Călător prin anotimpuri și ani, drumuri și poteci…

Cine nu-și amintește de Victor Pârvănescu(1904-1987)? Chipul său venea parcă din altă lume. Îmbrăcămintea, încălțămintea, pletele, barba patriarhală, traista și vioara făceau din dânsul un personaj aparte, inconfundabil. Călătorea mereu, anotimpuri și ani, drumuri și poteci. Din vioara lui izbucneau doine și cântece ca o lavă de vulcan. Cânta oriunde și pentru oricine acest apostol al cântecului bătrânesc. Puțini l-au apreciat la adevărata lui valoare; mulți i-au făcut ceasuri amare. Ca om, era nefericit! Romantic rătăcit într-un veac străin! Ca artist, era un geniu fără de noroc. Ducea cu sine povara unei lumi trecute. În sufletul său păstra tezaurul de sunet și simțire, pe care-l zămisliseră prin veacuri Munții Mehedințiului și Plaiul Cloșanilor. Nu-l ascundea, ci era gata să arate oricui bijuteriile ce le conținea. Înfrunta cu stoicism jicnirile ce i le făceau atâția gură-cască. Dacă-l vedeai, nu puteai să nu-i asociezi imediat chipul cu al lui Barbu Lăutaru și să șoptești versurile care i se potriveau cel mai mult: „Eu mă duc, mă prăpădesc,/ Ca un cântec bătrânesc….!”…

Și s-a dus moș Victor pe drumul cel fără de întoarcere întru împărăția cântecului, unde, poate, va fi mai bine înțeles de îngeri.âA lăsat în urmă, să-i ducă mai departe povara cântecelor, pe fiul său cu același nume, pe Domnica Trop, pe Angelica Stoican, pe Constantin Gherghina, pe Niculina Stoican, pe Irina Zoican și mulți, mulți alți elevi ai „școlii de folclor” de la Izverna. Dintre toate zonele Mehedințiului, Izverna și împrejurimile sale a reușit să supraviețuiască cel mai bine sub aspect folcloric și etnografic. Avem convingerea că la această performanță a contribuit din plin și Victor Pârvănescu prin cântecul său măiestrit, prin cuvântul său de bătrân înțelept, prin însuși exemplul vieții sale.

Victor Pârvănescu îndemna spre autenticitate, spre izvoare, spre eliminarea falsului din folclor și din viață. Civilizația acestui sfârșit de veac l-a strivit ca om, dar nu l-a învins. Idealul, mesajul și cântecul său au biruit și vor rămâne pentru noi indicatoare pe drumul regăsirii de noi înșine.

Redăm mai jos o întâmplare din tinerețea lui Victor Pârvănescu, așa cum ne-a relatat-o Părintele Stelică Zoican de la Balta. Părinții Părintelui Stelică de la Coada Cornetului au organizat o clacă cu petrecere, fiindcă le venise din armată fiul lor Constantin. Cu acel prilej l-au invitat pe Victor Pârvănescu să le cânte. Iar povestirea: „Au trimis după Victor Pârvănescu la Cernavârf. El era cel mai bun dintre toți lăutarii din zonă și știa să te ungă la suflet cu vioara lui. În Cernavârf și-n satele din jur i se spunea „Popa Victor“, fiindcă purta plete și barbă mare. Victor a primit invitația, căci știa cu cine are de-a face. Îl cunoștea și pe Ioniță și pe Anica Zoican. Cu femeia era cam de aceeași vârstă și-și mai amintea cum îl gonea Anica cu bulgări de zăpadă, când era mică și trecea pe la poarta ei. De data aceasta, Anica era femeie în toată puterea cuvântului, cu copii de însurat.

„- Care-i treaba, Anică?” a întrebat Victor curios.

„- Iacă, Victore, poimâine vreau să fac clacă cu tot satul. Mi-a venit copilul din armată pentru câteva zile și vreau să se bucure și el. Te-aș ruga să vii să ne cânți!” i-a zis Anica hotărâtă.

„- De acord, Anică, oi veni!”

„- Și cât îți plătesc eu ție, Victore?” a mai zis femeia grijulie.

„- Apoi, Anică, mi-oi da și mie o baniță de grâu și asta-i plata!”

„- Îți dau, Victore, îți dau!” Și femeia i-a pus masa lui Victor și el a mâncat și a băut bine, apoi și-a luat sacul de grâu și dus a fost.

La clacă n-a mai venit. L-au așteptat zadarnic. Atunci au luat câțiva tineri fluierele și au început să-i zică așa, cum știau ei. Țuica era bună, veselia în toi, așa că s-a lucrat, s-a jucat și toată lumea s-a bucurat. Totuși, Anica nu a uitat necazul ce i-l făcuse Victor Pârvănescu.

Au trecut anii. Anicăi i s-au căsătorit copiii. Constantin cel din armată s-a căsătorit în Cernavârf. Și-a făcut gospodărie frumoasă și trăia fericit cu familia sa. La un praznic, la Sfântul Ștefan, când îi veniseră toate neamurile, inclusiv părinții, la poarta Tiței, nora din Cernavârf, a bătut Victor Pârvănescu. Era cu vioara, cu fiul său Victoraș. L-au primit înăuntru și el le-a cântat, așa cum numai el știa să cânte. La un moment dat, Anica i-a făcut semn lui Ioniță să iasă. La fel și celorlalți bărbați. Erau toți apropiați ai casei. A rămas în casă cu noru-sa Tița, cu Victor și cu Victoraș. Când a văzut Victor că bărbații au ieșit și au rămas doar femeile, a început să cânte o doină păstrată de el pentru zile deosebite: „Știi tu, mândră, știi tu, știi?/Când eram noi mici copii,/Ne zburătuream cu glii/Și făceam dragoste-ntâi!“

Femeia atât așteptase. Acum avea motiv să-și verse focul. A pus mâna pe un vătrai și l-a bătut pe Victor, cum nu-l bătuse nimeni vreodată. El nu se putea apăra, fiindcă era cu vioara în mână și abia o ferea să nu-i fie lovită. La sfârșit, când s-a săturat femeia de bătaie, i-a spus: „ – Asta este, Victore, răsplata pentru clacă și pentru cântec!”. A ieșit Victor cu fiu-său val-vârtej pe ușă și dus a fost pentru totdeauna. Niciodată însă n-a uitat cele ce pățise cu Anica lui Ioniță Zoican.