Euro-Pelasgia (30 000 – 8175 î. H.) ca unitate religios-culturală dintre Asturia şi Volga / Marea Caspică, temelie a limbii pelasge > valahe, a familiei limbilor euro-indiano-pelasge (impropriu numită familia limbilor romanice). Din orizontul aurignacian al anului 30 000 (cf. GRP, 88) şi până în orizontul magdaleniano-pelasg al anului 8175 î. H. (când se datează mitograma incizată pe falanga de ecvideu descoperită la Cuina-Orşova din Dacia-de-România – cf. DVDac, 16), adică de la Atlantic şi până la Marea Hârcană / Caspică (dar şi cu „ecouri“ până în „sanctuarul cu mamut pictat“ din Peştera Kapova-Urali), de la Marea Baltică şi până la Marea Mediterană, Marea Getică / Neagră, Munţii Caucaz, a existat o impresionantă arie culturală, o sublimă unitate de manifesatare religioasă / sincretic-lingvistică, de la „scena bizonilor“ fixată în „plafonul sanctuarului“ din Peştera Altamira (Spania), ori de la sacra alegorie, „Bizon, vânător doborât şi găinuşă psihopompă“, din Peştera Lascaux (Franţa), indiscutabil / incontestabil, până la „Leoaică, găinuşă psihopompă şi cavaler ucis“, din sanctuarul Peşterii Cuciulat, până la „Zână / Zeiţă-Gaie-Dunăreană şi scară la cer“ din sanctuarul Peşterii Chindiei (Dacia-de-România) etc.(cf. GRP, 66 sqq. ; CMar, 86 sqq.).
Cercetând „culturile“, „arta rupestră euro-pelasgă“, „religiile preistoriei“, dintre orizonturile anilor 30 000 şi 9000 î. H., André Leroi-Gourhan a fost unul dintre primii ce au evidenţiat «extraordinara unitate a conţinutului figurativ» (GRP, 85), permanenţa, persistenţa, «continuitatea reprezentărilor în spaţiu şi timp», „din Asturia până la Volga / Marea Caspică“, unitate „culturală pelasg- > valah-demografică“, unitate ce a antrenat prin milenii şi o limbă comună, limba pelasgă > valahă, având un lexic redus la strictul necesar al universului comunicării de atunci, limbă pelasgă > valahă îmbogăţindu-se mereu, de la intrarea în holocen, diversificându-se geografic-lingvistic, de la un mileniu la altul, înrămurându-se (în spaţiul Euro-Pelasgimii > Valahimii) în familia celor nouă limbi pelasge – Valàha propriu-zisă, sau Dacoromâna, Italiana, Reto-romana, Sarda, Provensala, Franceza, Catalana, Spaniola şi Portugheza ; este „familia lingvistică“ arhicunoscută specialiştilor – pentru că mai toată aria Euro-Pelasgiei a făcut parte din marele şi îndelungatul Imperiu Roman – prin sintagma „familia limbilor romanice“ (sintagmă ce nu se justifică prin semnificat, de vreme ce unele popoare din nordul Africii, din Asia Mică şi din Europa – ca, de pildă, cel Arab, cel Ebraic, cel Egiptean, cel Grec şi altele –, au stat în jugul respectivului imperiu chiar mai mult decât popoarele ce respiră astăzi „geografia“ / „relieful“ de Cuvânt din cele nouă limbi pelasge, fără a fi obligate să intre în „familia triburilor de graiuri ale Romei“) ; şi ar mai fi de reţinut că însăşi latina vulgară este o limbă pelasgă > valahă, atât prin Etrusci, cât şi prin marea „seminţie“ central-italică a Pelasginilor / Peliginilor (Pelignilor), din care s-a ivit şi marele poet, Ovidiu, exilatul Romei la Tomis (Dacia-de-România). Dintre anii 30 000 şi 9000 / 8175 î. H., «extraordinara unitate a conţinutului figurativ» – relevată de André Leroi-Gourhan, din Asturia până dincolo de Volga – se datorează, îndeosebi, capacităţii de conservare şi, astfel, de transmitere către noi, a majorităţii „pieselor“ care se constituie în neasemuitul tezaur religios-cultural paleolitic / mezolitic din peşterile Euro-Pelasgiei. „Ieşirea“ euro-Pelasgului > Valahului din „laboratorul-peşteră“ spre a intra în epoca nouă, a holocenului, este deja „specializată“: în „producător de unelte“, în vânător / pescar, ori culegător, sau ca „om religios“.
Cea mai mare „densitate“ de peşteri cu „monumente ale artei rupestre“ se află în Dacia-de-România – Baia de Fier, Cioara-Boroşteni, Limanu-Mangalia, Peştera Chindiei, Peştera Coliboaia, Peştera Cuciulat, Peştera Muierilor, Peştera Oilor (Vai[vo]dei), Polovragi / Defileul Olteţului, Runcu etc. ‒, în Franţa – Ariège (Bedeilhac, Niaux), Dordogne (Gard-Chabot, La Grèze, Saint-Eulalie), Font-de-Gaume, La Madeleine, La Mouthe, Lascaux, Les Combarelles, Pair-non-Pair / Gironde, Tarn-et-Garonne (Bruniquel), Trois Frères etc. ‒ şi în Spania – Altamira, Calapata, Cogul-Larida, El Castillo, El Pendo, Las Monedas, Minateda, Montespan, Ternel (Val del Charco del Aqua Amarga), Tortosillas-Valencia,Vieja-Alpera (Albacet) etc. (cf. GRP, 11 – 144 / CMar, 20 – 186).
La „debutul“ holocenului, era în care ne aflăm şi astăzi, din orizontul anului 8175 î. H. încoace, euro-Pelasgul – de la Peştera Altamira (din Pirinei-Spania) şi până la Peştera Kapova (din Urali-Rusia) – are tăria de a-şi tăia „legătura ombilicală“ cu multimilenarul laborator-peşteră şi de a „gravita“ pe orbite de raze mai mari ori mai mici în jurul „sanctuarului din peştera-mumă“ numai în clipa descoperirii „sanctuarului la purtător“, odată cu „metamorfozarea“ realismului rupestru-animalier în realism abstract / simbolic, în mitograme / pictograme, în ideograme / „hieroglife“, în semnele („atotsubstituitoare“).
Pelasgia de Centru, sau „Old European Civilization“ (8175 – 4400). După retragerea dincolo de Marea Baltică a glaciaţiunii Riess-Wurm, odată cu intrarea în holocen, din orizontul anului 8175 î. H. încoace, marea unitate religios-culturală de la Atlantic / Asturia şi până la Don / Volga, căreia îi corespundea, fireşte, şi o unitate lingvistic-pelasgă, s-a fragmentat în trei subunităţi de s-au dezvoltat în direcţii „originale“: Pelasgia de Vest – de la Atlantic până în Alpi, Pelasgia de Centru – de la Alpii Răsăriteni şi Sardinia până la Nipru şi Marea Getică / Neagră, de la Carpaţii Nordici şi Marea Baltică dintre Oder şi Neamuna, până în Sicilia, Creta şi Marea Thraciei, şi Pelasgia de Est – de la Marea Thracică, Marea Getică / Neagră şi Nipru, peste Masageţia dintre Don, Volga, Marea Caspică şi Munţii Caucaz, peste mai toată Peninsula Anatoliei, până în insula Cipru. Şi aria neolitică a limbii pelasge înregistrează „înrămurarea“ tridirecţional-dialectală: o ramură-dialectal-pelasgă de vest (viguroasă, corespunzând Pelasgiei de Vest), o ramură-dialectal-pelasgă-pivot (a permanenţei, corespunzând Pelasgiei de Centru) şi o ramură-dialectal-pelasgă de est (azi, foarte „firavă“, „aproape dispărută“, corespunzând Pelasgiei de Est). Între anii 30 000 şi 8175 î. H., s-a petrecut înfăşurarea semantic-sincretică a semnelor din sanctuarele peşterilor, evoluând în scrierea pelasgă > valahă pictografică / ideografică, bine articulată, ca în „Mito-textul hierogamiei Tatălui-Cer şi Mumei-Pământ“ de la Cuina-Orşova, din anul 8175 î. H. (Dacia-de-România), ca în inscripţiile de pe „Statueta Moşului / Tatălui-Cer“ şi de pe pidestalul acesteia, de la Ocna Sibiului (cu datare în cumpăna mileniilor al VIII-lea şi al VII-lea î. H.), ca în mito-textul de pe „Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Ardeal“, din anul 5300 î. H. etc. Cercetând Pelasgia de Centru ca Old European Civilization, pe un segment temporal de trei milenii şi jumătate, de la anul 7000 până la 3500 î. H., Marija Gimbutas inventariază şi «câteva din semnele liniare ale scrierii» pelasge > valahe, semne / ideograme «care apar pe figurine, pe vase de cult şi pe alte obiecte aparţinând culturii / civilizaţiei Turdaş-Vincea», întocmind şi un Glosar de simboluri (GCiv, 79 – 82), graţie căruia poate fi stabilită în mare măsură „vectorizarea“ semantic-sincretică a mitotextelor transmise din Pelasgia de Centru / Old European Civilization. Din universul pelasgului carpato-dunărean, trăitor în orizontul de debut holocenic al anului 8175 î. H., este impresionant „Mito-textul despre hierogamia Tatălui-Cer şi Mumei-Pământ“, incizat pe o şlefuită falangă de cal („sanctuar la purtător“), descoperită la Cuina-Orşova (Dacia-de-România); „ideogramele“ de pe această falangă de cal se vectorizează semantic-sincretic astfel: «Bine-Cuvânt Mumei-Pământ şi Tatălui-Cer, din Munte în Matcă, pe unde sacra lor nuntire îşi arată mirifica rodire, de la perechile de cornute întru frăţie şi hrană, la perechile oamenilor, cu spor…! Chiar dacă ne petrecem (mă petrec) din lumea asta, la vreo rea vânătoare, vamă s-a dat zeiţei-Gaie / Pajură, din cerbii-mbrădaţi, pentru lunga călătorie din creierul Muntelui, prin cele cinci ceruri din Bradul Zânelor / Lumilor! Iar după replămădire / renaştere într-al nunţii (hierogamiei) cer, graţie Mumei-Pământ şi Tatălui-Cer, zeiţa-Gaie / Pajură (Barză) readuce-ne-va (mă va readuce ca „Făt-Frumos“) în această lumină prin celelalte patru ceruri ale Bradului „Coborâtor“ ; şi bucura-ne-vom (mă voi bucura) încă o dată de droaia cornutelor / cervideelor din păduri / câmpuri, prinzând rod în murmurul ploilor / apelor celor Nouă Ceruri…!» (PTIr-797, 9).
Pelasgia de Centru este de fapt Old European Civilization cu mai profunde „limite spaţio-temporale“ (conceptul de Old European Civilization a fost pus în circuit de Marija Gimbutas − de la Universitatea din Los Angeles / California − în 1971, la al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Preistorice şi Protoistorice de la Siggidun / Singidunum − azi, Belgrad-Serbia)*.
_________________
*Bibliografia de sub sigle:
CMar = Marin Cȃrciumaru, «Mărturii ale artei rupestre preistorice în Romȃnia» (cu o Prefață, de prof. dr. doc. Vl. Dumitrescu), Bucureşti, 1987.
DVDac = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, «Dacia înainte de Dromihete», Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
GCiv = Marija Gimbutas, «Civilizaţie şi cultură» (traducere de Sorin Paliga ; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.
GRP = André Leroi-Gourhan, «Les religions de la préhistoire – paléolithique», 5e édition, Paris, Ed. Presses Universitaires de France, 1986.
PTIr-797 = Ion Pachia-Tatomirescu, Textele sacre ale Vechii Europe, în Renaşterea bănăţeană (Timişoara, ISSN 1221-4051), nr. 797, 10 octombrie 1992, p. 9.
Lasă un răspuns