Grea e singurătatea! Cât de grea ar fi viaţa, dacă nu eşti singur, răzbaţi mai uşor. E grea singurătatea şi la durere şi la bucurie. Dumnezeu Însuşi a spus că „Nu e bine să fie omul singur pe pământ!” Numai când cunoşti mai de aproape drama atâtor bătrâni singuri şi bolnavi, cărora nu are cine să le aducă un pahar cu apă, cine să-i întoarcă de pe o parte pe alta, care nu au cu cine să schimbe o vorbă, înţelegi ce greu e să fii singur. În tinereţe te descurci mai uşor, dar la bătrâneţe e cumplit să fii singur. Am avut prilejul, în urmă cu patruzeci de ani, să simt pe propria mea piele ce înseamnă singurătatea la vreme de bucurie. Şi la durere e greu să fii singur, dar şi la bucurie e cumplit! În toamna lui 1967 am dat examen de admitere la seminarul din Craiova. Îmi doream mult să reuşesc.
Aglomeraţia era mare. Paisprezece candidaţi erau pe un loc. Eu m-am dus singur. Majoritatea celorlalţi candidaţi veniseră însoţiţi de părinţi, fraţi, alte rude, ori de preoţii din satele lor. Când am plecat, m-a dus un unchi la gară şi atunci am urcat pentru prima dată într-un tren. Mi-a arătat unchiu-meu cum trebuie să-mi caut locul, cum se deschid uşile, cum se trece dintr-un vagon în altul. Timp de o săptămână cât au durat examenele am trăit emoţii greu de descris în cuvinte. M-am prezentat bine la examene, dar niciodată nu ştiam cum s-au prezentat ceilalţi. La sfârşitul săptămânii, vineri pe la chindie s-au anunţat rezultatele. Era curtea seminarului plină de lume. În balconul de la etajul întâi l al seminarului de atunci a apărut preşedintele comisiei, consilierul cultural Gheorghe Nicolaescu, însoţit de directorul seminarului şi câţiva profesori. Consilierul a rostit câteva cuvinte, după care îmi amintesc că a spus: „Circulă printre dumneavoastră zvonul că s-au făcut tot felul de aranjamente pentru ocuparea acestor locuri şi că s-a plătit mită de către cei reuşiţi. Afirm cu mâna pe inimă că nu-i adevărat. Şi, ca să fiu mai convingător, pot să vă spun că un copil venit dintr-un sat din Mehedinţi, singur, neînsoţit de nimeni, a reuşit pe locul întâi. E vorba de …”
Când mi-am auzit numele, am simţit mai întâi un fior din creştet până-n tălpi, apoi mi-a venit o stare de leşin. Mă uitam la cei din jur, dar nimeni nu mă sprijinea, nimeni nu se sinchisea de mine. Fiecare şedea cu ochii aţintiţi pe comisia de la balcon, sperând că, poate-poate, va auzi şi numele unuia sau altuia dintre ceilalţi candidaţi. Atunci am simţit pentru prima dată ce înseamnă singurătatea. Să nu ai cu cine împărtăşi o bucurie! Am plecat de acolo val-vârtej, pe jos, până la gară. Trenul trecea abia pe la ora zece seara. N-am mai avut răbdare. Am pornit-o spre bariera Severinului. Parcă zburam. Am ajuns la barieră şi am luat-o pe şosea, spre Severin. Aveam impresia că voi ajunge înaintea trenului. De fiecare dată când se apropia câte o maşină din spatele meu, mă răsuceam şi-i făceam disperat cu mâna. Nu a oprit nimeni să mă ia. Am ajuns până la Işalniţa pe jos, cale de aproape zece kilometri. Acolo n-am mai putut şi am intrat în gară. Trebuia să aştept tot trenul la care renunţasem în Craiova. Am auzit, în schimb, că pleacă un marfar spre Filiaşi.
M-am strecurat să nu fiu văzut de ceferişti şi m-am urcat între două vagoane, pe tampoane. Şi astăzi mă înfior când îmi aduc aminte. A pornit trenul. Îmi era frig. Aveam doar pantaloni scurţi şi cămaşă cu mâneca scurtă. A oprit de două sau de trei ori trenul în câmp sau în staţii. Eu coboram repede ca nu cumva să mă găsească ceferiştii. Când trenul se punea în mişcare, urcam repede pe scări la tampoanele mele. Numai Dumnezeu m-a ocrotit şi mi-a dat putere să nu cad sub roţile trenului! În Filiaşi am coborât, fiindcă trenul am aflat că mergea la Târgu Jiu. Am aşteptat acolo trenul din Craiova. Am ajuns în Severin noaptea şi am luat-o pe jos spre casă. În răsăritul soarelui intram pe poartă şi aduceam vestea cea mare părinţilor. Abia atunci simţeam cu adevărat bucuria, fiindcă aveam cu cine s-o împărtăşesc!
Lasă un răspuns