În curând se vor împlini 35 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989 (autorii genocidului de-atunci, în frunte cu bolșevicul Ion Iliescu, continuă să-i spună „revoluție”!), și în toată această cumplită perioadă pentru țară și grosul românilor, cârmuitorii noștri de haram (mincinoși, necinstiți, necalificați, trădători) au acționat mână-n mână cu diverși tâlhari străini, pentru ca – pe baza legilor „făcute de hoți pentru hoți” – să transforme România într-o colonie occidentală, prin nestoparea la timp a factorilor ce i-au adus la sapă de lemn pe majoritatea locuitorilor de pe aceste meleaguri bogate: punerea pe butuci a întregului complex economic național (mii de întreprinderi falimentate și vândute la preț de fiare vechi, agricultura mătrășită, flota maritimă și fluvială lichidată, cercetarea batjocorită), pădurile măcelărite, minele închise, teren arabil înstrăinat, milioane de români expatriați (doar foarte puțini dintre ei se întorc), sistemul sanitar muribund, educația și cultura așijderea, datoria externă de peste 150 miliarde dolari etc. Pe baza calculelor efectuate de profesorul prahovean Eugen Stănescu, cel care a raportat toate monezile timpului la aur, iată ce afirm în articolul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017, cutremurătoare probă inclusă și în recentul text Scrutinul s-a încheiat, numărătoarea voturilor continuă…(17 iunie 2024): „După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2.000 de miliarde euro!”
Prin urmare, de peste trei decenii românii asistă la infectele dezbateri televizate dintre catindații independenți (foarte rar) și ai feluritelor formațiuni sau uniuni politice, apoi – în zilele fixate de aflătorii la butoanele puterii aparente – se prezintă la urne, cu tot mai șubreda speranță (la drept vorbind muribundă, după lunga serie de rateuri) că votul lor contează și că de data asta vor sparge cercul vicios al fatalității postdecembriste, nu doar prin desemnarea celui cu adevărat bun între atâția dubioși aspiranți la funcția supremă în statul vlăguit, ci chiar a omului providențial, îndelung așteptat ca să scoată țara și nația din impas.
Dar ca de fiecare dată, euforia vulgului durează câteva zile, mai exact până când realizează (taman ca în primele zile după Decembriadă) că din nou s-a schimbat calul pe măgar: promisiunile din campaniile electorale sunt rând pe rând date uitării (precum dublarea alocațiilor de stat pentru copii, reducerea monstruoaselor decalaje dintre veniturile nerușinate și cele minime, România educată și digitalizată ș.a.m.d.), liniile de putere sunt la țanc ticsite cu sinecuriști și descurcăreți de felul plagiatorilor și al îmbogățiților peste noapte din bani publici, pe scurt, mult trâmbițata schimbare urmează calea bătătorită a demonocrației postdecembriste (doar uneori pe furiș și cu niscaiva menajamente, cel mai des în mod fățiș și sfidător) de a lua de la cei mulți și săraci pentru a da celor puțini și putrezi de bogați.
Lesne de înțeles că această murdărie politico-socială, prezentă în forme mai puțin brutale și pe alte meleaguri cu pretenții democratice, la noi se înfăptuiește (îndeosebi după firimiturile azvârlite poporenilor sub formă de sporuri la venituri) atât prin majorarea birurilor existente și apariția altora, cât și prin încălcarea sau, în cazul fericit, parțiala respectare a unor acte normative, așa ca mult prigonita lege a indexării veniturilor tuturor cetățenilor (alocații de stat, lefuri, pensii), la începutul fiecărui an calendaristic și cu rata reală a inflației, nicidecum cu măsluita rată oficială…
Cu excepția lui Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNȚ -CD), valoroșii adversari ai lui Ion Iliescu la prezidențialele din Duminica Orbului (20 mai 1990), alegeri câștigate – desigur, prin atrocea voință a boborului de la orașe și sate – cu jenantul scor de 85 la sută de singurul necalificat dintre cei trei, valoarea contracandidaților la toate celelalte prezidențiale (inițial cu un mandat de patru ani, apoi de cinci ani) se poate aprecia cu o foarte bună aproximație după extrem de discutabila capacitate și corectitudine a chiriașilor de la Cotroceni: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis. Riguros adevărat (evident, fără a lua în calcul intrarea României cu stângul în NATO și Uniunea Europeană, înregimentări care se datorează în exclusivitate unei strategii politico-economice globalizante), căci chiar din prestațiile și afirmațiile unora dintre ei, mai puțin ale sasului voiajor, deducem că au înfăptuit atât de puțin pentru prestigiul țării și prosperitatea tuturor concetățenilor, încât cu siguranță niciunul dintre ei nu și-a meritat leafa și consistentele avantaje materiale, inclusiv după ce penibila noastră Constituție i-a obligat/îi obligă să cedeze locul altui profitor sau impostor (prins cu mâța în sac la sfârșitul celor două mandate, doar turnătorul Băsescu-Petrov a pierdut o parte din privilegiile postprezidențiale).
Cum fiecare formațiune politică de la noi (mă rog, a devenit o hazoasă cutumă postdecembristă) își folosește liderul pe post de „locomotivă”, cică pentru voturi în plus la parlamentare, și cum cele trei alegeri rămase se înșiruie la sfârșitul anului ca mărgelele pe ața intereselor politicianiste (primul tur al prezidențialelor, parlamentarele, al doilea tur), putem deduce că „greii” (la minte și nu numai) Marcel Ciolacu (PSD), Nicolae Ciucă (PNL), Elena Lasconi (USR), Diana Șoșoacă (SOS), George Simion (AUR), Kelemen Hunor (UDMR) se vor înfrunta/duela cu dubiosul „independent” Mircea Geoană (prostănacul lui I. Iliescu), posibil și cu alți aspiranți la funcția supremă în statul nostru eșuat. Firește, dacă actualele poziționări rămân neschimbate vreme de peste patru luni…
Despre liderii pomeniți mai sus se știu o mulțime de lucruri nemăgulitoare (așa este când ții cu tot dinadinsul să fii un însemnat personaj public), fapt pentru care, zic eu, toți au însușirile necesare unui președinte de galerie sportivă, ba chiar ale unui președinte de asociație de locatari.
Despre Mircea Geoană, fiu de general bolșevic, se știe că a fost cândva ambasadorul României în Statele Unite (numit de tătucul Iliescu), apoi ministru de Externe în Guvernul Adrian Năstase, senator, președintele Senatului, președintele Partidului Social Democrat și – pentru câteva ore – al României, iar în prezent deține funcția de adjunct al secretarului general NATO. Mândru de realizările trecute și prezente, dar fără a intra în niscaiva amănunte riscante, el susține cu tărie că a ajuns înalt demnitar NATO numai și numai prin vrednicia sa psiho-mentală! Chiar așa să fie? Păi, aflăm din surse colaterale că Geoană a izbutit cu însușirile lui „alese” să lege „prietenii” doar cu alde Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, George Copos, Marian Vanghelie și alte mari secături de pe aceste plaiuri. Familia sireaca („revoluționara” și mult necușera soacră Margareta Costea și îndeosebi ultrasuspectul Gheorghe Barba, verișorul soției Mihaela și chipurile mare afacerist american) au tras atât de eficient sforile în rândul republicanilor, încât Donald Trump a făcut din demagogul prostănac adjunctul secretarului general NATO. Suficiente motive ca să susțin în continuare că cei mai mulți dintre foștii și viitorii mari mahări ai României (președinte, șparlamentari, miniștri, secretari de stat, diplomați, magistrați, șefi de agenții etc.) sunt membri ai uriașei „familii” planetare GIGO (Garbage in, Garbage out – Bagi gunoi, scoți gunoi).
Lasă un răspuns