Primul val de populaţii-kurgan în Pelasgia („Old European Civilization“, 4400 − 4200 î. H.). „Edenul“ Pelasgimii > Valahimii, în mirabilă cristalizare, a fost perturbat nu numai de cataclismele geo-climaterice şi tectonice, ci şi − din orizontul anului 4400 î. H. încoace − de „valuri“ de populaţii migratoare. Între anii 4400 şi 4200 î. H., în stepele nord-pontice şi în Valea Dunării, şi-a făcut apariţia primul val de populaţii-kurgan, „de dincolo de fluviul Ural“, „de dincolo de Munţii Ural“. Şi se spune că „unda de şoc“ a primului val-kurgan „s-a oprit“ la confluenţa râurilor Sava / Drava cu Dunărea. „Călăreţii războinici“ din primul val de migratori-kurgan „erau foarte mobili“ ; impactul a fost puternic ; o parte a populaţiei pelasge > valahe din Valea Dunării „a cunoscut dezrădăcinarea“, această parte fiind împinsă în ariile „laterale“ / „izolate“, în Italica Peninsulă şi dincolo de Alpi, poate, şi spre „a se primeni“ fondul demografic euro-pelasgic din partea vestică a Europei. Totuşi, civilizaţia din Pelasgia de Centru a asimilat primul val kurgan, după cum aprecia în a doua jumătate a secolului al XX-lea distinsa specialistă în arheologie şi antropologie, Marija Gimbutas, «datorită mărimii şi caracterului compact al comunităţilor, care uneori aveau peste 1000 de locuitori, pe o suprafaţă de 300 – 400 de acri» (GCiv, 205) ; totodată mai evidenția faptul că «sosirea populaţiei kurganelor coincide cu dezvoltarea „şanţurilor defensive în formă de pâlnie“…» (ibid.).
Dincoace de primul val-kurgan (4400 / 4200 – 3900 î. H.). Autohtonii Pelasgi > Valahi din bazinul Dunării erau organizați destul de bine administrativ-militar-religios, spre „a lupta / ieşi triumfători“ în fața primului val de populaţii-kurgan, spre a-şi apăra sacrele pământuri fertile cu sanctuarele divinităţilor fundamentale, între care şi So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic). Cultul Soarelui / So-Ares („fiul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer“) se afla „de câteva milenii“, fireşte, în panoul central de credinţe / idei religioase ale Pelasgilor < Valahilor din bazinul Dunării. Valorificând potenţialul de apărare naturală oferit de aria nord-vest-pontică şi de aria bazinului Dunării (munţi / dealuri, râuri, văi, mlaştini etc.), confreriile războinic-religioase şi-au arătat puterea / „strategia“ în „ţările“ / provinciile „de râuri / munţi“ ale triburilor / neamurilor autohtone, înrudite şi bine sedentarizate. Idealul comun – apărarea – a antrenat producţia de „arme tot mai perfecţionate“ (din centrele metalurgice intracarpatice), „superioare armelor din dotarea inamicilor“, sub inspirarea divinităţii războiului, So-Ares. Desigur, atât „primul“ val-kurgan infiltrat în Valea Dunării, cum şi cele ce i-au urmat, „a fost asimilat în „câteva generaţii“. Prin secole, către orizontul anului 3900, masa Pelasgilor > Valahilor nord-vest-pontici şi din întregul bazin dunărean devenise un popor de războinici, un popor capabil să poarte destoinice războaie de apărare, un popor pregătit să înfrunte o furtunoasă şi dramatică istorie.
Au proliferat centrelele religioase ale „Fiului“ So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic) şi ale „Tatălui-Cer“, Samasua > Samoş („Soare-Moş“), îndeosebi, din zonele muntoase din mai toate provinciile, sau „țările de râuri / munți“, greu-accesibile „invadatorilor“ / „migratorilor“, subordonate „centrului“ marcat de un sacru „Munte Mare“ drept Cogaion („cucuion“, „ca un cap-de-Gaie-Psihopompă“) cu confirmare şi în istoria Daciei de dincoace de orizontul anului 1600 î. H. al Reformei Zalmoxianismului), sacrul „Munte Mare“ indispensabil profundei religiozități a Pelasgimii >Valahimii (ca, de pildă, Babele / Omul din carpaticul Masiv Bucegi, Baba Dochia < Dachia / Dacia din Masivul Ceahlău, Gugu din Masivul Godeanu, Muntele Mare, sau Găina din Carpații Apuseni etc.), ori sacrul „Munte Mic“, un „cucuion“ cu doar zece / unsprezece terase, de la Sarmisegetusa Religioasă, ruinele-i văzându-se astăzi la Grădiştea Muncelului (din România Daciei Nord-Dunăreano-Pontice). Şi în acelaşi timp s-au înmulțit confreriile războinic-religioase de Lupachi (cucutenieni / „moldavi“), de Gaeţi (din Câmpia Dunării de Jos, a Gaetiei > Geţiei), de Masa-Gaeţi > Masageţi (din „câmpia-masă dintre Marea Getică / Neagră şi Marea Hârcană / Caspică), de Ursini (din aria intracarpatică) etc.
„Micro-valuri“ de populaţii-kurgan dintre fluviul Volga şi Munţii Urali, ivite în bazinul Dunării între anii 4200 şi 3400, chiar dacă au fost „slabe“ / „efemere“, au avut marele rol de a menţine şi întări „vigilenţa“ autohtonilor în Pelasgia-de-Centru, în fertilele pământuri ale Bazinului Dunării, neîncetat determinând „perfecţionarea“ structurilor administrativ-militar-religioase, contribuind la cimentarea unităţii confreriilor războinic-religioase etc. După cum s-a mai spus, „în certificarea Marijei Gimbutas“, primul val de kurgan-populaţii a fost absorbit / asimilat de autohtoni (cf. GCiv, 205), adică de Pelasgii > Valahii din Bazinul Dunării, din stepele nord-est-pontice, nord-caucaziene şi din vest-caspice, între orizonturile anilor 4400 şi 3900 î. H., realitate ce a permis „fiinţarea prin istorii“ a unei structuri statale arhaice, administrativ-războinic-religioase, Pelasgia > Valahia, cu capitala în Cogaion / Sarmisegetusa (Sarmizegetusa), unde se afla marele „imperator“ / „rex-zeu-medic“, „mediatorul“ între Pământ şi Cer, căruia i se subordonau „regii“-de-arme din „ţările de râuri / munţi“ din bazinul sacrului fluviu, Dunărea. Îndeosebi, Pelasgii > Valahii din Bazinul Dunării au descoperit încă din vremea complexelor culturale Gumelniţa-Karanovo (A2 / V) şi Cucuteni A: secera – un soi de cuţit curbat, încovoiat, de silex, atingând 30 de centimetri lungime (cf. DVDac, 37), devenind în epoca metalelor armă tipic pelasgo- > valaho-dacă / tracă ; sabia încovoiată, utilizată deopotrivă la seceratul grâului cât şi la „seceratul“ duşmanilor ce încercau să le pângărească pământurile sacre ; plugul cu „brăzdar“ din corn de cerb, ori de silex (mai târziu, perfecţionat, turnat în bronz / fier) ; jugul (pentru folosirea la tracţiune a boilor) ; toporul de cupru turnat în tipar de lut ars (perfecţionat apoi în bronz / fier, „cu două tăişuri, în cruce“ etc.) ; roata pentru olărit şi roata pentru car (invenţie atribuită Pelasgo- > Valaho-Cucutenienilor) ; dar şi cotiga / carul (căruţa) – cu două, trei, sau patru roţi etc.
Al doilea val de migratori-kurgan (3400 − 3200 î. H.) şi al treilea val-kurgan (3000 – 2800 î. H.). În mileniul scurs de la infiltrarea în Pelasgia de Centru (sau „Old European Civilization“) a primului val-kurgan şi până în orizontul anului 3400 î. H., elementul demografic europelasg a înregistrat un „spor“ considerabil ; un „pol“ demografic al Eurasiei se afla atunci în aria dunăreano-pontică ; şi în stepele dintre Volga şi Ural s-au înmulţit populaţiile seminomade de păstori „de herghelii“. Ca şi „înaintaşii lor“ din „valul I“ – cei ce s-au constituit în al II-lea val-kurgan şi în al III-lea val-kurgan – au fost atraşi de prosperitatea / bogăţia vecinilor din dreapta Niprului, Pelasgo- > Valaho-Dacii cucutenieni, de „vestul de aur“ – din centrele metalurgice intracapatice ale Arutelei > Ardealului. Cu forţe invadatoare / devastatoare fără precedent, al doilea val-kurgan (3400 – 3200 î. H.) a atacat Pelasgimea > Valahimea de Centru, pe două direcţii: ponto-dunăreană şi nipro-carpato-tisiană. Chiar dacă Lupachii cucutenieni şi-au arătat eroica rezistenţă, totuşi, nenumărate aşezări din dreapta Niprului, din nord-vestul Mării Negre / Getice, dinspre gurile Bugului, Nistrului, Prutului, Siretului, Dunării, au fost distruse în mare parte ; Kurganieni invadatori după ce pustiit-au Câmpia Dunării de Jos continuatu-şi-au atacurile bifurcat: a) unii au înaintat la Dunărea de Mijloc, joncţionnând cu năvălitorii kurgan din ramura nipro-carpato-tisiană şi continuând devastările pe Dunărea Superioară şi dincolo de Alpi (în văile Rinului şi Elbei), ori chiar peste Munţii Pirinei (grupuri-kurgan s-au aventurat până în Câmpia Guadalquivirului); b) alţii au trecut în sudul Dunării, prădând aşezările Pelasgimii > Valahimii de dincolo de Munţii Hemus, Rodopi, Pind, oprindu-se în insulele Mării Adriatice, Mării Thracice / Egee, sau, peste Dardanele / Bosfor, în Anatolia ; odată ajunşi la Alpii Dinarici, la izvoarele Savei / Dravei, Kurganienii au pătruns şi în Italica Peninsulă.
La scurt timp (dacă se face raportarea la perioada scursă între primul val-kurgan şi cel de-al II-lea val-kurgan), pe la anul 3000 î. H., a pornit şi a pătruns în Pelasgia > Valahia-de-Centru, tot pe traseele secundului val-kurgan, cel de-al III-lea val-kurgan (3000 – 2800 î. H.), având la origini aspectele culturale Yamna, răspândite la triburile-kurgan cu înrudiri în bazinul inferior al Volgăi şi în spaţiul dintre Volga şi Ural, ori chiar de dincolo, dinspre Baikal.
____________________________
Bibliografia de sub sigle:
DVDac = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, «Dacia înainte de Dromihete», Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
GCiv = Marija Gimbutas, «Civilizaţie şi cultură» (traducere de Sorin Paliga ; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.
Lasă un răspuns