Ai putea să organizezi simpozioane. Mitropolitul însuşi ar trebui să aibă în dumneata un sfetnic de încredere…!… „- Nea Ionică, mai adu repede trei sticle! Eu plătesc!” a mai zis Părintele Puiu peste umăr, nevrând să scape un cuvinţel din gura Părintelui Izverceanu. Au băut rapid şi seria a doua şi Părintele Izverceanu n-a întârziat să brăzdeze mai adânc: „Părinte Puiu! Dumneata eşti o personalitate a culturii româneşti, dom’le! Dumneata ar trebui să fii consilier sau inspector la patriarhie. Ar trebui să umbli numai cu avionul peste mări şi ţări, ca trimis al patriarhului. Ai ajunge membru al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei Române. Ai avea perspective mari cu capacitatea dumneata!”… „Nea Ionică, mai adu trei sticle! Eu plătesc!”…
Dându-şi seama că timpul trecuse, Părintele Puiu a mulţumit Părintelui Izverceanu pentru aprecieri, şi-a cerut scuze şi a plecat în fugă. Toţi preoţii au rămas buimăciţi, privind lung în urma lui cu admiraţie. Numai Părintele Izverceanu a dat din cap semnificativ, parcă ar fi vrut să spună: „Nu-i nimic de capul tău!”…
Lasă un răspuns