În 1981 aveam la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova cartea Nicolae Iorga, Concepția istorică. O aveam de câțiva ani la acea editură! Avea prefața și referatul pozitiv semnate de Academicianul Ștefan Pascu de la Cluj. Mi-o înscriau în planul editorial dintr-un an în altul, iar forurile de la București mi-o ștergeau de pe listă. Vreo 13-14 ani a persistat această tristă experiență, dar cartea n-a mai fost publicată. Într-o discuție cu redactorul cărții, Domnul Miu Florea, am înțeles de la acesta că se aflase despre mine că sunt…. preot! După Revoluție, mi-am luat manuscrisul de la Craiova și l-am publicat la „Cuget Românesc” de la… Bârda. Ministerul Afacerilor Externe mi-a comandat 75 exemplare din carte pentru românii din străinătate! La 26 nov. 1981 m-am dus la Craiova, inclusiv la Editura „Scrisul Românesc”. Aveam la mine prefața și referatul cărții, pe care le aduceam de la Cluj, de la Acad. Ștefan Pascu. Directorul Ilarie Hinoveanu era la editură. M-a primit indiferent, dar, după ce, vrând-nevrând, a citit referatul lui Ștefan Pascu la lucrarea mea, și-a schimbat atitudinea. Abia atunci a observat că eu sunt din Bârda, satul de origine al fostului său coleg de liceu, profesorul Virgil Sfetcu, director general în Ministerul Învățământului, băiatul Părintelui Ionică Sfetcu. Atunci a observat, de asemenea, că Bârda este pendinte de comuna Malovăț, locul de origine al prietenului și fostului său coleg, Domnul Prof. Ing. Dr. Ion Popescu, director general în Ministerul Afacerilor Externe, băiatul mătușii Vergina lui Ion Țâră. Hinoveanu mi-a spus că va trebui să-i dau un telefon în jurul datei de 10 decembrie, fiindcă până atunci îi va veni un redactor nou în locul lui Ion Rusu-Șirianu. Mă va pune în legătură cu el și vom vedea ce se poate face ca să dea drumul lucrării mele cu Nicolae Iorga la tipografie.
După această întrevedere, Virgil Sfetcu m-a surprins într-o zi, când, venind la Bârda, la părinți și, întâlnindu-mă, mi-a spus că îmi cunoaște drama privind cartea mea. Vorbise cu directorul de la Craiova. Lucrurile mi le-a clarificat Părintele Ionică Sfetcu, tatăl. Citez din Jurnal: „La 4 ian. 1982 Părintele Ionică Sfetcu de la Bârda mi-a spus că fiul său, Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, fost coleg de liceu cu Dl. Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova, l-a întâlnit pe acesta în capitală. Domnul Hinoveanu m-ar fi lăudat foarte mult, exprimându-și admirația față de lucrarea mea cu Iorga. Ar fi zi, printre altele: „ -Domʹle, eu nu credeam că popii ăștia au o așa cultură generală!”
Deși aflat departe și cu multe probleme de serviciu, Virgil Sfetcu găsea prilejul, destul de des, ca să-și viziteze părinții la Bârda și să le aducă cele necesare. Uneori venea chiar pentru a conduce pe ultimul drum rude de-ale sale din Bârda. Așa, bunăoară, la 8 februarie 1982 „am avut înmormântarea lui Rolea Dănilă(…). La înmormântare a participat și Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, fiul Părintelui Ionică Sfetcu și nepotul decedatului. Mi-a spus: „Părinte, am o mare rugăminte față de dumneata! Când va fi lansarea cărții dumneata cu Nicolae Iorga, te rog să mă inviți și pe mine. Aș dori mult să particip. Domnul Hinoveanu, directorul editurii din Craiova, mi-a vorbit în termeni foarte elogioși despre dumneata și cartea pe care ai scris-o. Eram atunci într-un cerc foarte înalt. Se pare că e o carte bună. Îți doresc succes și să vedem cartea cât mai curând în librării!”
Este greu de înțeles astăzi câtă bucurie îmi făceau asemenea încurajări la vârsta mea de atunci, chiar dacă ele au rămas doar simple vorbe….!
La o înmormântare pe care am oficiat-o împreună cu Părintele Ionică Sfetcu, Acesta mi-a povestit că fiul său Virgil(Gilă) a fost coleg de liceu cu Corneliu Burtică, ministrul Comerțului Exterior. Acesta este fiu de țăran din Zegujani(MH). În timpul liceului, Corneliu Burtică se angrenase în lupta de clasă, încercând să facă tot posibilul să-i elimine din școală pe domnul Gilă și pe fiul doctorului Ionescu din Severin, unul ca fiu de preot, celălalt ca fiu de proprietar. Au trecut anii, Virgil a ajuns inspector general în Ministerul Învățământului, Ionescu directorul Spitalului Brâncovenesc din București. Burtică a ajuns până la urmă prieten foarte apropiat cu cei doi, încât, atunci când are posibilitatea, îi întâlnește ca să stea împreună. S-au ferit însă ca să-i solicite sprijinul în vreo problemă, ceea ce lui îi place. Azi, joi, au întâlnirea de 30 de ani la Tr. Severin toți absolvenții acelei promoții a Liceului „Traian”, așa că se vor întâlni din nou și cei trei.
În ianuarie 1984, „pe Părintele Ionică Sfetcu îl adusese seara fiul său, Domnul Prof. Virgil de la București cu mașina. Fusese la spital să facă operație la abdomen. Medicii au refuzat să-i facă operație. Au constatat că are tumoare canceroasă. Nu mai avea șanse de scăpare. L-am vizitat. Era foarte slăbit. Abia mai putea să stea pe scaun. A vorbit puțin cu mine. Mi-e aproape imposibil să cred că nu-l voi mai vedea. Doamna Sfetcu m-a rugat să mă interesez cum ar putea să-i scoată banii de la C. A. R.”
A murit Părintele Ionică. Era o criză alimentară cumplită. Pregătirea pentru o înmormântare era un act de curaj și de adevărat eroism. Părintele Ionică nu fusese un oarecare, cum nici copiii săi nu erau niște „neica nimeni”. Cu acel prilej, „Domnul Virgil Sfetcu mi s-a plâns că e foarte scârbit de lipsa mare în alimentația publică a Severinului. Nu găsești nimic în magazine, dacă intri pe ușa din față. Dacă te duci prin spate și umpli buzunarele tuturor, poți găsi tot ce vrei. Dumnealor au organizat să aducă de la Combinatul Chimic de la Halânga, unde Domnul Emil Sfetcu, fratele mai mare, este șef cu organizarea muncii, toate mesele, vesela și tacâmurile. Au comandat 500 colaci. Au aranjat să cumpere 250 pâini. Au obținut prin partid aprobare să ia de la abator doi porci. Au cumpărat 200 litri de vin de la Mucioniu Gheorghe(Giuru) din Bârda și 100 litri țuică de la Sfetcu Aurel din Bârda”. Virgil Sfetcu era în acele zile „comandantul suprem” al familiei. El se zbătea în toate părțile, dădea ordine și dispoziții, organiza totul până în cele mai mici amănunte. „L-am rugat să comande cea mai mare și mai frumoasă coroană ce se poate face la nivelul Severinului și o voi plăti eu din partea parohiei. A intervenit pe la Comitetul de Partid și au fost aduse flori de la Ișalnița. Coroana a costat 720 lei, dar nu a fost așa cum dorisem eu”.
La 10 mart. 1984 „Am vorbit cu Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București. Mi-a spus că și-n București și-n Cluj e aceeași criză ca și-n Severin. E dezastru! „ – Mă întreb, părinte, cu ce-o trăi lumea asta? E de speriat!” Domnul Virgil se afla în biroul prim-secretarului de partid Marcoșan din Tr. Severin. Erau mai mulți acolo. A sunat telefonul. Era Ion Dincă din Comitetul Central. În cabinet se auzea foarte bine ce-i spune prim-secretarului județean. Din „bou”, „escroc”, incompetent nu l-a scos. Cauza? Încă nu trimisese carne la export. Dincă a făcut adevărată tiradă de expresii „academice”, de rămăseseră toți înmărmuriți”.
Multe asemenea destăinuiri privind situațiile și relațiile dintre mărimurile zilei mi le făcea Domnul Virgil. „La 12 ian. 1986, Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, inspector general la Ministerul Învățământului, mi-a spus despre Domnul Mircea Sântimbreanu, fostul director al Editurii Albatros din București, că „e un om terminat, pus pe liber”. Toată vina lui s-ar datora faptului că ar fi scris o povestire pentru copii, în care unul dintre personajele zoo ar fi avut similitudini cu „tovarășa”. Domnul Sântimbreanu nu se împăca bine nici cu conducerea Uniunii Scriitorilor. Domnul Virgil Sfetcu mi-a spus că și în cadrul Uniunii Scriitorilor sunt multe bisericuțe și o ură nemaipomenită între ele. De! Talente și talente! Peste vreo câțiva ani, întrebându-l pe Domnul Gheorghe Marin, redactor la Editura Albatros, dacă mai știe ceva despre Domnul Mircea Sântimbreanu, mi-a spus: „ – L-am întâlnit în urmă cu câteva luni, întâmplător, pe o stradă lăturalnică! Își plimba câinele. Abia l-am recunoscut. Nu mai este ceea ce a fost. E un bătrânel modest, mărunt, aproape pierit, care-și târăște cu greu picioarele!”
Și după moartea părinților, Domnul Virgil venea prin Bârda, fi singur, fie împreună cu Doamna, vizitând locurile și oamenii, dar în primul rând mormântul părinților săi. Simțea că în felul acesta își încarcă bateriile sufletului. Uneori se ducea pe Bremăna, pe la Teiul Mare și pe unde îl chemau amintirile copilăriei. Ședea de vorbă cu sătenii, îi afla necazul sau bucuria fiecăruia, îl încuraja pe fiecare, așa cum se pricepea și dânsul. De mai multe ori a vizitat biserica satului, construită prin strădania Părintelui Ioan Sfetcu în primii săi ani de preoție. De fiecare dată făcea câte o donație în bani pentru necesitățile bisericii. Când a îmbătrânit și n-a mai putut să se deplaseze, trimitea prin poștă astfel de ajutoare.
Cred că ultima dată a venit în sat în 30 ianuarie 2006. Cu acel prilej, a făcut o donație bisericii și cel mai frumos cadou subsemnatului: manuscrisul fostului învățător Constantin I. Bălu intitulat Viața Școalei Primare Malovățu, jud. Mehedinți(1896-1941). Lucrarea este rodul unor cercetări îndelungate în arhivele școlii, primăriei, în memoria localnicilor și mai ales a cadrelor didactice din perioada interbelică. O bună parte din acest manuscris am publicat în „Scrisoare pastorală”, dar ea va fi publicat integral în monografia satului Malovăț, ce-i în curs de pregătire. Virgil Sfetcu a fost printre puținii fii ai satului Bârda, care au reușit să se urce, în vremuri grele pentru un fiu de preot, până aproape de vârfurile societății românești. Și a mai reușit o performanță: să rămână OM! Dumnezeu să-l ierte!
Lasă un răspuns