Acest mare artist român a câștigat premiul Oscar și a avut o relație cu frumoasa actriță Marilyn Monroe, dar în România este un seminecunoscut. A excelat ca regizor de film, scenarist, producător de film și pictor. Jean Negulesco, pe numele său real Ioan Negulescu, a fost primul român care a cucerit inima Hollywood-ului, fiind nominalizat la prestigioasele premii Oscar. El este, de asemenea, singurul român care deține o stea pe celebrul bulevard „Walk of Fame”. Povestea acestui român care, de la spălatul vaselor a ajuns să câștige un premiu Oscar, este una uluitoare. Ajuns în Hollywood datorită soției sale americane, aici a regizat peste 60 de filme de succes, avându-i ca protagoniști pe marile vedete Marilyn Monroe, Cary Grant, Greta Garbo, Sophia Loren, Fred Astaire, Lauren Bacall și Joan Crawford. Chiar dacă este considerat unul dintre cei mai renumiți regizori ai Hollywood-ului din anii ’40-’50, iată că Jean Negulesco rămâne aproape complet necunoscut în România. Născut la începutul secolului trecut (13 martie 1900; Craiova), în familia înstăritului negustor craiovean Gheorghiță Negulescu, viitorul regizor de marcă a părăsit România la vârsta de doar 20 de ani, în căutarea unei cariere.
Inițial, a urmat studii de economie și administrație, iar în timpul Primului Război Mondial a activat ca voluntar al Crucii Roșii, făcând parte din Liga Națională a Cercetașilor. Pe perioada interbelică, a trăit o perioadă la Iași, unde a avut ocazia să asiste la un recital susținut de George Enescu pentru recruții înrolați în armată. Într-o seară, tânărul Ion Negulescu i-a schițat un portret compozitorului, pe care acesta l-a cumpărat mai târziu. Enescu a fost atât de încântat de portret încât i-a oferit o sumă considerabilă. Întorcându-se împreună cu familia la Craiova, Gheorghiță Negulescu a hotărât să creeze un mic atelier de pictură pentru fiul său în apropierea casei familiei, cu condiția ca acesta să nu-și neglijeze studiile. În toamna anului 1919, Ion Negulescu a obținut o bursă de studiu la Școala de Arte Frumoase din București, spre dezamăgirea tatălui său, care își dorea să-l pregătească pentru preluarea afacerilor familiei. Cu toate acestea, tatăl său a hotărât să-l trimită la Paris pentru a studia științe economice. Cu toate acestea, tânărul Ioan a ales să se înscrie la Școala de Arte „Académie Julian”, ceea ce l-a făcut pe tatăl său să înceteze să-i mai trimită alocația lunară generoasă, sperând că aceasta îl va determina să renunțe la visurile sale artistice. Încercarea tatălui său nu a dat roade, deoarece Ion a început să lucreze în diverse locuri pentru a se întreține, inclusiv spălând vasele la restaurantul „Chartier”, de pe „Boul’Mich”. A fost perioada când a avut șansa să-l cunoască pe sculptorul Constantin Brâncuși și să descopere artiști precum Pablo Picasso, Tristan Tzara şi René Clair, cel care tocmai debutase ca actor în filmul „Le Lys de la vie“ („Crinul vieţii“), o ecranizare a unui basm scris de Regina Maria a României. Din acest film se mai păstrează, în arhiva franceză, câteva sute de metri.
În cartea sa de memorii, „Drum printre stele“, Jean Negulesco a evocat anii de prietenie cu marele artist român: „Constantin Brâncuşi era un înţelept frumos, cu un chip de zeu încadrat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun, cu ochi albaştri, mici şi scânteietori. Folosea un limbaj plin de culoare. Te aflai în prezenţa unui ţăran român isteţ. Atelierul său din Impasse Ronsin dădea direct într-o curte nepietruită, cu vederea spre alte ateliere îngrămădite. O uşă veche îl proteja de lumea din afară. Brâncuşi era originar din aceeaşi regiune a României ca şi mine, el din Târgu-Jiu, spre nord, eu din Craiova, spre centru. Era cea mai bună carte de vizită pe care i-o puteam prezenta. (…) M-a poftit la prânz şi a servit vestita sa friptură pregătită într-un cuptor imaginat de el însuşi, cu varză acră, castraveţi şi şampanie. Mi-a vorbit de sosirea sa la Paris, la 28 de ani, după absolvirea şcolilor de artă din Bucureşti şi München, călătorind o bună bucată de drum pe jos. Într-un atelier gol, şi-a făcut mobila singur şi a lucrat acolo – un ţăran român în mijlocul rafinamentului strălucit al Parisului. De jur-împrejurul atelierului se aflau începute sculpturi de ghips – unele abandonate definitiv, altele urmând a fi reluate mai târziu –, forme de ghips, butuci de lemn, ciopliţi sau întregi, şi lespezi de marmură, una dintre ele susţinând un vas micuţ cu un buchet de flori ofilite. Pereţii albi erau acoperiţi de un aranjament dezordonat al uneltelor sale de sculptură. Ne-am întâlnit mai multe zile în şir, cu ceasuri întregi de ascultare, de întrebări şi de amintiri cu el şi cu unii dintre prietenii lui. Modigliani, Erik Satie, Tristan Tzara şi Man Ray au fost dintre cei pe care i-am întâlnit. Într-o după-amiază, el, Tzara şi Man Ray ciopleau o bâtă dintr-o creangă solidă şi încolăcită, o bâtă asemănătoare cu acelea pe care Brâncuşi obişnuia să le cioplească în copilărie. Aşa cum o făcuseră şi strămoşi de-ai săi – bâte şi fluiere ciobăneşti. A început să plouă şi micuţa curte din spatele atelierului s-a transformat într-o băltoacă. Cei trei maeştri şi-au suflecat pantalonii şi, cântând cântece deocheate, s-au jucat în noroi ca nişte puştani. Mai târziu, i-am zis: «Nene Constantin, nu înţeleg cum nişte oameni maturi se pot juca în noroi, ca puştii». A zâmbit şi, rezemându-se cu spatele de soba caldă, zise: «Iancule, când nu mai suntem copii, suntem deja morţi. Să nu uiţi asta niciodată!» N-am uitat-o niciodată“. Ziua, copiază operele marilor maeștri în muzee, cópii pe care le vinde ieftin. În acest timp se împrietenește cu unii din artiștii avangardei pariziene precum Modigliani, Pascin, Soutine și alții. De asemenea, frecventează cercul dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara, și el originar din România, care exercită o puternică influență asupra picturii sale. În vara lui 1922, Negulescu a revenit în ţară, unde a semnat scenografia unui spectacol teatral, la Craiova, şi a deschis prima sa expoziţie personală de pictură, la Ateneul Român. Revenit ulterior la Paris, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi, după ce a reuşit să-i vândă un tablou cineastului american Rex Ingram, a plecat cu banii câştigaţi pe Riviera Franceză, la Cagnes-sur-Mer, pentru a se trata. Serile şi le petrecea la celebrul Hotel „Negresco“ din Nisa, unde îşi câştiga pâinea ca dansator profesionist și unde zugrăvește peisajele Rivierei. În 1927 se căsătorește cu o femeie americană bogată și divorțată din Chicago, pe nume Winifred Hayers Havlicek, care i-a oferit ca dar de nuntă o expoziție în celebrul atelier parizian „ Campagne Première”. După nuntă, cei doi soți s-au stabilit în Statele Unite, inițial în New York și mai apoi în Washington. Totuși, căsnicia lor s-a încheiat printr-un divorț (1929), iar Ioan Negulescu a ajuns în cele din urmă pe malul Oceanului Pacific, în California. Aici, succesul nu a întârziat să apară. După ce Greta Garbo a acceptat să-i pozeze, între cei doi a înflorit o mică poveste de dragoste, ceea ce l-a determinat pe Negulescu să renunțe la cariera de pictor și să se dedice filmului. Este un moment hotărâtor în viața sa, căci acum se lansează la Hollywood în lumea filmului, începe să semneze: Negulesco.
Scrie scenarii și este asistent de regie la filmele „Captain Blood” și „A Farewell To Arms”, acesta din urmă după romanul „Adio arme” al lui Ernest Hemingway. Felul său de a lucra l-a impresionat pe Benjamin Glaser, care-l angajează la studiourile „Paramount Pictures” pentru trei ani, întâi ca scenarist colaborator, apoi ca director adjunct și în sfârșit ca regizor. Regizează primul film de lung metraj, „Singapore Woman” („Femeia din Singapore”; 1941; cu Brenda Marshall, David Bruce și Virginia Field) pentru studiourile „Warner Brothers” în 1941, dar abia trei ani mai târziu, în 1944, înregistrează un succes remarcabil cu filmul „The Mask of Dimitrios” („Masca lui Dimitrios”), bazat pe subiectul unui roman de Eric Ambler și filmul „The Conspirators”. Avem în palmares și filmul „Maltese Falcon”. În 1948, filmul „Johnny Belinda” are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar ca cea mai bună actriță (cu Jane Wyman, Lew Ayres, Charles Bickford și Agnes Moorehead, care a adunat 12 nominalizări la premiile Oscar, inclusiv pentru regie). Menționăm și „Road House”, cu Ida Lupino, Cornel Wilde, Celeste Holm și Richard Widmark. Urmează drama „Three Came Home” („Trei se întorc acasă”, 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, apoi comedia „How to Marry a Millionaire” („Cum să te căsătorești cu un milionar”; 1953; realizată la studiourile 20th Century Fox). Filmul a avut în distribuție nume sonore precum Betty Grable, Marilyn Monroe, Lauren Bacall, William Powell, David Wayne, Rory Calhoun și Cameron Mitchell. Premiera acestui film a coincis cu debutul unei impresionante campanii publicitare care a transformat-o pe Marilyn Monroe într-un simbol sexual al Statelor Unite ale Americii. „Marilyn Monroe este visul împlinit al oricărui bărbat din lumea largă. Este femeia LA care visezi și trebuie să-ți înșeli nevasta. Mort să fii, să nu te înnebunească!”, ar fi spus Jean Negulesco. Negulesco a cunoscut-o pe Marilyn Monroe prin prietenul său de la revista „Life”, John Florea, și se spune că pe parcursul filmărilor pentru „How to Marry a Millionaire”, între Jean și diva blondă ar existat o idilă. Acesta a fost și primul film pe ecran lat (Cinemascop), apoi în același sistem de ecran lat realizează filmul „Daddy Long Legs” (1954) cu Fred Astaire. Jean Negulesco intră în studiourile „20th Century-Fox”, unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, „Hello Good-bye” și „The Invincible Six” („Cei șase invincibili”).
Puţini sunt astăzi cei care mai ştiu că Jean Negulesco a revenit în România în decursul anului 1968, vizitând studiourile de la Buftea şi având numeroase întâlniri cu cineaştii autohtoni. A corespondat ani de zile cu academicianul Mihnea Gheorghiu şi cu fiica acestuia, criticul Manuela Cernat, care i-a şi tradus volumul de „amintiri europene și hollywoodiene“, pe care l-a intitulat „Drum printre stele“, dedicându-i de asemenea o monografie, intitulată „Jean Negulescu – Un român la Hollywood“. Cu ocazia vizitei, Negulesco ar fi fost de acord să regizeze o coproducţie româno-americană, un remake după „Masca lui Dimitrios“, însă proiectul nu s-a mai materializat. Într-un interviu acordat revistei „Cinema“, în 1968, mărturisea că a vizionat la Buftea și câteva bobine din „Dacii“ și „Columna“, fiind plăcut impresionat. „Nu mă pot pronunţa asupa filmelor în ansamblul lor, dar ceea ce am văzut mi s-a părut bine realizat ca construcţie şi ca mişcare. Scenele de luptă, îndeosebi. Se simte însă pe alocuri lipsa unor buni tehnicieni de platou. Rolul lor este imens. După câte mi-am putut da seama în cadrul vizitei, echipamentul tehnic de la Buftea este excelent, îndeosebi instalaţiile de sunet. Sunteţi mai bine puşi la punct, în unele privinţe, decât suntem noi la Hollywood. Doar studiourile lui Dino de Laurentiis, în Italia, sunt atât de modern echipate ca ale dumneavoastră“, sublinia Negulesco. „În cinematografie, lucrurile sunt mult mai complicate decât în celelalte arte. Între intenţie şi realizare se interpune tehnica, se interpun actorii. Un detaliu, intensitatea luminii sau modul cum cade lumina pe faţa interpretului pot dezvălui realmente profunzimi psihologice sau, invers, să anuleze orice efort. Regia de film înseamnă o încordare continuă, o confruntare continuă şi o continuă preocupare de a te depăşi, de a stăpâni deplin tainele acestei maşinării complicate – cinematograful“, mărturisea, de asemenea, cineastul.
În viața personal Jean Negulesco a întâlnit-o în 1945 pe superba Ruth „Dusty“ Anderson (1918-2007), fotomodel de succes la „Harry Conover Modeling Agency“ și actriță de ocazie. Ea se afla în plin divorț, după întoarcerea soțului din război, în timp de Negulesco era unul dintre cei mai râvniți burlaci de la Hollywood. Deși Ruth i-a refuzat inițial avansurile, având în vedere și reputația de playboy a românului, cei doi au devenit în scurt timp de nedespărțit, iar în 1946 s-au și căsătorit. Din nefericire, cei doi n-au putut avea copii, însă au adoptat două fetițe, Gabrielle și Christine, preluate dintr-un orfelinat din Stuttgart care adăpostea copii abandonați, rezultaţi din legături ilegitime ale ofiţerilor din bazele militare americane cu tinere nemţoaice. În ciuda numeroaselor escapade amoroase ale lui Jean, cuplul a rezistat, iar „Dusty“, care renunțase definitiv la actorie în favoarea mariajului, a devenit la rându-i o pictoriță apreciată.
Ca distincții și onoruri, Jean Negulesco a fost membru al „Academy of Motion Picture” și a fost distins cu „Silver Tray” de către „International Executive Service Corporation” și cu „The Laurel Award” pentru întreaga sa producție regizorală. A fost membru de onoare în „American-Romanian Academy of Arts and Sciences” și în anul 1983 i s-a decernat „Diploma de Onoare a Academiei”. În 1984 și-a publicat memoriile sub titlul „Things I Did and Things I Think I Did” („Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut”). Guvernul Franței i-a acordat lui Negulesco titlul de „Comandor al Ordinului Artelor și Literelor”. După 1990, el a devenit membru de onoare al Uniunii Cineaștilor din România, iar în 1992 a fost numit membru de onoare al Academiei Române. De asemenea, în semn de omagiu, o stradă din municipiul Craiova poartă numele celebrului regizor.
În 1990, Uniunea Cineaştilor din România l-a primit în rândurile sale ca membru onorific, pe viaţă. Mihnea Gheorghiu, preşedintele Uniunii Cineaştilor, craiovean la rându-i, a înfiinţat şi Fundaţia Internaţională „Jean Negulescu“ cu scopul valorificării, prin toate mijloacele posibile, a modelului şi operei marelui cineast. La Craiova, în oraşul natal, a fost înfiinţată o filială unică a fundaţiei, s-a montat o placă pe casa în care s-a născut regizorul, i s-a dat numele unui cinematograf, i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare post-mortem şi i s-a dat numele unei străzi. Numai că în anii următori multe dintre inițiativele filialei unice s-au risipit.
„Placa de pe casă a fost dată jos, pentru că între timp casa a fost cumpărată de către cineva. Legile ţării au permis ca acea casă să fie achiziţionată de o persoană fizică. Noi am făcut acea placă cu bani din buzunar, nu am beneficiat la vremea respectivă de subvenţie din partea cuiva“, şi-a amintit regizorul Gheorghe Obrocea, animatorul Fundaţiei Internaţionale „Jean Negulescu“. De asemenea, cinematograful „Jean Negulescu“ nu mai funcționează astăzi, clădirea fiind retrocedată între timp, iar în patrimoniul Arhivei Naționale de Filme există doar câteva pelicule regizate de către legendarul cineast. Ultimii ani din viaţă marele regizor şi i-a petrecut în Spania, la Marbella, acolo unde îşi achiziţionase o proprietate. Jean Negulesco a încetat din viață la 18 iulie 1993, în Marbella, Spania, la vârsta de 93 de ani. Filmele sale au avut 31 de nominalizări la Oscar. În urma sa au rămas peste 60 de filme de succes internațional, printre care și primul film „Titanic“ cu sunet, din 1953, care îi poartă semnătura. Poate nu este prea târziu ca să se înființeze o casă memorială în Craiova, sau un muzeu în București, care să amintească de marele regizor și viața sa tumultoasă și încununată de succes. Jean Negulesco este o stea pe cerul României și o stea hoolywoodiană de succes, care încă strălucește și oferă lumină pasionaților celei de a 7-a arte, cinematograful.
Lasă un răspuns