Primele excese ale progresismului se înregistrează chiar la nașterea sa, în secolul Luminilor, odată cu filosofia subiacentă a temperanței moravurilor prin dezvoltarea graduală a cunoștințelor (prin eliminarea prejudecăților, temă actuală) și răspândirea comerțului (asemenea). Condorcet („Schița unui tablou istoric al progreselor spiritului uman” – 1794) concepe prin progres mai ales progresul minții umane, al inteligenței calculatoare. La mare stimă este Leibniz și calculul probabilităților sau Johan De Witte, erou martir și contabil-filosof. Ciudat este că același Condorcet, în umbra toleranței declarate, stil Secolul Luminilor, dovedește o intoleranță maximă față de preoți („șarlatani”) și învățăturile lor. Colonialismul occidental (franco-anglo-saxon – ne întrebăm de unde toleranța francezilor față de americani? Din rădăcina comună a credinței în Revoluția americano-franceză) e repudiat numai pe latura sa religioasă, în schimb, comerțul occidental e considerat eliberator. Ce e de remarcat este că, azi, puterile coloniale se simt și mai îndreptățite, atât progresismul ca învățătură cât și comerțul LOR merg mână în mână.
E drept, Condorcet vrea binele omenirii. Posibilitățile progresului i se par nelimitate, așa cum nelimitate sunt căile minții omenești, care descoperă din ce în ce mai multe relații între lucruri, le clasifică, apoi le folosește din ce în ce mai judicios și tot așa, la infinit: specia umană este „condamnată” la optimizare prin intermediul minții. Și totuși! Întrebarea grea apare: ce vom face dacă acest progres va avea un termen, o limită, iar la acel termen vom avea o creștere enormă a numărului de locuitori ai planetei?
Vom mai putea progresa…?
Condorcet devine brusc realist. În fața zidului uman enorm al viitorului el așază, imperturbabil, ideea eliminării voite „în avans” a ființelor umane aflate în plus în calea progresului.
Așadar, dacă nu vom avea încotro, progresul va trebui să fie plătit cu un fel de eutanasiere colectivă prin neprocreare. De fapt, progresul este sau devine el însuși parte a acestui ritual autodestructiv. Lumea optimizată trebuie să se autoregleze numeric în mod rațional. De câte ori nu auzim azi printre tineri acest „argument”, după care nu merită să te căsătorești și să faci copii pentru că-i condamni să trăiască într-o lume nedreaptă, care mai cunoaște (vai!) și păcatul mortal al schimbărilor climatice determinate de răutatea omului…?
Toate aceste idei sunt ideile revoluționar-progresiste ale lui 1789. Iată: „Dar, presupunând că acest final (al optimizării prin progres) ar trebui să vină, n-ar fi nimic de speriat în asta, nici pentru fericirea speciei umane, nici pentru perfectibilitatea ei fără sfârșit; dacă presupunem că înaintea acelui timp progresele rațiunii au mers în același ritm cu cele ale științelor și artelor, că prejudecățile ridicole ale superstițiilor au încetat de a răspândi asupra moralei o austeritate care o corupe și o degradează (sic! – iată sensul profund al moralei iluministe, austeritatea e degradantă și corupătoare!) în loc să o perfecționeze și să o înalțe, oamenii vor ști atunci că, dacă au obligații față de ființele încă nenăscute, aceste obligații nu constau în aceea de a le da naștere, ci fericirea; obligațiile au ca obiect fericirea generală a speciei umane sau a societății în care trăiesc, a familiei de care sunt atașați și nu ideea puerilă de a încărca Pământul cu ființe inutile și nefericite” (p. 207).
Lasă un răspuns