Panonia este o regiune geografică preponderent de câmpie, cu o floră și faună specifică în general stepei. O parte din acest areal geografic a fost sub ocupația și administrația imperiului roman. În latină denumirea este Pannonia și a fost o regiune istorico-geografică ce a cuprins regiunea Slavonia din partea de est a Croației și regiunea Transdanubia, teritoriul Ungariei situat la vest de Dunăre, fiind sub controlul Romei imperiale în antichitate. Această provincie s-a legat de o altă entitate administrativă romană, la vest, de Noricum, teritoriu care era locuit de celți și iliri, deci popoare înrudite cu tracii și dacii. Provincia romană Panonia se mărginea la nord și est de Dunărea de mijloc, la vest de Noricum și Italia superioară și la sud de Dalmația și Moesia superioară. Locuitorii originari erau așa numiții panonii. Din secolul al IV-lea î.Hr., numeroase triburi celtice au venit și trăit în această regiune. În jurul anului 60 î.Hr., triburile celtice de pe Dunărea de mijloc, boii lui Critasiros au fost înfrânți de Burebista care a întreprins o mare campanie militară contra lor. Panonii au devenit popor supus în regatul dacic al lui Burebista. În anul 35 î.Hr., regiunea Panonia a fost atacată de Augustus și a fost subjugată în 9 î.Hr., când a fost încorporată în Iliria, frontiera extinzându-se până la Dunăre. În anul 7 d.Hr., panonii, împreună cu dalmații și triburile ilirice s-au revoltat, dar au fost înfrânți de Tiberius și Germanicus după o campanie dură care a durat circa doi ani. Pannonia a fost întemeiată ca provincie imperială de rang consular, cu numele Illyricum inferius, cândva după răscoala dalmato-pannonică din 6-9 A.D. După aceasta, Traian a împărţit Pannonia în Superior, având trei legiuni, şi Inferior, cu o singură legiune, la Aquincum. Provincia romană Panonia s-a învecinat cu Dacia Romană, iar legiuni din această entitate administrativă romană au participat la războaiele duse de Taian împotriva lui Decebal, între anii 102 – 105.
Legiunile rămase în Dacia pe o perioadă mai îndelungată au fost două: legiunea a XIII-a Gemina – adusă deja în primul război cu dacii din provincia Pannonia Superior, aproximativ vestul Ungariei şi estul Austriei de azi – şi legiunea a IV-a Flavia Felix, adusă din provincia Moesia Superior, în mare teritoriul Serbiei contemporane. O a treia legiune este presupus că ar fi staţionat o vreme ceva mai scurtă la începutul ocupaţiei romane în Dacia, anume legiunea I Adiutrix, venită şi ea din Pannonia Superior. (vezi Fodorean Florin-Gheorghe – Pannonia, Dacia şi Moesia în itinerariile romane. O abordare comparativă). În acest context istorico-geografic și etnic putem vorbi de o evidență, de o conexiune politico-economică și militară dintre cele două provincii romane care au controlat o populație înrudită celto-iliro-geto-dacă. Dacia și Panonia prin istorie, cultură și etnicitate au fost înrudite. Amândouă provinciile au cunoscut stăpânirea imperiului roman și o latinizare a elitelor și a unei părți a populației autohtone. De aceea, locuitorii din Dacia și Panonia după retragerea imperiului roman au primit din partea triburilor germanice și slave aceeași denumire istorică, același etnonim de valahi. Cu migraţia triburilor germanice spre vest, etnonimul walha s-a răspândit în provinciile romane din Occident, fiind atestat sub diferite forme, dintre care menţionăm forma walch/walach, documentată în sudul Germaniei. Urmare a contactelor dintre germani şi slavi, termenul în discuţie a fost preluat de către lumea slavă începând cu secolul al IX-lea. Etnonimul walch/walach este atestat pentru prima oară la începutul secolului al X-lea la slavii meridionali sub forma vlah, cu sensul de străin sau neslav de limbă romanică. De la forma vlah a derivat și numele slav al regiunii populate de romanici, Vlaška. Bizantinii, care au intrat în contact cu slavii meridionali în secolele VII-IX în Macedonia meridională și nordul Greciei, au preluat de la aceştia din urmă termenul vlah sub forma blachos. Remus Mihai Feraru.
Chiar și pe vremea regelui Attila, conducătorul hoardelor hune, autohtonii sunt pomeniți ca o populație distinctă cu origini comune și o limbă latinofonă, atât în arealul transilvan, dar și în câmpia Panoniei, unde Attila și-a fixat centrul de putere. Istoricul roman Priscus Panites, de fapt sol bizantin, ne relatează, la anul 448, despre o ambasadă imperială la curtea regelui hun Attila (după Getica lui Jordanes), care avea capitala regală în zona vestică a Transilvaniei în conexiune cu câmpia panonică. În drum spre curtea hunică istoricul se întâlnește cu o populație autohtonă, din zona Banatului, foști cetățeni romani, care și-au schimbat limba și nu se mai puteau înțelegeu bine în latina literară cu trimișii imperiali – ausonii. Este evident că acești autohtoni erau daco-romani, care deja „îngurgitaseră” simbioza lingvistă dintre limbile dacă și latină, vorbind firesc o limbă nouă, latinofonă, și cu care greu se mai puteau înțelege cu trimișii Imperiului roman la curtea regelui hun Attila. Un alt istoric roman Mauricius, care continuă aceleași idei ale lui Priscus Panites, vorbește de refugiați autohtoni de la nord de Dunăre care, „deși foști cetățeni romani”, acum vorbeau un grai greu de înțeles pentru vorbitorii de latină literară ai imperiului roman cu capitala la Constantinopol. Acești transfugi, care „aveau tragere de inimă pentru dușmanii” imperiulu,i erau evident reprezentanții unui nou popor provenit din simbioza daco-romană din fosta provincie Dacia Romană. La loc de frunte între titlurile adăugate numelui său de Attila, după modelul împăraților romani, se găsea titlul de „Rex Dacorum” (Rege al Dacilor).
Această atitudine a conducătorilor hunilor a fost transmisă până în Evul Mediu european și s-a păstrat în cea mai importantă epopee medievală germană, „Cântecul Nibelungilor”, scrisă în jurul anului 1200. (https://daniel-roxin.ro/attila-conducatorul-hunilor-a-purtat-si-titlul-de-rege-al-dacilor-iata-de-ce). Ca rege peste ținuturile Panoniei și vechii Dacia, Attila a considerat că era stăpânul unui ținut care încă mai trăiau atunci urmașii lui Decebal. Numele dat de către cronicarii bizantini dacilor, de ausoni, este direct legat de limba folosită. Conform istoricilor antici, ausonii vorbeau o limbă pre-latină. În timpul vizitei lui la huni, povestind despre ausoni, Priscus remarcă asemănarea limbii dacilor cu cea a romanilor, sesizând însă diferenţele. Acest lucru îl determină să considere că dacii vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor antici. Este o nouă confirmare a existenţei unei limbi pre-latine (originare) în Europa care, ulterior, a generat celelalte limbi romanice. Priscus în descrierea lui sesizeaza amestecul de popoare şi obiceiuri în spaţiul dacic, făcând diferenţa dintre huni, sciţi şi ausoni.
„Sciţii erau o populaţie amestecată , la întâmplare, care pe lângă limba lor barbară, se silesc să vorbească în limba hunilor, a goţilor sau a ausonilor şi anume aceia dintre ei care au de a face cu romanii”. Termenul de scit şi ausoni il extinde însă asupra intregii populaţii băştinaşe. Denumirea dată de catre Priscus – via scrierea lui Iordanes – populaţiei băştinaşe din nord, de ausoni, provine de la un trib antic din nordul Italiei, existent anterior creşterii puterii romane, al carei limba era apropiată de latină. Priscus a fost surprins găsind în acest nord îndepărtat al Daciei, o populaţie care vorbea o limbă asemănătoare limbii ausonice. Ipoteza curajoasă a istoricului Alexandru Filipaşcu, precum că ausonii sunt de fapt actualii oşeni, capătă astfel un important punct de sprijin prin descrierile cronicarului bizantin. Se pare că cei din urma erau întradevăr descendenţi a-i triburilor dacice transilvănene, diferenţiaţi dupa zonarea lor, sciţii, transilvăneni de sud iar ausonii, transilvănenii de nord, din ţinuturile Oaşului şi Maramureşului, diferenţiaţi între ei prin graiul caracteristic, asemeni în ziua de azi, graiului bănăţenilor şi cel al maramureşenilor. Academicianul Atanasie Marian Marienescu ( 1830 – 1915) abordând şi el spre cercetare termenul de ausoni în articolul “Ausonii în Italia, Ausonii în Dacia” apărut sub forma de serial în revista Familia în anul 1894 scrie ca şi o concluzie : “Scriitorii care s-au ocupat de opul lui Priscus, explică, ei care e limba ausonică? Nielbuhr zice: limba ausonică e româna rustica adică: cea româna poporală, a ţăranilor. Matheas Bell: Priscus aminteşte de limba Ausonilor, care e cea română sau latină. Otrocotsius (în Origines Hungarorum), care e citat de Bell, zice: Unde prin limba Ausonilor înteleg limba valahică (adica românească) ca şi limba coruptă.” (vezi Alexandru Filipașcu, Istoria maramureșului, Editura „Gutinul”, Baia Mare, 1997). Ausonii vorbeau o limbă pre-romană, înrudită cu latina, de fapt limba trunchiului etnic indo-european, în care intrau ilirii, treaciii, geto-dacii și daco-romanii? Ipoteza istoriografică pare credibilă. În secolele V și VI se forma un popor nou cu o limbă nouă: poporul român și limba română. (Ionuț Țene, https://uzpr.ro/13/09/2023/etnogeneza-poporului-roman-s-a-incheiat-in-secolul-vii-o-perspectiva). Ce putem înțelege de aici. Că în drumul solului bizantin spre capitala panonică a regelui Attila trăia o populație autohtonă ce vorbea o latină vulgară. de fapt se formau acele romanii populare în Balcani și Panonia dintr-un amestec de iliri, traci, geto-daci și romani, ce aveau deja o identitate în formare și o limbă proprie la mijlocul secolului XIX. Cronica lui Nestor – „Povestirea anilor din trecut, cum s-a format țara rusească, cine a domnit mai întâi la Kiev și unde a început Rusia” (din manuscrisul călugărului Laurențiu, 1377) scrie despre populația proto-română din Panonia, cu deja cunoscuta denumirea de valahi. Cronica vremurilor trecute (în limba slavă veche: Повѣсть времяньныхъ лѣтъ) este o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă în anul 1113 în Kiev. Autorul cronicii avea informații recente despre valahii din Balcani sau Panonia. „Mulți ani în urmă, Slavii se stabiliră la Dunăre, unde este acum țara Ungurilor și a Bulgarilor. De aici, Slavii se răspândiră pe pământ și și-au primit nume după țările unde s-au așezat. Astfel veniră și se așezară unii pe malurile Moravei și se numiră Moravi, alții se numiră Cehi. Și de asemeni se numără printre Slavi: Croații cei Albi și Sârbii și Carintienii. Iar când Volochii atacară pe Slavii de la Dunăre și se stabiliră între ei și-i asupriră, acești Slavi plecară și se stabiliră pe Vistula și se numiră Leși.” Slavii s-au așezat în panonia în secolele VII-VIII fiind apoi alungați prin război de acești valahi, numiți ”volohi” de autor. Valahii au fost așaa de puternici militar încât i-a alungat pe slavi către râul Vistula. Putem, trage concluzia de aici, că populația ”rumânească” din Panonia era autohtonă și destul de bine organizată administrativ și militar încât să-i alunge pe migratorii slavi de pământurile lor. Cronicarul continuă cu informații interesante despre geopolitica valahilor din acest areal.
„În anul 6406 (898). Ungurii trecură pe lângă Kiev, peste muntele care și astăzi se numește Ugor Koie și au ajuns la Nipru și-și întinseră corturile, căci erau nomazi, cum sunt Polovcii. Venind din Răsărit ei mergeau grăbiți prin munții cei înalți, care s-au numit ungurești și începură să se lupte cu Volochii și cu Slavii care trăiau acolo. Căci acolo erau stabiliți mai înainte Slavii, iar Volochii supuseseră țara Slavilor. În urmă însă Ungurii goniră pe Volochi și luară în stăpânire această țară și se așezară cu Slavii împreună pe care și-i supuseră și de atunci țara se chiamă Ungaria.” Este de subliniat din Cronica lui Nestor următoarea consecință: că unul dintre contigentele maghiarilor a traversat Dunărea și a jefuit teritoriile din nordul fluviului, dar margraful Bavariei Luitpold i-a înfrânt în noiembrie 900, urmărindu-i în timpul retragerii de la Passau până la Krems an der Donau. Victoria bavarezilor a fost facilitată de puternica fortăreață de pe Enns. În ciuda oricăror înfrângeri, ungurii au cucerit controlul de necontestat asupra Panoniei. Se amintește amintește de alungarea de către unguri a volohilor care îi subjugaseră mai înainte pe slavii din Panonia. Numele de volohi a fost asemănat cu numele italienilor de astăzi de către Samuel Hazzard Cross, respectiv cu vlahii (românii) de către istorici. (vezi Izvoarele Istoriei Românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum). Volumul VII. Cronica lui Nestor. Traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, București, 1935).
Un document inedit descoperit în Biblioteca Naţională din Paris acum 100 de ani prezintă o istorie mai puţin cunoscută a românilor în Evul Mediu timpuriu. Documentul medieval reprezenta o descriere a Europei Orientale şi prezenta realităţi de la începutul secolului al XIV-lea din Balcani. La începutul secolului al XX-lea, polonezul Olgierd Gorka găsea în Biblioteca Naţională din Paris un document inedit, neobservat de majoritatea specialiştilor. Este vorba de un manuscris medieval numit „Descriptio Europae Orientalis” (n.r. – Descrierea Europei Orientale), realizat la începutul secolului al XIV-lea. În acest manuscris sunt prezentate clar realităţile din Balcani şi inclusiv referiri la statutul românilor, cu numai 50 de ani înainte de întemeierea efectivă a statului medieval Moldova şi cu numai un deceniu înainte de atestarea domnitorului autocrat al Ţării Româneşti, Basarab I. Cel care a scris „Descriptio Europae Orientalis” este, cel mai probabil, un călugăr francez foarte influent la curtea franceză, arată specialiştii. Un adevărat erudit, spune Popa Lisseanu, care s-a interesat de istoria şi geografia ţărilor balcanice prin care a trecut. „El este un Anonim şi după cercetările lui Gorka pare a fi un călugăr dominican sau franciscan, care a trăit mai mult timp ca misionar în Balcani, şi anume în Serbia. Simpatiile sale ni-l arată de naţionalitate franceză, căci se identifică cu interesele bisericii catolice şi ale politicii franceze în Orient de pe aceea vreme”, scria G. Popa Liiseanu în ”Descrierea Europei Orientale”. Conform Liiseanu, cei care au studiat temeinic acest izvor, călugărul francez a descris realităţi ale Balcanilor de la începutul secolului al XIV-lea, dar şi de la sfârşitul secolului al XIII-lea, lucrarea sa fiind scrisă cel mai probabil în 1308. Călugărul a fost trimisul prinţului Carol al VI-lea de Valois, fratele regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos. Acest Carol de Valois venise cu armata în Balcani, dorind să ocupe tronul Imperiului Bizantin, recent recuperat de împăraţii greci din mâna cruciaţilor latini. Acest călugăr cărturar locuia în Serbia, în zona catolică şi în general a călătorit doar în marile state ale Balcanilor. Pe românii din Moldova şi Ţara Românească nu-i cunoaşte şi nici nu-i aminteşte. Călugărul francez trecând prin Ungaria descoperă povestea vlahilor vestici din Transilvania şi din aceea zonă.
În „Descriere Europei Orientale”, francezul susţine, interesându-se de istoria Ungariei că de fapt înainte de venirea triburilor de maghiari Pannonia era în parte, locuită de aceşti valahi, care erau urmaşi ai romanilor în regiune. Despre vlahi sau blachi cum îi numeşte în text călugărul anonim spune că au fost alungaţi de unguri din Pannonia către sudul Balcanilor. „Altădată au fost păstori ai romanilor şi din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă trăiau odinioară în Ungaria, unde se aflau păşunile romanilor. Dar în urmă fiind izgoniţi de aici de unguri au fugit în acele părţi (n.a. – sudul Balcanilor)”, scria călugărul anonim în „Descrierea Europei Orientale”. Totodată, în prezentarea pe care o face Ungariei, călugărul francez aduce precizări şi spune că de fapt alungarea vlahilor nu s-a făcut paşnic. Mai precis, ca urmare a cercetării documentului medieval, „păstorii romanilor”, adică populaţiile romanizate, prin care şi vlahii ce locuiau în Pannonia la venirea ungurilor, erau constituiţi într-un soi de confederaţie care a purtat un război crunt cu triburile nou venite. Deci Panonia, după ce valahii i-au alungat „manu militari” pe slavi, conform Cronicii lui Nestor era locuită de această populație de rumâni, așa cum se auto-numeau pe ei înșiși autohtonii. (Cosmin Pătraşcu Zamfirache).
Istoricul Eugen Lozovan în cartea „Dacia Sacra” subliniază o idee mai veche a istoricului N. Drăganu că la venirea ungurilor în Panonia, această fostă provincie a imperiului roman puternic romanizată era sub controlul acestei populații autohtone cu origini geto-daco-romane. Se vorbea în cronicile medievale despre „vici romanisci” din Austria. Vorbim clar de o ramură occidentală a valahilor. Se amintește de Walchhofen în Bavaria (1104) sau Walchshoven (1137) și „de Walhe” în Pinzgan (1176). Apar acel „Strassewalchen” la nord-vest de Salzburg în 799 și 837. (vezi Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933). Ideea lui Eugen Lozovan este că valahii alungați – o parte – de către triburile maghiare conduse de Arpad s-au răspândit către sud-vest în Istria și Dalmația și nord-vest către Moravia și Silezia. Aș adăuga că o parte din autohtonii rumâni s-au îndreptat și către voievodatele românești din Transilvania, mai ales înspre „Ducatul lui Gelu”. Deci nu putem vorbi de un „gol” de populație la venirea maghiarilor în Panonia (pământ rodnic, ape cu pește și sare), ci dimpotrivă valahii trăitori aici au fost alungați. O parte din ei posibil să fi mers la frații români din Transilvania. Panonia la 900 era o „romanie populară”, o formațiune proto-statală care rezistase invaziei seculare ale slavilor. Astfel, putem considera că Panonia poate fi considerată un spațiu al etnogenezei românilor. O parte din valahi s-au retras spre râul Nitra, localitățile și mănăstirile din acest areal fiind populate cu locuitori latinofoni. Regiunea lacului Balaton a fost un habitat valah puternic. Deși venirea slavilor, bulgarilor și apoi a ungurilor nu au putut șterge toponimia de origine neo-latină folosită de valahi, dar și denumirile cu conotații pastorale ale „rumânilor”. Majoritatea toponimelor de origine valahă sunt în comitatele din jurul lacului Balaton: Somogy, Tolna, Fejér, veszprem, vas, Zala) și în special în jurul satelor Tihany, Bakony și pannonhalma, iar majoritatea toponimelor sunt de origine pastorală valahă: Chula, Știrka (știră), Bacs, Csut, Kapusa, Kopacs, Kelba, Furkó, Murga, Rupa, Kas, Feora, Kald, Mura). Toponimele au fost atestate între 850 – 1055. (vezi Eugen Lozovan, Dacia Sacra, Ed. Saeculum, 2005, p. 100). Cunoscutul istoric și scriitor maghiar Pais Dezső susținea la începutul secolului XX pe valahi cu numele de olahi, care erau în Panonia la venirea triburilor arpadiene. Pe harta sa sunt semnalați Az Oláhok în regiunea de la sudul lacului Balaton. Toate cercetările sunt făcute pe baza cronicilor medievale ale lui Viterbo, raportul lui Ricardus (secolul XII), cronica lui Thomas de Spalato (1266) și bineînțeles ale Notarului Anonim, inclusiv cronica lui Simon de Keza.
Toate aceste cronici vorbesc despre o populație masivă de valahi în Panonia la venirea ungurilor numită „pastores Romanorum” sau „pascua Romanorum”. Ei trăiau în mici regate, voievodate sau ducate. Se vorbea despre acei „et fugatis romanis” în Panonia încă din vremea lui Attila. Alte cronici maghiare, deși au un izvor istoriografic comun, ca Chronicon pictum Vindobonense sau Chronicon Posoniense, amintesc de acești păstori valahi. Chiar apelativul vlach a ajuns sinonim cu cel de păstori prin secolul XII în Panonia. Deși istoriografia maghairă încearcă să ignore aceste dovezi privind existența unei populații valahe consistente demografic în Panonia secolelor IX și X, mărturiile documentare sunt prea numeroase ca să poate fi eludate. Încă din vremea lui Attila, graiul ausonilor nu putea fi decât cel al autohtonilor locali daco-romani și proto-român. Conform unei scrisori a papei Nicolae adresată împăratului Bizanțului se critica elita Bizanțului în secolul XI pentru că folosesea limba greacă în uzul lingvistic curent și considera limba latină amestecată cu cuvinte scitică o limbă barbară. (G. Popa – Lisseanu, continuitatea românilor în dacia. Dovezi noi, editura Saeculum I.O., bucurești, 2019, p. 47 și 99-102). Acea limbă „barbară” latino-scitică putea fi limba proto-română, limba română veche a valahilor (rumâni). În cronica lui Theophylactyus Simocattes, la începutul secolului VII se arată că un general bizantin Petrus intrând în conflict cu o populație autohtonă la Marcianopolis – un puternic centru balcanic – care se baricadase între carelele lor, le-a vorbit în „limba lor părintească”, o limbă traco-latină vulgară, de fapt a valahilor care împânzeau Europa balcanică și centrală. Acești autohtoni romanici vorbeau deja pe limba lor, pe la anul 602 și trăiau din sudul Greciei până în Panonia. La acest autohtonism local trebuie să adăugăm și fenomenul transhumanței valahilor, ca păstroi ai romanilor ce își pășteau cirezile de vite și turmele de oi în jurul lacului Balaton, sursă de apă și pește proaspăt. În acest spațiu „geoetnic” a existat la sfârșitul secolului IX un adevărat ținut al valahilor – păstori ai romanilor – unde i-a învins pe slavi și s-au războit, având cnezii și voievozii lor de frunte, împotriva lui Arpad, regele triburilor maghiare venite să ceară „pământ și apă”.
Lasă un răspuns