
Nu situația politică în care ne aflăm este periculoasă, ci felul în care oamenii se raportează la ea. Există o competiție între servituțile iluziei și servituțile spaimei, competiție pe care rațiunea nu o poate arbitra. Pretutindeni întâlnim capcana superficialității, a batjocurii, a resentimentului, a reducționismului, a disprețului, capcană în care argumentele logice își pot frânge gâtul. Avem democrație fără democrați, căci trebuie să admitem că definiția dată de Camus democratului este adevărată. „Democratul – afirmă Camus într-unul dintre articolele sale – este acela care admite că un adversar poate avea dreptate, care îl lasă deci să se exprime și care acceptă să reflecteze la argumentele sale.” Am ajuns orice, dar numai democrați – nu. Suntem captivi ai unei forme fără fond într-un moment delicat al istoriei, pe care tocmai deruta și lașitatea îl pot transforma într-o catastrofă. Există și în mine un morb al dezamăgirii și o tentație a resemnării, dar scriu acest articol (alcătuit dintr-o sumă de însemnări) nu ca un țipăt, ci ca o mărturie. Formula aleasă suferă de unele neajunsuri; sunt însă dispus să sacrific exigențele stilistice în favoarea unei autenticități pe care o regăsești doar în texte la prima mână, sub impresia momentului, asupra cărora nu se revine. Țin doar să precizez că, în acest moment, faptele și oamenii sunt încă „fierbinți” și orice este posibil. Atunci când mă voi întâlni – în viitorul apropiat – cu unele certitudini, nu voi ezita să-mi reconsider poziția.
S-o recunoaștem: campania prezidențială de anul acesta a fost, până la un moment dat – mai exact, până la aflarea rezultatelor din primul tur –, o mascaradă tristă, o încercare penibilă de a resuscita interesul socialului, un viol – cu încuviințare tacită – al bunului-simț politic. Nu exista nicio miză, se evitau toate temele importante (pentru că, probabil, aici exista consens), discursurile puteau fi folosite pe post de somnifere, iar candidații înșiși erau țepeni și mediocri, lăsând în urma lor un damf subtil de prostie autosuficientă. Televiziunile se întreceau să organizeze show-uri cu dezbateri, să prezinte sondaje, să mimeze o echidistanță. Totul pentru a hipnotiza – încă o dată – socialul, fără însă a ține seama de el; socialul era doar un spectator plictisit și epuizat, forțat să asiste la o piesă de teatru proastă. Cred că toți știau că, după alegeri, urma să se refacă ceea ce se stricase înainte, tocmai pentru a da iluzia alegerii.
După ce a intrat în scenă noul candidat – de care o mare parte a socialului nu auzise până atunci! –, lupta politică nu s-a mai dat între Lasconi și Georgescu, ci între Georgescu și anti-Georgescu. Și socialul, și politicul s-au așezat de-o parte și de alta a discursului său – nou descoperit – cu entuziasm și erori de logică (inclusiv argumente „ad hominem”) (cei mai mulți), sau cu reținere (puțini). Neutralitatea a rămas o opțiune doar pentru că nivelul de referință fusese stabilit foarte jos de contra-candidata sa și pentru că rațiunea nu poate fi suspendată cu totul niciodată. Crezurile candidatului Georgescu nu reprezintă problema esențială aici, după cum nici desfășurarea unui meci de fotbal nu este cauza finală a violențelor din tribune. Totuși, ele nu pot fi evitate. Nu voi vorbi despre C. Georgescu, omul – pe care îl cunosc prea puțin –, dar voi admite că o parte din ceea ce spune și din ceea ce face este o expresie a ființei sale, căci nu există mască perfectă (decât atunci când în spatele ei nu se află nimic).
„Nimic mai dezgustător decât sclavul îndrăgostit de jug, care mulțumește pentru siguranța fizică și hrana oferită de stăpân.” Vor fi mulți care vor lua această zicală ca pe un afront personal, identificând inconștient sclavul și stăpânul, semn că au încă conștiința trează sub pătura de confort, sațietate și siguranță ce îi înăbușă. Mi se explică, acum mai mult ca niciodată, că nu ajungeam nicăieri fără NATO și UE, dar, cumva, această explicație devine o pledoarie pentru plecarea capului până la activarea instinctelor de rumegător, până la anularea oricărei forme de demnitate. (Îmi închipuiam că suntem parteneri cu drepturi egale în aceste organisme internaționale!). Cât de eficientă este această formă de sclavie – sau de ocupație, pentru exactitate! – dacă orice critică ridicată de un „sclav” la adresa UE și NATO este interpretată ca un afront personal și contracarată, în primul rând, de către ceilalți „sclavi” din propria lui țară! Tema nu este NATO sau UE, ci însăși România. Slăbiciunea și nesiguranța se transformă în lașitate și spaimă; lașitatea și spaima conduc la agresivitate. Să nu uităm că, mai mult decât un scut, NATO ne aduce inamici (am uitat pe câte teatre de operațiuni am participat?); UE – mai mult decât oportunități, ne aduce poveri, reglementări, umilințe (am uitat oare MVC și problema Schengen?).
Iată retorica lui CG! Indiferent de forma ei, la nivel logic și la nivel moral, ea este îndreptățită, fie că ne place sau nu. Nu se pune problema ieșirii din aceste structuri!; nu cu articolele în vigoare din Constituția României! Dar România trebuie să aibă o poziție pragmatică și să discute și să renegocieze poziția sa în UE și NATO, mai întâi intern (cu socialul) și apoi extern. Slăbiciunea NATO – subiectul pentru care CG a fost catalogat drept putinist! – este dovedită nu doar de desfășurarea războiului din Ucraina, ci și de interzicerea și pedepsirea discursului despre pace și neutralitate. La fel, falimentul UE – spre care ne îndreptăm ca un Titanic spre un iceberg – ne poate fi fatal dacă primim totul din afară fără nicio urmă de reținere sau critică.
Ni se cere să judecăm între susținerea necondiționată a Ucrainei în efortul ei de război – orice ar însemna acest lucru! – și între grija pe care trebuie să o avem față de noi înșine. Pe lângă faptul că nici aici nu este o alegere binară, nu cred că vreo instanță, de orice fel, ar trebui să anuleze o astfel de discuție, catalogând-o drept subversivă. Unii încep să fie mai speriați de lipsa reală a pâinii occidentale și autohtone decât de prezența ipotetică a votcii rușilor.
Alt subiect: CG a susținut – ni se spune! – într-un interviu oarecare, cândva în trecut, într-un context fără importanță, că apa nu este H₂O. La început, când se credea că șansele lui sunt minime, un râs batjocoritor și superior s-a rostogolit prin ecranele televizoarelor și prin mediile online. S-au creat meme-uri, au apărut diverși pseudo-intelectuali – noua plagă a României – explicându-ne că, la școală, iei nota 2 dacă afirmi astfel de lucruri. Câțiva au chicotit pe la colțuri. Când lucrurile au devenit mai serioase, s-a virat spre atacuri furibunde la persoană, cu note acute de dispreț și scârbă, revarsate nu doar asupra candidatului, ci și asupra celor care aveau îndrăzneala să îl asculte sau să îl urmeze. De fapt, această idee – a componentei, utilității și semnificației apei – ar face mai bine subiectul unui eseu despre prăbușirea educației umaniste, despre faza terminală a nihilismului, despre capcana autosuficienței postmoderne. Iată ce am scris – cu o tristă ironie – drept răspuns celor care încercau să-mi demonstreze că reținerea mea de a condamna „componența apei” ascunde un abandon al rațiunii, o îmbrățișare a prostiei absolute, o înregimentare în armata zombiilor dacopați: Pentru grecii antici, apa avea o semnificație profundă, atât în plan natural, cât și în cel filosofic și mitologic. Era considerată un element fundamental al universului și al vieții, având legături cu divinitatea, purificarea și creația; Pentru misticii medievali, apa avea o semnificație profund simbolică și spirituală, fiind văzută ca un element sacru, legat de purificare, renaștere și conexiunea cu divinul. Apa era interpretată prin prisma tradițiilor religioase, alchimice și mistice, fiind un element central în căutarea iluminării și înțelegerii misterelor universului; Pentru filozofii iluminiști și premoderni, apa era percepută atât ca un element natural esențial vieții și progresului uman, cât și ca un simbol al ordinii, raționalității și interconexiunii universului. Aceștia au îmbinat noile descoperiri științifice ale vremii cu interpretări filozofice și sociale, văzând în apă un punct de convergență între natură, rațiune și civilizație; Ce înseamnă apa pentru votanții anti-Georgescu?: H₂O”
CG atinge în treacăt subiectul legionarismului – prea puțin înțeles și explicat pentru generațiile tinere (tocmai pentru faptul că poartă deja o etichetă) – declarându-și admirația pentru patriotismul lui Zelea Codreanu. Suficient pentru ca unii să arunce piatra, punând asupra lui eticheta legionarismului și antisemitismului. Comit crima de a nu condamna părerile lui CG fără o rezervă critică (atât cât este permisă legal). Sunt convins că pericolul de a arunca ideologiile la coșul de gunoi al istoriei, fără a reține cauzele și rechizitoriul, ne face vulnerabili în condiții istorice similare. Comentariul meu însă nu este unul de fond. (va urma)
Lasă un răspuns