Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut la un post de televiziune, cineva a întrebat daca învăţătura creştină acceptă robia şi dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia mai multe secole. Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai, mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.
În primul rând, precizăm că învăţătura creştină nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu! Creştinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împăraţi, fără deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii, când sclavii nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea atribuţiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.
Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstireşti au fost secularizate (confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstireşti proveneau din cumpărări şi donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara Românească) sau răzeşii (în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren din moşiile mânăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe moşia boierească sau mânăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte localităţi, căutând condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate
În satul Bârda (Mehedinți) se poate observa şi azi asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi, Roleşti şi Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniţi clăcaşi pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele de familie. În mahalalele de moşneni numele de familie venea de la un strămoş unic (Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele mahalale aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi numele de familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au venit din diferite locuri şi s-au aşezat acolo.
Pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti mai era o categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alţii decât ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil, ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti, boiereşti şi mânăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi, care însoţeau moşia.
Au existat proprietari care au dat libertate robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii de pe moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!” Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial sub influenţa ideilor revoluţionare de la 1848. Aşadar, mânăstirile au aplicat aceleaşi metode, care erau folosite şi legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă şi asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai ales ţările europene, sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi trec la treabă.
Altă Mărie cu aceeaşi pălărie!
Lasă un răspuns