Cu ani în urmă, am avut onoarea de a participa la un eveniment cultural de înaltă ținută: Retrospectiva Dan Pița, organizată de Uniunea Cineaștilor din România, la Cinema Muzeul Țăranului. A fost o ocazie rară de a-l întâlni pe regizorul Dan Pița și de a revedea filmele sale de referință, precum „Concurs”, „Tănase Scatiu”, „Faleze de nisip”, „Pas în doi”, „Noiembrie, ultimul bal”, „Hotel de lux”, „Kira Kiralina”. Dezbaterea care a urmat, moderată cu rafinament de Laurențiu Damian, președintele UCIN, a reunit personalități marcante din lumea cinematografiei: regizori, scenariști, critici de film, actori de primă mărime. După o introducere elogioasă, marcată de eleganță și elocvență, în care Laurențiu Damian a adus un vibrant omagiu maestrului Dan Pița, a sosit momentul dezbaterilor pe marginea operei acestuia. Însă, dintr-o dată, atmosfera a fost perturbată de intervenția unei tinere – extravagantă în înfățișare, cu unghii și ruj de un negru strident, piercinguri în nas și buric, și cine știe unde altundeva – care, într-un ton vădit iritat, și-a manifestat disprețul față de aprecierea unui „dinozaur”. Susținea cu vehemență că cinematografia modernă trebuie să urmeze alte direcții, că a venit timpul schimbării și că ceea ce se discuta era deja depășit.
Invitată să se prezinte, tânăra – care, în avântul ei critic, uitase să-și spună numele – a răspuns sec, dezvăluind cu o impertinență uluitoare că este „regizor” și că urmează să definitiveze o capodoperă… un videoclip pentru un detergent. Aceasta era întreaga sa experiență în lumea filmului. Lipsită de orice pregătire cinematografică, tânăra era, însă, stăpână pe un tupeu care sfida orice limită a rațiunii.
A sosit, în sfârșit, momentul să-i oferim Cezarului ce-i aparține și să ne plecăm urechea spre înțelepciunea regizorului de excepție, Dan Pița. Deși ne intersectaserăm drumurile cu ani în urmă, și chiar am împărtășit clipe deosebite la diverse evenimente la care a fost prezent și un alt titan al cinematografiei, Constantin Vaeni, de data aceasta, în prezența acestor veritabili „dinozauri” ai artei, am avut privilegiul să deslușesc adevărata măiestrie cinematografică. A fost un moment în care mă tenta să reacționez la impertinența unei persoane care-și etalase lipsa de maniere. Așa îmi stă în fire în astfel de situații. Dar am ales să-mi păstrez cumpătul. Nu era nevoie de o ripostă; ea însăși se făcuse de râs. Toți cei prezenți o priveau cu dispreț, iar când a plecat, în tăcere, nimeni nu i-a simțit lipsa. În acele clipe, toată atenția noastră era captivată de maestrul Dan Pița, care ne împărtășea o poveste cutremurătoare din tinerețea sa, o amintire ce avea să-i marcheze pentru totdeauna viața și cariera de regizor. Ne-a relatat cum, într-o noapte, a fost martor la un strigăt sfâșietor – un țipăt de femeie, răsunând în liniștea nopții. Deși a auzit acel apel disperat după ajutor, nu a avut curajul să deschidă fereastra și să vadă ce se întâmplă. În naivitatea sa, a crezut că altcineva va interveni, că cineva se va ridica să ofere ajutor. A doua zi dimineață, pe trotuarul din fața casei, zăcea trupul fără viață al acelei femei – o victimă a nepăsării, a indiferenței și a lașității celor din jur. Nimeni nu răspunsese acelui strigăt de ajutor, nimeni nu intervenise, iar tragedia care s-a consumat sub privirile tuturor ar fi putut, poate, să fie evitată.
Cu ochii încărcați de lacrimi, marele regizor Dan Pița a împărtășit cu sinceritate o confesiune care arde în adâncul ființei sale. Ne-a mărturisit că aproape toate filmele sale poartă acea amprentă dureroasă, că întreaga sa carieră artistică a fost, în esență, un lung exercițiu de căutare a iertării. A încercat, de-a lungul vieții, să își expieze un moment de slăbiciune și indiferență, o clipă în care a simțit că a cedat în fața lașității. Strigătul unei femei, care i-a rămas întipărit adânc în suflet, răsună și astăzi în capodoperele sale, ca un ecou al durerii și al luptei interioare. Această mărturisire mi-a zguduit întreaga ființă. M-a impresionat nu doar tragedia personală a artistului, ci și felul în care acea traumă l-a modelat și i-a conturat drumul în viață. Pița și-a transformat suferința într-o formă de penitență artistică, într-un proces profund de catharsis. Fiecare cadru, fiecare replică, fiecare imagine de pe ecran poartă în sine o parte din lupta sa interioară. Din acea zi, regizorul a devenit nu doar un mesager al artei, ci și un purtător de cuvânt al celor oprimați, un om care, prin filmele sale, ne-a avertizat să nu fim niciodată indiferenți, să luptăm pentru cei din jurul nostru și, mai presus de toate, pentru libertatea noastră.
„Țipătul lui Pița” nu este doar o strigare artistică. Este un apel la luptă, un apel disperat de a ne ridica împotriva pasivității, a lașității, a egoismului care, dacă nu este confruntat, ne va încolți pe toți. Este o chemare la acțiune, pentru că altfel vom rămâne cu remușcările propriei neputințe, convinși că alții ar fi trebuit să intervină, că altcineva trebuia să fie eroul. Dar adevărul crud este că acea femeie, al cărei strigăt a rămas pentru totdeauna cu Pița, reprezintă, în esență, națiunea noastră. Națiunea care, atunci când este lăsată în voia sorții, țipă după ajutor, iar noi suntem cei care trebuie să o auzim, să acționăm.
Lasă un răspuns