Arhiva zilnică: 21 iunie 2024

Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet – izvor nesecat de lacrimi…

Data: 2 iulie 2024 by George V. Grigore

Durerile generațiilor care au „prins” socialismul „de aur” și drumul „minunat” spre comunism au fost în mare parte dureri mute. Au fost drame sufletești explozive și licăriri de speranțe neîmplinite. Era necesar să cunoască și generațiile de acum, dar și cele din viitor, care a fost sacrificiul poporului și al țării, pentru „puiul” de libertate primit în 89. Întâi am petrecut ceva vreme fără de lanțuri și cenzură și abia apoi a apărut ideea de a expune toate aceste îngrădiri, spre a se ști și a nu se mai face. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet a apărut din acestă dorință viscerală. Este primul muzeu din lume dedicat victimelor comunismului. El este format din muzeul situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și centrul internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București. Memorialul are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei rezistenței din România. Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către administrația austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. În mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați.

Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire. Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la „neagra” și „șura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și a admiterii Republicii Populare Române în ONU, a avut loc o grațiere. O parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, o parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deținuți, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuși, deținuți politici mai apăreau și în anii următori, mai ales aflați „în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată și a intrat într-un proces de degradare. Iniţiativa înființării unui muzeu a aparţinut soţilor Ana Blandiana și Romulus Rusan, care în 1993 au înaintat proiectul la Consiliul Europei (CE) prin care se solicita ca pe locul închisorii să fie creat Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței, ceea ce s-a și întâmplat în 1994, când C.E. l-a luat sub egida sa. Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1994, în vederea transformării ei în Memorial. Memorialul a fost declarat „ansamblu de interes național”, printr-o lege specială din 12 iunie 1997. În octombrie 1998, „Memorialul de la Sighet” a fost nominalizat de C.E. printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de „Memorialul de la Auschwitz” și „Memorialul Păcii din Normandia”.

Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat și plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundațiilor, izolațiilor, acoperișului, iar pereții interiori, care oricum fuseseră revopsiți și nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiți în alb. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianța și documentația unei săli de muzeu. Într-una din curțile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecți și artiști, a fost construit în 1997 un Spațiu de Reculegere și Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec și a catacombei creștine) cu o viziune modernă. Pe pereții rampei de coborâre în spațiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România. Operația de strângere a numelor morților a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de Cicerone Ionițoiu și de către domnul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocație și foști deținuți politici. Cheltuielile materiale pentru proiectarea și construirea „Spațiului de Reculegere” și „Rugăciune” au fost suportate de către Mișu Cârciog din Londra, care rămâne până în prezent principalul donator al Memorialului.

Ideea de a puncta estetic prin opere de artă desfășurarea celor mai mult de 50 de săli ale Muzeului (printre care și fostele celule) s-a născut din nevoia de a adăuga conținutului științific al temelor cărora le sunt dedicate sălile muzeului, sugestia suferinței pe care represiunea a generat-o și emoția în fața violenței și absurdității răului produs. Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat care le caracterizează: tapiseria „Libertate, te iubim” de Șerbana Drăgoescu, pictura „Înviere” de Christian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagră” dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu. Cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate „Omagiu deținutului politic” (una subintitulată „Înviere”) dau atmosferei trăsături dramatice și înălțătoare. La fel de impresionant este și tripticul „Requiem” de Victor Cupșa, dedicat victimelor comunismului din toate țările unde comunismul și-a exercitat puterea. Lucrarea este amplasată în sala de primire a vizitatorilor de la „Cimitirul Săracilor ”– Necropola celor fără de mormânt. „Relieful văzut în cădere” de Peter Jacobi, autorul unor opera de referință dedicate memoriei europene, este amplasat în Sala Hărților. Acestora li se adaugă lucrarea de amploare prin dimensiune și suflu artistic, „Cortegiul Sacrificaților”, grup statuar realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, devenit una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, așa cum comunismul zăgăduise viața a milioane de oameni. Nici unul nu mai are energia de a privi către cer și scânteia speranței pare a se fi stins. Prezentată în 1997 și realizată în lemn, lucrarea a fost turnată în anul următor în bronz și este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori. O ultimă componentă a Memorialului este „Cimitirul Săracilor”, situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți din închisoarea politică. În anul 1999 a fost imaginat un proiect peisagistic pentru celebrarea sacrificiului acestor victime. Pe suprafața de 14.500 m.p. a cimitirului a fost desenat un contur al țării. În exteriorul conturului au fost plantați puieți (în principal conifere). Prin creștere jnepenii, jepii, brazii și molizii vor deveni un amfiteatru vegetal, în interiorul căruia „țara” va rămâne ca o poiană. Ideea este că, în felul acesta, patria își ține martirii în brațe și îi plânge prin generațiile repetate ale vegetației. De pe o belvedere care va fi amplasată pe un loc înălțat, tocmai pe malul Tisei (care este frontiera actuală cu Ucraina), vizitatorii Memorialului vor putea vedea acest desen simbolic tot mai deslușit, pe măsură ce natura va desăvârși proiectul.

Pornești pe culoarul labirintului muzeal, și ajungi, rând pe rând, în fiecare dintre cele 49 de celule. Fiecare încăpere e un muzeu în sine. Prezintă o temă, o perioadă, o personalitate marcantă… fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecţii de ziare, cărţi, manuale, albume, înregistrări ale unor mărturii peste timp. Cel mai surprinzător este descoperirea într-una dintre aceste încăperi a unui muzeu dedicat poeziei. Sufletele nobile ale celor închiși aici aveau nevoie să se elibereze de frustrări prin versuri şi credinţă. Citești aceste versuri și nici afară nu reușești să-ți oprești lacrimile…

„Sărmana gloată, în genunchi mereu,/ Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,/ Nepricepând că scrânciobul durerii/ Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu! // Și-n fiecare clipă câte-o stea/ Se stinge-n locul ei precum o pipă/ Și trebuie ca-n fiecare clipă/ Altcineva să moară pentru ea.// O! suflele al meu, fii tu ulcior,/ Fii amforă durerii, veșnic plină/ Și, sângerând celor din jur lumină,/ Învață blând să mori în locul lor.”

Dintre personalități care au murit în închisoarea de la Sighet trebuie să menționăm pe Constantin Argetoianu, medic, licențiat în drept și litere; Sebastian Bornemisa, filozof, ziarist, primar al Clujului, ministru sub-secretar de stat; Constantin I.C. Brătianu, inginer, deputat, fost ministru; Gheorghe I. Brătianu, licențiat în drept și în litere, doctor în filosofie, profesor universitar, fost ministru; Dumitru Burilleanu, fost guvernator al Băncii Naționale; Ion Cămărășescu, licențiat în drept la Paris, fost ministru și deputat; Tit-Liviu Chinezu, episcop greco-catolic, profesor de filosofie; Ion Șerban Christu, doctor în drept, fost ministru; Henri Cihoski, general de Corp de Armată, fost senator de drept; Daniel Ciugureanu, fruntaș basarabean, unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România, doctor în medicină, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, Președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești la momentul Unirii din 27 martie 1918, ministru de stat în 4 guverne ale României, deputat și senator, Vicepreședintele Camerei Deputaților, Vicepreședintele și Președintele Senatului Regatului România Mare, diplomat la Conferința de Pace de la Paris. Potrivit evidențelor securității a murit în închisoarea Sighet pe 19 mai 1950; Tancred Constantinescu, inginer, fost ministru; Grigore Dumitrescu, profesor de drept roman, deputat, guvernator al Băncii Naționale; Anton Durcovici, episcop catolic de Iași; Traian Valeriu Frențiu, episcop greco-catolic de Lugoj și Oradea, mitropolit supleant de Blaj; Grigore Georgescu, amiral; Stan Ghițescu, fost deputat, senator și ministru, vicepreședinte al Camerei Deputaților; Alexandru Glatz, general de divizie, fost secretar de stat; Ion Gruia, licențiat în drept, profesor, fost ministru; Ioan Ilcuș, general, șef de Stat Major, fost ministru; Alexandru Lapedatu, licențiat în istorie (specialist în istoria evului mediu) și geografie, profesor, fost președinte al Academiei Române, fost ministru; Ion I. Lapedatu, specialist în finanțe, licențiat la Budapesta, profesor la Academia de Comerț din Cluj, fost deputat, senator, ministru și guvernator al Băncii Naționale a României, membru de onoare al Academiei Române; Ion Macovei, inginer, director general al Căilor Ferate, fost ministru; Augustin Maghiar, canonic greco-catolic, vicar general al Episcopiei de Oradea; Iuliu Maniu, doctor în drept, președintele P.N.R. și ulterior al P.N.Ț., fost ministru; Mihail Manoilescu, inginer, profesor de economie la Școala Politehnică din București, fost ministru, deputat și senator, fost guvernator al Băncii Naționale; Ion Manolescu-Strunga, doctor în economie, fost ministru; Nicolae Mareș, inginer, fost ministru; Mihail Măgureanu, fost subsecretar de stat; Tiberiu Moșoiu, doctor în drept, profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Cluj, fost subsecretar de stat, fost guvernator al Băncii Naționale; Dumitru Munteanu-Râmnic, licențiat în istorie, fost deputat, senator și subsecretar de stat; Nicolae Păiș, contraamiral, fost adjutant regal, șef de Stat Major la Marină, subsecretar de stat; Ion Pelivan, licențiat în drept și teologie, profesor universitar, fost ministru, fost deputat; Doru Popovici, fost ministru secretar de stat; Albert Popovici-Tașcă, doctor în drept, fost deputat, fost subsecretar de stat; Radu Portocală, avocat, decan pe viață al Baroului din Brăila, fost deputat, fost ministru secretar de stat; Virgil Potârcă, licențiat în drept, fost deputat, senator, subsecretar de stat și ministru; Mihail I. Racoviță, general de Corp de Armată, fost ministru; Ion Rășcanu, general de Corp de Armată, fost deputat și senator, fost ministru, fost primar al Bucureștiului; Radu Roșculeț, licențiat în drept, fost prefect, deputat, ministru; Nicolae Samsonovici, general de divizie, fost șef de Statului Major General și fost ministru; Ion Sandu, subsecretar de stat; Constantin Simian, doctor în drept, fost deputat, fost vicepreședinte al Camerei Deputaților; Ioan Suciu, episcop greco-catolic de Oradea, administrator apostolic al Mitropoliei din Blaj; Gheorghe Tașcă licențiat în drept, doctor în economie, profesor de economie la Academia Comercială din București, fost deputat și ministru; Constantin Tătăranu, fost și guvernator al Băncii Naționale a României; Gheorghe Vasiliu, general de aviație, fost ministru subsecretar de stat; Aurel Vlad, doctor în drept, fost deputat și ministru… Dacă eşti om, nu poţi să treci nepăsător pe acolo. Nu poţi să nu te cutremuri. Ţi-e imposibil să rămâi drept în faţa unor adevăruri necruţătoare. Ţi-e ruşine cu motivele tale de plâns şi simţi cum pielea se strânge pe spate. Doar nişte simple hărţi, ca notă introductivă, te fac să păleşti. Calculezi şi afli că România  a fost invadată de azile psihiatrice cu caracter politic, centre de deportare, penitenciare, lagăre de muncă forţată, locuri de execuţie, gropi comune. Ieşi zbuciumat, întristat, revoltat din clădirea a ceea ce a fost închisoarea de la Sighet. Te simţi neputincios. Și totuși, sfârşitul nu-i aici… Era nevoie de restituirea istoriei contemporane a României, falsificată în anii dictaturii comuniste. În acest scop, a fost realizat proiectul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Un proiect muncit de cei de la Fundaţia Academia Civică – în frunte cu Ana Blandiana. „Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective.

Format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în Bucureşti, precum şi organizator al Şcolii de Vară, Memorialul este o instituţie a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. La întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.” (Ana Blandiana). Crearea Muzeului de la Sighet a fost precedată şi apoi suţinută de activitatea „Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului”. Întâi istorie orală, dar, în paralel, strângerea de documente, fotografii, obiecte şi hârtii care să poată fi folosite în crearea celor peste cincizeci de săli în fostele celule ale închisorii. Muzeul, care adesea este confundat el singur cu „Memorialul”, este produsul Centrului de Studii, care  îşi are sediul în Bucureşti. Creat în 1993 de Romulus Rusan, fiinţând mereu în criză de fonduri şi personal, „Centrul” a reuşit să producă proiectele de reabilitare şi dotare a muzeului, banca de date necesară umplerii acestuia cu un conţinut realist şi credibil. S-a preocupat de atragerea unor colaboratori valoroşi, de crearea unei promoţii de cercetători tineri, chiar dacă n-a avut posibilitatea să facă prea multe angajări, iar salariile sunt mici. A stimulat dezbaterea unor teme importante, pe terenuri neexploatate, în cadrul simpozioanelor, seminariilor, atelierelor şi meselor rotunde. „Centrul de Studii”, condus de Romulus Rusan, a demarat înregistrările de istorie orală şi colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum și – pe un alt plan – organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului și istoricii din România și din străinatate, publicarea de cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei. Până în prezent, Centrul a realizat peste șase mii de ore de înregistrări, 43.000 de pagini de carte și a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio și video). Prestigiul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului este confirmat de prezenţa în consiliul ştiinţific a unor cercetători de talie internaţională. Fundaţia „Academia Civică” a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu. Proiectul-cadru a fost prospus Consiliului Europei de Ana Blandiana. Pentru realizarea acestuia trebuia pe de o parte organizată strângerea fondurilor indispensabile reabilitării clădirii, iar pe de altă parte realizarea unei bănci de date necesare creării muzeului. Prin efortul material al Fundației „Academia Civică” și prin travaliul științific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, ambele aflate la București, fosta închisoare a devenit primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. Fosta închisoare este astăzi decorul-cadru pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului în România și în celelalte țări din Centrul și Estul Europei. În fiecare celulă a ei, transformată în sală de muzeu, se găsește un detaliu tematic sau cronologic al malformației politice care a adus suferință și moarte – în interiorul sau în exteriorul zidurilor de închisoare – de-a lungul secolului XX european.  Începând cu data de 9 mai 2013, Memorialul Sighet are un „ambasador” în Bucureşti. Este vorba de Spaţiul expoziţional permanent, intitulat „Memoria ca formă de justiţie”, din strada Jean-Louis Calderon nr. 66, în care este prezentat, pentru locuitorii şi vizitatorii Capitalei, un mic eşantion al Sighetului. Dacă Memorialul Sighet a fost realizat în două decenii, ideea acestui spaţiu expoziţional a apărut în urmă cu ceva timp, în contextul discuţiilor intense despre necesitatea unui muzeu al comunismului în România. Mulţi dintre comentatori nu ştiau sau nu voiau să ştie că un asemenea muzeu există deja, şi anume la Sighet. Acum au aflat! Și vom avea și Fortul 13 Jilava din Ilfov ca muzeu. Va putea fi consolidat, conservat, restaurat şi valorificat din punct de vedere turistic şi cultural, după adoptarea Hotărârii de Guvern care transferă Fortul 13 din administrarea Penitenciarului Jilava în administrarea Consiliului Judeţean Ilfov. Ministrul Culturii, Raluca Turcan, a afirmat că restaurarea Fortului 13 Jilava reprezintă „o dovadă a angajamentului nostru de a arăta viitoarelor generaţii că dramele şi abuzul regimului comunist nu trebuie uitate”.

Mircea Deciu: Despre «Eminescu la puterea a treia» – călăuzire în univers…

Data: 2 iulie 2024 by Redacția

Prin „portalul inter-dimensional“, dar „veșnic deschis“, al mirificului, al fabulosului platou, Câmpul Cerbului, din Gorjul Alutuaniei (Olteniei) de azi și de-a pururea, Ion Pachia-Tatomirescu, autorul opului «Eminescologie la puterea a treia», ne introduce / reintroduce în „tărâmul nemărginirii universului eminescian“. Este o lume sacră „la puterea a treia“, deși „sunt mult mai multe dimensiuni“, cititorul fiind cumva prevenit prin motto-ul „pachian-tatomiresc al cărţii incontestabilului“ «[…] adevăr al celor „trei puteri“, potrivit căruia prima putere rămâne zilei de ieri, a doua putere este a datei de azi şi a treia putere are în seamă înrăzărirea de mâine» (p. 3). Rămâne un spațiu fără „tragice limite“, unde te poți pierde ușor, rătăcind, dar și fermecat pe „coordonate convenționale“. Mâna „indicatoare a călăuzitorului“ este fermă și autoritatea lui generoasă ne inițiază și ne deslușește ceea ce vedem acolo, deși Eminescu-Hyperion „este înțeles de toți“, este un genius-spirit universal. Pătrundem în spațiul milenar al „Pelasgimii > Valahimii“ și aflăm „ce am fi știut dintotdeauna“. Aici este mirificul peisaj al Edenului Pelasgo- > Valaho-Dac, al Daciei Grădina-lui-Dumnezeu. Este o lume fermecată, cu un relief armonic de Dacie-Rai-Terestru-Efemer, dar și de Dacie-Rai-Etern-Celest (cf. «Memento mori…», sextinele 66 ‒ 79), Dacie vegheată de Soare-Moș (< Samoș / Dumnezeu-Unu) și zâna Dacia (Dochia / Dochiana), corespondenta telurică a Lunei, „sora soarelui“, „spuma laptelui“. Este „Împărăția lui Samoș“, „a Dumnezeului Daciei de după Muntele-dintre Lume-și-Infinit“, ca zalmoxiană Împărăție-a-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-a-Vieții-fără-de-Moarte (ibid. sextinele 106 ‒ 118).

Plaiurile sunt dominate de Sfântul Munte Cogaion > Guguion > Gugu (vârful Gugu de 2291 m., din Masivul Godeanu). Este un portal-poartă stelară locuită / stăpânită și vegheată / străjuită de sacra pereche secundă din panoul central al Zalmoxianismului, Soarele și Luna. Nu departe aflăm Gura-de-Rai, sacra peșteră misterică / inițiatică, unde s-a retras reformatorul Zalmoxianismului monoteist-tertradic, Salmoș > Zalmas > Zalmox I, întemeietorul Dinastiei Zalmoxiene a Pelasgimii > Valahimii. Zâna Dochiana / Dacia are un palat-dom din stânci sure cu munții Carpați drept colonadă cu streașină-vlăsie străbătut și luminat de sacrul fluviu Dunărea. Zâna Dacia „este portretizată“ la podul peste „argintosul râu selenar“ (sextinele 80 ‒ 87). Este surprins elogiul Civilizației Asiro-Babiloniene și al Civilizaţiei Egiptene, care sunt civilizații arhetipale (ibid., sextinele 8 ‒ 12, 13 ‒ 27). La fel este și civilizația de pe pământul Daciei, Civilizația Pelasgă > Valahă (ibid., sextinele 66 ‒ 118). Toate trei sunt civilizații arhetipale și sunt incluse în elogii. În același timp, Civilizația Semitic-Ebraică (ibid., sextinele 28 ‒ 34), Civilizaţia Heladică / Greacă (ibid., sextinele 35 ‒ 58) și Civlilizaţia Latin-Imperială a Romei (ibid., sextinele 59 ‒ 65) sunt civilizații interferențiale și sunt incluse la evocări. Ion Pachia-Tatomirescu dezvăluie un detaliu esențial privind primele texte în scrierea pictografică din cultura Djemet Nasr, datate spre anul 3100 î. H. Însă cu două milenii mai înainte se datează scrierea de pe Tăblița-Soare, de la Tărtăria din Ardeal, România noastră. Concluzia vine de la sine, istoria nu începe din Sumer, ci mai înainte cu două mii de ani a fost Tărtăria danubienilor.

Periplul în lumea eminesciană este mult mai profund și atinge resorturile adânci ale creației poetului nostru și dezvăluie un adevăr cunoscut superficial chiar de noi, conaționalii. Știm cu toți că marele Eminescu studiase matematica și pe Arhur Schopenhauer, dar nu-și uitase rădăcinile din Arboroasa natală. Mergem spre taina începutului de lume. Ion Pachia-Tatomirescu ne conduce spre «starea de zero a universului, geneză, expansiune şi extincţie», înfățișată în «Scrisoarea I». Semnificația profundă a începuturilor stă ascunsă chiar în mitologia noastră. Aici călăuzitorul ne arată limpede: «Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă; chiar şi scos din contextul Scrisorii I, versul „pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă“, survolează lucrarea fundamentală a lui Arthur Schopenhauer, „Lumea ca voinţă şi reprezentare“. Eminesciana „viziune-interogativitate“ din acest tablou îşi are obârşii multimilenare, autohton-pelasge > valahe, în legendele cosmogonice despre cele cinci elemente de fundament cosmic de pe pământul naşterii Poetului Naţional, potrivit cărora, în certificarea lui Romulus Vulcănescu: „La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios îşi aruncă toiagul“» (p. 135).

Ne spune că legenda valah-bucovineană a fost analizată și de Mircea Eliade în lucrarea-i celebră, «De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale» (cf. «De Zalmoxis à Gengis-Khan», Paris, Payot, 1970 / Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980); iar «…mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii»; astfel «tabloul cosmogenezei eminesciene (versurile 51 – 74, [din „Scrisoarea I“]) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradiţional“» (ibid.). Perspectiva extincției cosmice ‒ sau apocalipsa cosmică ‒ ni se dezvăluie de Eminescu, „în orizontul anului 1881, în interesante culori apocaliptice“: «În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, / Şi-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte, / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…» (p. 136).
Dar călătoria în universul eminescian are multe coordonate în afară de «Eminesciana zariște a temporalități în sonetul „Trecut-au anii…“» (p. 10 sqq.) și de poemul «Memento mori…» (pp. 14 ‒ 58), ori „Scrisorile I ‒ III“.

Intrarea în această lume, deși accesibilă oricărui iubitor de poezie și filosofie, nu se dezvăluie ușor. Cum știam cu toții, versurile eminesciene au mare încărcătura semantică. Dar călăuza dispune de o largă paletă de autori, opere și instrumente ca să ghideze, de la Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu și chiar de la Stanislaw Lem: «Meditaţia continuă nu neapărat cu tangenţă la pesimismul schopenhauerian, ci, mai degrabă, cu obiectivitatea romanticului sisific-angajat într-o constelaţie „revoluţionar-justiţiară“ a cosmosului nostru cel de toate zilele, fie pe motivul timpului vivant, din al cărui izvor se relevă „istoria gândirii“ […], fie la faptul că în spaţio-temporalitatea uman-ens-ului „de la leagăn pân’ la groapă“, „nu-i adevărul“ (ibid.), pentru că „roata istoriei“ îşi întoarce spiţele (nu „schiţele“) şi pentru că-i „apus de Zeitate [Credinţă / Religie] ş-asfinţire de idei“ ([207] / ibid.), întrucât „nimeni Soarele n-oprește să apuie-n murgul serei“ şi nici pe „Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării“, chiar dacă lumea-i guvernată ‒„ironia Sorţii“ ‒ de „mulţi copii bătrâni“, „nesimțind că-s duși ei singuri de un val fără de nume, / că planetul ce îi poartă cugetă adânc și sfânt.“ ([208] / ibid.), planeta / Pământul „cugetător adânc şi sfânt“ anticipând / prevestind apariţia în spaţiul epic al secolului al XX-lea şi o „planetă polidimensional-gânditoare“, cea a lui Stanislaw Lem (1821‒ 2006), „Solaris“ (Varşovia, 1961)» (p. 55).

Eminescu este / rămâne unul dintre marii poeţi ai literaturii universale, de vreme ce-i unul dintre cei mai profunzi lirici ai spaţiului spiritual pelasgofon > valahofon: «Şi Tudor Arghezi releva ‒ dinspre fundamentele estetice ale lumii ‒ faptul că „fiind foarte român, Eminescu e universal“ […]; este un postulat verificat şi validat de toate istoriile: universalitatea unei opere este direct proporţională cu profunzimea caracterului ei naţional» (p. 86). Referindu-se la problematica polidimensionalului ens > ins uman cu „incomensurabilă“ adâncime, Ion Pachia-Tatomirescu subliniază: «Din ce scrie „negru pe alb“ aici [în „Memento mori…“] „pelasgo- > valaho-dacul“ student, Eminescu, rezultă că „în lecturile sale“ asimilase şi învăţăturile din nucleul Zalmoxianismului, privitoare la sacrul raport parte ‒ întreg, căci infinit fiind Sacrul Întreg Cosmic de-i Dumnezeu („văzut de ens-Dacul din „Grădina-lui-Dumnezeu“ drept infinit-albastrul „Cer-Senin“ / „Soare-Moş“), atunci şi partea-ens-Dac este infinită […]» (p. 54). Universalitatea lui Eminescu este dezbătut-nuanţată și în capitolul «Decadă de mituri esenţiale în creaţia eminesciană» (pp. 86 ‒ 100).

În secţiunea «Alegorie de nemurire cogaionică şi simbol al înfiorării cosmice din hadronica eră» (pp. 101 ‒ 131), ni se oferă «„Cheile“ pentru cele „şase porţi de aur“ ale neîntrecutei capodopere «Luceafărul», de Mihai Eminescu, ivită în aprilie 1883, în lumina tiparului, după un deceniu de cristalizare». Dar generozitatea maestrului-călăuzitor este mare și ne oferă pe opt pagini la notele de subsol basmul valah «Domnița din Grădina de Aur» cules de Richard Kunisch în cursul unei călătorii către Constantinopol, prin Dacia anului 1859; este o lectură în lectură menită a ne limpezi gândurile și binevenită ca o scurtă imersiune în alt univers paralel, unul dintre izvoarele eminesciene. Ar fi nedrept să dezvălui aici atâtea „puncte ale universului eminescian“, la care suntem conduşi de Ion Pachia-Tatomirescu fără a spune că se încununează în acest nou op al său şi o cercetare neîntreruptă, o muncă de 55 de ani (dintre «1 septembrie 1968 şi 1 Răpciune 2023» ‒ p. 3). Asta fără a lua în considerare autorii și operele studiate pe care din aleasă smerenie nu ni le înfățișează într-o bibliografie separtă, ci le așează la întdemână, cifrate la subsol. Așa să nu amețim. Prin această lucrare se dovedește un neobosit eminescolog „la puterea a treia“.

„Pârâul Secat” din Mizil (jud. Prahova): așezare importantă cu incinte fortificate de acum 3000 de ani în situl

Data: 2 iulie 2024 by Redacția

Specialiștii Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova au finalizat săpăturile arheologice preventive ale unei porțiuni din situl „Pârâul Secat” de pe traseul viitoarei variante ocolitoare a orașului Mizil (jud. Prahova), atât cât să tragă primele concluzii. Arheologii prahoveni au scos astfel la lumină un bogat inventar arheologic, de la obiecte din ceramică, fragmente osteologice, unelte de piatră și os prelucrat, dar și obiecte de bronz. Situl „Pârâul Secat” se află pe teritoriul comunei Vadu Săpat (jud. Prahova). Situl menționat a fost identificat foarte de curând, în urma diagnosticului arheologic realizat în toamna anului 2023 pentru lucrarea de infrastructură menționată. Din colectivul de cercetare au făcut parte Bogdan Ciupercă (responsabil științific), Cătălin Dîscă, Tudor Hila, Eduard Ghinea, Emil Grigorescu și Claudia Dumitrescu. „În urma acestor cercetări preventive, începute în luna decembrie a anului 2023, a fost investigată o așezare importantă cu incinte fortificate, datată larg, pe baza descoperirilor, la cumpăna dintre epoca bronzului și epoca fierului (sfârșitul mileniului II – începutul milenului I î.Hr.). Ca reper cronologic merită amintit aici că cei mai mulți cercetători încadrează în această perioadă și legendara așezare de la Troia descrisă în poemele lui Homer. Pe baza informațiilor adunate până în momentul de față situl din punctul Pârâul Secat este amplasat pe malul drept al fostei albii colmatate a pârâului Budureasca care între timp și-a schimbat cursul și se găsește cu aproximativ doi kilometri mai la est. Pe suprafața ceva mai mare de un hectar pe care viitoarea șosea de centură Mizil afectează situl din punctul Pârâul Secat au fost cercetate în jur de 260 de complexe arheologice. Cea mai mare parte dintre acestea sunt gropi cu diverse dimensiuni și funcționalități”, a explicat muzeograf Mihai Dumitrache, manager interimar al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

„Printre cele mai frecvente tipuri de vase ceramice recuperate din punctul Pârâul Secat se regăsesc chiupuri, vase borcan, cupe, cești și pahare, într-o mare varietate, de la cele de mari dimensiuni, la vase miniaturale. Multe dintre aceste vase au fost depuse în gropi împreună cu alte materiale, în unele dintre cazuri existând indicii că au fost așezate în mod intenționat cu gura în jos. În stadiul actual al cercetărilor nu putem oferi încă o interpretare pentru această practică întrucât analizele și prelucrarea datelor obținute în timpul săpăturilor arheologice sunt în desfășurare”, a mai menționat muzeograf Mihai Dumitrache. Printre uneltele de piatră cele mai frecvent descoperite, se numără râșnițele de piatră și zdrobitoarele, care numără 50 de piese. „Cele mai spectaculoase descoperiri de pe situl Pârâul Secat sunt, probabil, cele patru segmente de șanțuri de mari dimensiuni care delimitează două inele fortificate succesive. Aceste șanțuri, cu o adâncime de peste 4 metri și o deschidere de peste șapte metri în partea superioară au fost în decursul timpului puternic afectate de diverse procese geologice, pedologice și climatice, găsindu-se de regulă la o adâncime de peste 1,5 metri față de nivelul actual de călcare. Având în vedere orientarea și planimetria segmentelor de șanț menționate, dar și ceea ce se cunoaște din literatura de specialitate este de presupus că aceste inele delimitau în plan două incinte cu forme eliptice neregulate. Așezările cu incinte fortificate mai bine cunoscute în literatura de specialitate au adesea suprafețe de zeci sau sute de hectare și două sau mai multe inele de fortificație. Acest tip de așezări s-au descoperit în număr mare, în special, în nordul și centrul Europei.

Pe teritoriul României siturile de acest fel sunt mai frecvente în partea de vest a țării, cele mai cunoscute exemple fiind poate la Cornești „Iarcuri” din județul Timiș (datată pe baza datelor radiocarbon, între sfârșitul secolului XV-lea și începutul secolului XIII-lea î. Hr,)”, a ținut să menționeze muzeograful Mihai Dumitrache, care a explicat că, spre deosebire de nordul și centrul Europei, la nordul Dunării de Jos acest tip de fortificații sunt apariții mult mai rare. Aceste șanțuri (posibil pline cu apă) puteau asigura liniștea celor din interiorul fortificațiilor, dar și „zidurile” create din pământul rezultat erau destul de înalte și inepugnabile. Ipoteza mea face trimitere și la posibilul Potop planetar, de care oamenii se fereau încă, ascunzându-se în spatele acestor structuri. La „Pârâul Secat”, deși săpăturile preventive au fost finalizate, analiza și prelucrarea datelor sunt încă în desfășurare. Echipa de cercetători continuă să studieze artefactele descoperite pentru a oferi o interpretare mai clară a practicilor și modului de viață al comunității de la „Pârâul Secat”. Aceste descoperiri contribuie semnificativ la înțelegerea istoriei și culturii din epoca bronzului și epoca fierului în această regiune a României. (G.V.G)

Gheșeftul războiului contra păcii: ultima provocare, urmată, poate, de cel din urmă răspuns…

Data: 1 iulie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Dacă nici asta nu este treabă de gheșeft pe tipar de talmud înseamnă că ne-am încuiat de tot… Singuri… Am băgat capetele, nu în nisip, ci într-o închisoare a rațiunii, căreia singuri i-am pus și zăbrele, și sistemele „big brother” de tipul dezinteresului, nepăsării, fricii… Or, cum noi suntem aceia care cărora, iată, ne este și teamă, și frică, după valul de ștergere a oricărei demnități prin ciuntirea de sine dată de nepăsarea și dezinteresul unui început ce pare deja atât „de demult”, în fapt, noi suntem proprii noștri temniceri. Și într-un fel tot mai vizibil vom da chiar banii noștri pentru a fi temnicerii noștri de sine… Iar gheșeftul ăsta pe care îl vor face ucrainienii din și pe banii noștri, înainte sau după ce ne vor lua banii la propriu (căci va fi doar o discuție formală felul în care vom credita această dare de sine, din resursele noastre, din împrumuturi, apoi din marele amanet al țării prin reziliența, aia gheșeft!), e atât de fățiș o treabă jidănesc-european-ucrainizată că nici nu vom putea să-i spunem altfel. Sigur, nu va fi nici o problemă ca nu vom putea să-i spunem pe nume… Pentru că oricum nu vom mai avea curajul să-i spunem pe nume, pentru că spre asta a dus autoamenințarea de sine, pentru că vor fi atât de multe reglementări de comportament de nu va mai fi nevoie de nimic altceva…

Și nu, nu vom vorbi… Pentru că nu am făcut-o când încă eram liberi, anii cei din urmă, ne-am făcut că o facem mai acum trei decenii, dar, și atunci împinși, puși de alții, și, este de-a dreptul o certitudine, nu o vom mai face, nu doar acum, acest „acum” al contemporaneității noastre (cu sine, cu delăsarea noastră din propriul sine), ci mult timp în viitorul deja scris, și de la dreapta la stânga, și cu literele chirilice ce vor fi revendicate de ucrainieni ca fiind rusofile în penițele altora.

Va fi gheșeftul războiului contra păcii… Va fi felul în care, în paralel plăților pentru a susține lupta altora, și strivirea păcii inclusiv a noastră, sau, în primul rând a noastră, aceia ce încă nu și-au lipit bezna minții de patul armelor, în paralel furnizării și livrării de produse și materii prime esențiale războiului, vom ajunge să plătim și pentru funcționarea mijloacelor de ucidere pentru care ne-am îndatorat pentru a le da altora, pentru a fi puși să rotim tot noi de manete și butoane (și a fi acuzați în viitor că am fost părtași uciderii, nu-i așa?!), plătind și pentru această oroare de a ne fi desprins din propriul sine… Cel al demnității și mândriei, al eroismului de altădată, dar, mai ales, al rațiuni rămase în acel altădată…

Am dat, și au fost date ucrainienilor de către întreaga Europă, sistemele „Patriot”… Dar marele gheșeft acum începe… Prin felul în care Ucraina se postează la butoanele sistemelor primite din vari țări, completând fișele de utilizare tot de acele țări, poate chiar de pe propriile teritorii… Sigur, nu vor trimite acelor țări sistemele înapoi, pentru a fi deservite într-o servitute de curte militarizată europeană… Dar operatorii din țările respective vor sta la butoane sub comanda Kievului… Pentru că așa vede Ucraina sistemul de apărare pe care l-a avut în cap încă de la început (de la începutul războiului, fie și într-un alt cap de solidaritate de kibuț de război)… O linie de protecție operată de țările care au donat sistemele… O formă mârșavă pentru a băga în obuzierul, poate chiar atomic, al Rusiei, cea mai periculoasă muniție: provocarea… Ultima provocare, urmată, poate, de cel din urmă răspuns…

Fiscalitatea ofensivă și riscul de abuz de putere…

Data: 1 iulie 2024 by Gheorghe Piperea

Din 1 iulie 2024 intră în vigoare și dispoziția din Legea 296/2023 de modificare a Codului fiscal care ridică de la 16 la sută la 70 la sută cota de impunere a așa-numitelor „venituri din surse nedeclarate”. În actuala sa formă (încă în vigoare), art. 117 din Codul fiscal dispune: „Orice venituri constatate de organele fiscale […], a căror sursă nu a fost identificată, se impun cu o cotă de 16 la sută aplicată asupra bazei impozabile ajustate. Prin decizia de impunere organele fiscale vor stabili cuantumul impozitului şi al accesoriilor”. Noua formă a art. 117, aplicabilă din 1 iulie 2024, păstrează formularea, dar ridică de la 16 la 70 la sută cota de impunere. Notă intermediară: „baza impozabilă ajustată” înseamnă suma pe care fiscul o descoperă asupra contribuabilului controlat, în conturile sale sau de tip revolut ori în conturile unor interpuși, sumă care conține și neniturile din sursă identificată, declarată.

În mod normal, noua cotă de impozit, de 70 la sută, ar trebui să fie aplicabilă doar veniturile „din sursă neidentificată” obținute după 1 iulie 2024, iar nu și pentru cele constatate, de exemplu, de inspectorul fiscal sau de anti-fraudă, la un control de după 1 iulie 2024, dar vizând venituri anterioare. Altfel, decizia de impunere ar fi ilegală și ilegitimă, pentru că ar încălcă în mod direct și flagrant, pe față, principiului constitutional al ne-retroactivității legii. Interesant este că, potrivit art. 4 alin.1 din Codul fiscal, orice majorare de taxe sau impozite se aplică începând cu data de 1 ianuarie a anului viitor celui în care s-a edictat majorarea. În cazul cotei de impozit pe veniturile din surse neidentificate, majorate de la 16 la 70 la sută, aplicabilitatea sa este amânată chiar de Codul fiscal până la 1 ianuarie 2025.

Nu există, însă, niciun motiv să credem că guvernul actual, din foame de bani, nu va pretinde fiscului să aplice această taxă chiar din 1 iulie 2024 și chiar retroactiv. De observat și caracterul sanționator, ba chiar pedepsitor al reglementării: statul îi aplică cetățeanului care nu știe când și cum să declare un venit despre care… nu știa că trebuie declarat, o pedeapsă constând într-un impozit retroactiv de 70 la sută pe întreaga sumă descoperită a fi „din surse neindentificate”, la care se adaugă o dobândă de 0,02 procente, precum și o penalitate de nedeclarare de 0,08 procemne, ambele pe zi de întârziere. Cumulat, aceste două pedepse sumplimentare înseamnă 0,1 la sută pe zi de întârziere, deci 36,5 la sută pe an… Așadar, acel venit nu doar că este (hiper)impozitat, el este pur și simplu confiscat, urmând și executarea silită pe casă, mașină, cățel și purcel… Cei vizați, cu precădere, vor fi: românii care trimit bani acasă din străinătate, influencerii de pe tik tok, feisbuc, Instagram etc., care realizează venituri din donații*, precum și operațiunile de videochat sau cele cu cryptomonede.

Cu titlu de pont pe care îl ofer cu titlu gratuit, arăt că sumele primite cu titlu de donație propriu-zisă sau de dar manual sunt scutite de impozit, așa cum rezultă din art. 61 lit. p) din Codul fiscal.

Numai că donația propriu – zisă (nu și darul manual) trebuie făcută prin act notarial. Pe de altă parte, cei care trimit bani acasă copiilor, părinților sau apropiaților, cash sau prin sisteme de plată de tip revolut, trebuie să poată proba că sursa acestor plăți o reprezintă venituri din sursă identificată, altfel riscul este de a se aplica un impozit de 70 la sutîevalenței economicului asupra juridicului. Darurile manuale, care nu necesită act notarial, chitanță, factură etc., și nu depășesc un nivel decent pe fiecare dăruitor în parte, nu sunt supuse impozitului. Intră aici darurile de nuntă sau de botez ori bacșișul pentru lăutari sau ospătari. Sunt incluse atât bunurile, cât și valorile de genul bijuteriilor, titlurilor de valoare sau al aurului financiar. Evident, sunt incluși și banii cash.
Singura problemă va fi de interpretare și aplicare a legii. Dacă inspectorul fiscal sau anti-frauda vor decide că aceste donații sau daruri manuale sunt sau provin din venituri fără sursă clară și legitimă de proveniență, tot ce îi rămâne de făcut împricinatului este să plătească, pentru a nu risca executări silite, după care să conteste în justiție și să spere că, peste mai puțin de cinci ani, va primi câștig de cauză și va fi despăgubit de fisc.

Dacă decideți să luptați, și țineți cont și de cele spuse mai sus, referitoare la aplicabilitatea în timp a legii modificatoare a taxelor. În acest caz, spor la procese!

*pe internet se obțin sume mari din „donații”, subscripții, like-uri etc.; acestea sunt, în fapt, operațiuni juridice similare cu prețul biletelor de spectacole, cu drepturile de televizare/radiodifuzare sau cu drepturile patrimoniale de autor; prin recalificare, organul fiscal poate decide că donația este, de fapt, o formă mascată de venituri din activități independente…

Fiecare război fabricat…

Data: 1 iulie 2024 by Petru Jipa

„Fiecare război a fost rezultatul minciunilor mass-media” spune Julian Assange… Adevărul poate deveni periculos în anumite situații pentru că unele informații pot cauza suferință, conflict sau consecințe neplăcute atunci când sunt dezvăluite. De asemenea, oamenii pot reacționa diferit la adevăr și pot avea dificultăți în a accepta anumite realități. Suntem obligați prin lege să abordăm adevărul cu grijă și să luăm în considerare contextul și consecințele posibile ale comunicării acestuia. Cel mai bun exemplu a fost al marelui jurnalist australian Julian Assange. În istorie sunt numeroase exemple în care adevărul a fost perceput ca fiind periculos sau a provocat consecințe negative, deoarece a dezvăluit informații sensibile sau a contestat autoritatea existentă. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Galileo Galilei, care a susținut teoria că Pământul se rotește în jurul Soarelui, contrazicând astfel dogmele bisericii. Această confruntare cu adevărul științific a condus la procesul in care a fost condamnat de Inchiziție și obligat să renunțe la convingerile sale. De asemenea, putem aminti cazuri ca cel al whistleblower-ului Edward Snowden, care a dezvăluit informații despre programul de supraveghere în masă efectuat de Agenția Națională de Securitate a SUA, ceea ce a provocat o dezbatere intensă privind drepturile la intimitate și securitate. Aceste exemple ilustrează modul în care adevărul poate fi perceput ca fiind periculos și poate provoca conflicte sau consecințe neașteptate pe termen scurt, dar care pot deschide uși spre schimbări pozitive pe termen lung.

Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, a fost implicat în publicarea de documente secrete și informații sensibile cu privire la guverne, corporații și alte entități, provocând critici și controverse extinse. Unii susțin că acțiunile sale au afectat securitatea națională, confidențialitatea informațiilor și au pus în pericol viețile unor persoane implicate. Assange a fost acuzat de multiple infracțiuni legate de divulgarea de informații clasificate și violarea securității cibernetice. Prin urmare, unii consideră că Julian Assange a greșit prin faptul că a publicat informații sensibile fără filtrare, punând în pericol securitatea și confidențialitatea unor date. Cu toate acestea, alții îl consideră un activist pentru transparență și libertatea presei, susținând că publicarea acestor informații a adus la lumină abuzuri și corupție la nivel guvernamental și corporatist.

Decizia unei persoane de a-l considera pe Julian Assange vinovat sau erou depinde adesea de perspectiva, valorile personale și interpretarea contextului în care au avut loc acțiunile sale. Chiar dacă valoarea personală a adevărului este importantă pentru multe persoane, este important de recunoscut că perspectivele și interpretările diferite pot juca un rol semnificativ în modul în care oamenii percep adevărul și acțiunile asociate cu el. Aspectele precum contextul, experiențele anterioare, cunoștințele și valorile diferite pot face ca aceeași informație să fie interpretată și evaluată în moduri variate. Deci, atunci când spunem că ceva ,,depinde”, ne referim la aceste variabile și influențele multiple care pot juca un rol în modul în care cineva percepe și interpretează adevărul. De exemplu, unele persoane ar putea considera că adevărul absolut este esențial, în timp ce altele pot pune mai mult accent pe alte valori sau considerațiuni în luarea deciziilor. Având în vedere că suntem ființe umane cu idei, experiențe și percepții unice, este firesc să recunoaștem că reacțiile noastre față de adevăr și interpretările lui pot varia în funcție de o serie de factori individuali și contextual. De aceea, frecvent spunem „depinde” atunci când discutăm despre adevăr și valori personale. Viitorul candidat independent pentru Casa Albă, Robert F. Kennedy Jr. vorbește despre acest mare eveniment: „Julian Assange a încheiat un acord de pledoarie și va fi liber! Sunt nespus de bucuros. Este un erou de generație. Vestea proastă este că a trebuit să pledeze vinovat de conspirație pentru a obține și dezvălui informații despre apărarea națională. Ceea ce înseamnă că statul de securitate al SUA a reușit să incrimineze jurnalismul și să-și extindă jurisdicția la nivel global către non-cetățeni. Julian a trebuit să facă asta. Are probleme cu inima și ar fi murit în închisoare. Dar statul de securitate a impus un precedent înfiorător pentru libertatea presei”. neva îmi scria pe internet (cineva pe care nu-l cunosc, dar spune bine): „În 21 iunie, pe blat și cu ordin de zi pe unitate de presă să se preia neutru informația: Luminița Odobescu a semnat cu SUA un memorandum care practic pune botniță presei și cetățenilor nu numai pe subiecte precum conflictul Rusia-Ucraina, ci pe tot, inclusiv pe guvernare. Memorandumul se numește „Cadrul de contracarare a manipulării informațiilor de stat străine” și vizează: strategii și politici naționale, structurile și instituțiile de guvernanță, capacitatea umană și tehnică, societatea civilă, mass-media independentă și mediul academic, angajamentul multilateral. Practic, România se angajează să ia toate măsurile astfel încât la cetățeni să ajungă doar informațiile oficiale pe care le livrează americanii. Deși nu se precizează explicit, unul dintre instrumente va fi cu certitudine modificarea legislației, probabil în cursul anului următor, astfel încât pe viitor, dacă vreunul dintre noi vorbește împotriva narativului oficial, să fie într-o formă sau alta sancționat și adus la tăcere.  E bine. E foarte bine, Marcel și Nicu a dat o lovitură puternică libertății presei…

Iar libertatea se scurge deja, din acest motiv eu o să trec pe fabulă: Un dalmațian cu stare/ tot striga în gura mare: vedeți, astăzi pete nu mai am/ prin decret le-am curățat./ Singura mea pată astăzi este/ am stăpân dar nu poveste.

Geneza statalității ucrainene: Nașterea naționalismului ultra-xenofob ucrainean

Data: 1 iulie 2024 by Tiberiu Tudor

Preliminariile conflictului ucraineano-polon

Originea naționalismului xenofob ucrainean nu se află în teritoriul actualului război ruso-ucrainean, ci în colțul opus, de nord-vest, al Ucrainei de azi, și nu își are motivația istorică în conflictul ucraineano-rus, ci în conflictul ucraineano-polon. După înfrângerea Puterilor Centrale și dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, în noiembrie 1918, ucrainenii au înființat o Republică (Populară a Ucrainei Occidentale) la Lwov, pentru controlul Galiției de Est și Nordului Bucovinei. Galiția de Est era un teritoriu conlocuit de ruteni cu polonezi și evrei și disputat cu polonezii. Centrele urbane, precum Lwovul, erau locuite covârșitor de polonezi și evrei, dar la Lwov erau încartiruite două regimente ucrainene sub protecția arhiducelui Wilhelm de Austria, un disident Habsburgic („prințul roșu”), entuziast pro-ucrainean. Luptele de stradă de la Lwov, au fost declanșate de aceste regimente, la 1 noiembrie, prin ocuparea instituțiilor și arborarea drapelului ucrainean. Pe 11 noiembrie Polonia și-a proclamat independența și a trimis trupe regulate la Lwov, după care luptele de gherilă urbană au degenerat în războiul polono-ucrainean (noiembrie 1918 – martie 1919), câștigat de polonezi. La 22 ianuarie 1919 RPUO a fuzionat cu Republica Populară (Naționalistă) Ucraineană și, în aprilie 1920, ucrainenii s-au aliat cu foștii adversari, polonezii, care erau în război cu sovieticii. Războiul polono-sovietic a durat doi ani (februarie 1919-martie 1921), timp în care Aliații au transmis părților beligerante propuneri de încheiere a ostilităților și fixare a granițelor pe o linie „etnic rezonabilă”. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost linia propusă de către ministrul de Externe britanic, lordul Curzon. În vestul Liniei Curzon polonezii formau o masă compactă, iar în estul ei (Galiția de Est) ucrainenii, polonezii și evreii formau un mozaic imposibil de separat teritorial. Atât polonezii cât și sovieticii au refuzat Linia Curzon, continuând războiul și trecând teritoriile, printre care și Galiția de Est, dintr-o mână într-alta. După o ofensivă polono-ucraineană spre est, trupele sovietice au ocupat Lwovul, apoi Kievul, guvernul efemerei RPU s-a refugiat în Polonia, sovieticii au ajuns la porțile Varșoviei. A urmat „miracolul de pe Vistula” și contraofensiva Pilsudski, recucerirea Kievului, a Lwovului, armistițiul cerut de sovietici și Pacea de la Riga.

Sunt notabile aprecierile mareșalului Pilsudski în acest context: „Tot ce putem obține în partea de vest depinde de Antanta – de măsura în care aceasta ar putea dori să constrângă Germania”, în timp ce în est „există uși care se deschid și se închid, și depinde de cine le forțează deschiderea și cât de departe”. Continuarea luptelor, în pofida presiunii Aliaților pentru încetarea lor, a depășit cu mult simpla dispută teritorială. Ea a avut, de fapt, ample motivații strategice și ideologice. Pe de o parte tandemul Lenin-Troțki urmărea joncțiunea – în vederea extinderii „revoluției mondiale” – cu socialiștii și comuniștii germani care formaseră deja, în 1918, Republica Sovietelor (Sfaturilor-Räterepublik). Pe de alta, Pilsudski urmărea blocarea velicorusismului și a bolșevismului în ascensiune, prin proiectul său Intermarium, care viza crearea unei uniuni statale multinaționale de la Baltica la Marea Neagră.

Prin Tratatul de Pace de la Riga din 18 martie 1921, care a încheiat războiul polono-sovietic, granița de est a Poloniei, renăscute după Primul Război Mondial, a fost împinsă spre est în medie cu 250 kilometri față de linia Curzon. Aliații au acceptat, în 1923, această graniță între Polonia și URSS, prin care, pe de o parte peste un milion de polonezi rămâneau în RSS Ucraineană și, pe de alta, Galiția de Est, Lwovul, cu o largă populație ucraineană (și evreiască, desigur) a rămas la polonezi. Volînia a fost împărțită între sovietici și polonezi.

Masacrele din Volînia și Galiția. Nașterea Banderismului

Galiția și Volînia pot fi considerate ținuturi de obârșie a ucrainenilor (rutenii), care trăiau în ele într-un mozaic etnic inextricabil cu polonezii și evreii, mai întâi sub dominația polono-lituaniană, pe urmă sub cea Habsburgică. De acolo a avut loc coborârea lor treptată spre sud, atât în nordul Novorossiei cât și în Bucovina și Basarabia. Între cele două războaie mondiale, guvernul polonez a încercat să schimbe compoziția etnică a acestor regiuni, printr-o colonizare masivă cu polonezi, suprimarea învățământului în limba ucraineană, trecerea forțată a bisericilor ucrainene la ritul romano-catolic sau chiar distrugerea lor. În 1929 s-a constituit la Viena Organizația Naționaliștilor Ucraineni. În februarie 1941 Stepan Bandera a devenit liderul aripii radicale a OUN, cunoscută ca OUN-Bandera. Notorietatea lui se datora participării la asasinarea ministrului de interne polonez (1934), în urma căreia Bandera a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată în detenție pe viață. A fost eliberat din închisoare în septembrie 1939, la invadarea Poloniei de către germani. La 30 iunie 1941, o săptămână după declanșarea operațiunii „Barbarossa”, OUN-Bandera a proclamat, la Lwov, înființarea unui stat ucrainean independent. Cu toate că punctele 3 și 4 ale Proclamației prevedeau „colaborarea strânsă cu Marea Germanie Național-Socialistă”, germanii, care la data aceea înaintau vertiginos, nu aveau nevoie de o Ucraină independentă, au respins proclamația și, după refuzul lui Bandera de a o anula, la 5 iulie l-au arestat pe și l-au trimis la Berlin. În ianuarie 1942 a fost transferat în lagărul de concentrare Sachsenhausen, într-un regim de detenție lejer, corespunzător prizonierilor speciali, inclusiv vizite ale soției care îi facilitau controlul OUN-B.

În octombrie 1942 OUN-Bandera a format, în Volînia, Armata Insurecțională Ucraineană (UPA), care, în 1943, a declanșat masacrele din Volînia și Galiția, teritorii care ieșeau treptat de sub ocupația germană, cu scopul declarat al epurării etnice a polonezilor din aceste regiuni. OUN-Bandera considera că „nemții și rușii vin și pleacă, dar polonezii trebuie eliminați de pe «pământurile ucrainene», cu forța”. Masacrarea s-a făcut cu arme albe, cuțite, topoare, seceri, furci, fierăstraie. După masacre, satele poloneze erau incendiate. Un preot romano-catolic a fost tăiat în două cu fierăstrăul, alți doi răstigniți Ferocitatea este similară cu cea a masacrelor hortiste din 1940 de la Ip și Treznea: în Volînia femei gravide au fost ucise cu cuțitul înfipt în abdomen; la Ip un dement maghiar hortist a scos copilul din pântecele mamei cu baioneta. Termenul de naționalism ultra-xenofob rămâne încă palid pentru definirea unei ideologii care stă la baza unei astfel de demențe colective. Istoricul american Tymothy Snyder, cea mai citată sursă pentru această perioadă, folosește sintagma „o formă totalitară de naționalism integral”. Numai în intervalul de vârf al acestor acțiuni, din iulie 1943, au fost masacrate peste 150 de sate poloneze. Culorile drapelului UPA și siglei OUN-B: roșu și negru – sânge și moarte.

Bandera nu a participat direct la aceste masacre. El a fost, însă, ideologul de necontestat al epurării polonezilor din Volînia și Galiția prin exterminare. Caracterizarea lui Bandera ca nazist este superficială. El este liderul ideologic și idolul naționalismului ultra-xenofob ucrainean, care își are propriile rădăcini. În 1945 germanii l-au readus în Ucraina, unde a pus bazele mișcării de partizani antisovietice și împotriva comuniștilor polonezi. OUN-B a considerat că el trebuie să conducă protejat, din afara granițelor, mișcarea de rezistență. A fost asasinat la München, în 1959, de KGB la ordinul direct al lui Hrușciov. În ianuarie 2010, președintele Victor Iușcenko i-a acordat titlul de erou al Ucrainei. Memoriale ale lui Bandera există pe tot teritoriul Galiției de Est. În cele trei orașe principale galițiene, Lwov, Ternopil, Ivano-Frankivsk i-au fost ridicate monumente. Ziua lui de naștere este aniversată în fiecare an prin marșuri cu torțe.

Depolonizarea RSS Ucrainene de către Stalin și Hrușciov

După Al Doilea Război Mondial, conform înțelegerilor Stalin-Roosevelt-Churchill de la Ialta și Teheran, reconfirmate la Potsdam, granița sovieto-poloneză a fost stabilită aproximativ pe linia Curzon, estul Galiției și Volîniei intrând de data aceasta în componența RSS Ucrainene. Churchill a acordat o atenție deosebită trasării granițelor Poloniei post-belice. Când, la Ialta, a încercat să le păstreze mai aproape de linia Tratatului de la Riga din 1921 (cu Lwovul la Polonia), Stalin a replicat: „Vreți să îi spun poporului rus că sunt mai puțin rus decât Lordul Curzon?”. În cursul unei discuții cu Stalin, Churchill a tranșat problema poloneză (în aceeași manieră cu „acordul de procentaj”) cu modelul celor trei bețe de chibrit: a luat chibritul din dreapta și l-a trecut, peste cel central, în stânga. Polonia ceda Uniunii Sovietice Galiția de Est și Volînia, până la linia Curzon, și primea în compensație teritorii interbelice ale Germaniei învinse, până la linia Oder-Neisse. Strămutarea corespunzătoare a populațiilor a fost hotărâtă la Conferința de la Potsdam.

Ceea ce nu au reușit banderiștii prin exterminare, au realizat sovieticii prin strămutare. Începută în perioada ocupației sovietice a estului Poloniei din septembrie 1939 – iunie 1941, politica sovietică oficială de depolonizare a RSS Ucrainene, a constat în strămutarea a peste un milion de polonezi din Galiția și Volînia de est în Polonia sovietică. Un prim val (1945-1946) a fost ordonat de către Stalin, dar semnat de către Hrușciov (prim-secretar al PC Ucrainean din 1938 până în 1949); un al doilea val (1955-1959) a fost ordonat de către Hrușciov (de data aceasta ca prim-secretar al PCUS). Teritoriul Galiției de Est (Lwov, Ternopil, Ivano-Frankivsk), astfel purificat etnic, va deveni peste ani fieful neo-banerismului ucrainean și va influența decisiv, începând cu Revoluția Portocalie din 2004, orientarea Ucrainei de Est spre confruntare cu Federația Rusă. Strămutarea germanilor dincolo de linia Oder-Neisse a fost mult mai amplă.

Dificultățile reconcilierii polono-ucrainene

Judecând după informațiile zilnice ale mass-mediei din România am rămâne cu impresia că relațiile polono-ucrainene sunt impecabile (tot așa după cum publicul care ascultă zilnic informații despre susținerea conducerii României, până în pânzele albe, pentru Kiev poate rămâne cu impresia subliminală că Teritoriile Românești Ocupate ar fi în Federația Rusă și nu în Republica Ucraina). Polonia a fost, până de curând cel mai vocal susținător al Kievului. Acest aspect se leagă nu de o dragoste polono-ucraineană, ci de dorința Varșoviei de a apărea ca principal jucător politic est-european, într-o reactualizare a marelui proiect Intermarium al lui Pilsudski. Numai că Washingtonul are, și a implementat, propriul proiect Intermarium (pe teritoriul nostru urmând să fie constituită, spre extazul unora, cea mai mare bază militară NATO, de facto USA, din Europa).

Masacrele din Galiția și Volînia au lăsat urme adânci în mentalul colectiv polonez și în cel ucrainean. După largi dezbateri publice, în 2015 (în timpul mandatului prezidențial al lui Petro Poroșenko), Rada Supremă de la Kiev a adoptat o lege prin care glorifică OUN și UPA. În replică, Seimul (Parlamentul) polonez, a dat o rezoluție prin care acuză OUN și UPA de epurare etnică, iar în 2016 a instituit ziua de 16 iulie ca Zi Națională de Comemorare a Victimelor Genocidului naționaliștilor ucraineni asupra populației civile a celei de-a doua Republici Poloneze.

La comemorarea a 75 de ani de la masacre (2018) președintele Poloniei, Andrzej Duda, depunând o coroană de flori în lanul de grâu care acoperă locul, acum în Ucraina, unde a fost unul dintre satele poloneze (Kolonia Pokuta) masacrate și incendiate de către ucrainenii UPA a spus: „Fiecare polonez ucis și ars aflat în acest pământ trebuie să-și recapete numele și prenumele.” Oficialități poloneze s-au exprimat: „E greu de admis ca Ucraina să se alăture UE fără să permită deshumări la locurile unde au avut loc masacrele”. În ianuarie 2023, când parlamentul de la Kiev l-a omagiat pe Bandera, premierul polonez, Mateusz Morawiecki și-a exprimat dezavuarea: „a avut loc un genocid în care între 100.000 și 200.000 de polonezi au murit în mâinile naționaliștilor ucraineni în zonele de frontieră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și vom lupta întotdeauna pentru a menține vie memoria lor”. Tensiunea polono-ucraineană mocnită a abandonat eufemismele diplomatice în timpul crizei cerealelor din 2023. În discursul său din 20 septembrie de la tribuna Adunării Generale a ONU, Zelenski a acuzat Polonia că (împreună cu Ungaria și Slovacia) „face jocul Rusiei” refuzând, la 15 septembrie, să redeschidă granițele pentru importul cerealelor ucrainene. Reacțiile liderilor polonezi au venit în aceeași zi. Andrzej Duda a afirmat că „Ucraina este ca o persoană care se îneacă…extrem de periculoasă și care își poate trage salvatorul sub apă”, iar Morawiecki a afirmat că Polonia nu va mai livra arme Ucrainei și l-a avertizat pe Zelenski „să nu mai jignească vreodată Polonia”.

Dacă obiectivul OUN-Bandera și al brațului ei înarmat, UPA, în 1943, era crearea unui stat național ucrainean pe teritoriul Galiției și Volîniei, prin exterminarea tuturor polonezilor din acele teritorii, obiectivul neo-banderismului de la Kiev de după 2004 a devenit purificarea etnică prin asimilare lingvistică și culturală, legiferată, în imensul teritoriu pe care sovieticii l-au creat Ucrainei, în egală măsură a rușilor din Donbass și a românilor din Teritoriile Românești Ocupate de Ucraina. Asupra naționalismului ultra-xenofob ucrainean, vom reveni, în 2014, când el s-a îngemănat cu Doctrina Wolfowitz a neo-conservatorilor de la Washington, ignorând celebrul avertisment al lui Kissinger: „Ar putea să fie periculos să fii dușmanul Americii, dar să fii prietenul ei este fatal” (formulat pe vremea retragerii americanilor din Vietnam și ilustrat spectaculos la retragerea din Afganistan). Este problema naționaliștilor de la Kiev că s-au lansat într-o aventură sinucigașă. Este problema noastră, a românilor, că, în locul unei politici externe echilibrate, înțelepte și preventive, ne lăsăm antrenați, pas cu pas, într-una sinucigașă, dictată de interese străine.

Actualitatea critică…

Data: 1 iulie 2024 by Grid Modorcea

Prin ce se definește actualitatea în care trăim? Prin critica pe care a generat-o. Există un munte de critici care o asaltează, o bombardează, dar ea rămâne impasibilă, își vede mai departe de drumul ei strâmb, sucit. Degeaba critica îi arată defectele, actualitatea se strecoară ca un șarpe pe sub pietrele care îi ies în cale. Rezistența la critică este epocală. Băsescu declara că i s-au adus un munte de critici, că a luat cele mai multe înjurături în mandatul său, dar a rezistat. „Am rezistat să nu mă clatin, să mă opun înjurăturilor”, zicea el. Nu a analizat de ce și pentru ce a fost înjurat, nu i-a păsat, și-a văzut mai departe de politica sa trădătoare și incultă.

Trăim într-o actualitate în care critica este ineficientă, inutilă. Cât i-am criticat pe actualii profitori de la putere, dar au învârtit sforile, și la noile alegeri s-au ales între ei și nu numai că nu am scăpat de prostia lor, dar și-au consolidat și mai puternic rezistența la critică.

Degeaba critici politica proastă care a dus România la peste 150 de mii de miliarde de euro datorie. Degeaba arăți că tancurile Abrams, plătite americanilor cu un miliard de dolari, sunt pe rol de păcăleală, de diversiune. Cu acești bani se putea rezolva definitiv problema pensiilor. Degeaba spui că Iohannis este o Marionetă a Occidentului sau un criminal moral odios, care în timpul pandemiei, când mureau 500 de români pe zi, România era în doliu, el se ducea în vizită la Piramide și ne trimitea poze cu el și nevasta lui îmbrăcați în alb, el în frac, ca muzicienii la Carnegie Hall! Și acum, ca și Dragnea, care făcea o lege să-i protejeze pe hoți, a promulgat o lege asemănătoare, care îi acoperă pe cei care au păgubit țara („evaziunea de sub un milion de euro”).

Toate faptele acestui președinte „străin la limbă și la port” sunt de acuzat, fiindcă au fost făcute cu spatele la poporul român.

Orice critici, orice dovezi acuzatoare aduci, guvernanții sunt ca monstrul din poveste, care n-aude, n-a vede. Nu se întâmplă nimic. Nu există nici o reacție. Nu se ia nici o măsură.

De câte ori nu am scris că este inadmisibil ca Imaginea țării, cinematografia națională, să dispară, să fie la cheremul câtorva minimaliști, iar personalități ca Ion Popescu-Gopo să fie batjocorite, luate ca pretext pentru gala giurgiuviților, în timp ce regizori de mare talent și substanță să fie ignorați?! Cine e ministrul culturii, nu-i este rușine?! Dan Pița trăiește, de ani de zile nu face nimic, fiindcă nu i se dă să facă nimic. La fel, zilele trecute, i-am dat lui Alexa Visarion cartea de scenarii, Nemuritoarele, cu șase scenarii, unul și unul, și mi-a scris că și mâine ar face un film după unul dintre aceste scenarii, dar azi nimeni din lumea teatrului și filmului nu-l mai solicită!! Ce țară e asta, în care un accident al naturii (Șoșoacă) este ales să reprezinte România în Parlamentul European, iar talente din cale afară, care au adus gloria filmului și teatrului românesc, să fie lăsate în uitare? Cine face și profită din această politică a ignorării? Inculții. Nu-i de mirare, pe această cale, a minciunii, a incompetenței, a voturilor manipulate, dacă vom auzi ca mâine că un colorat a fost ales președintele României! Ba chiar „Șoșoacă vrea la Cotroceni”, cum anunță presa de scandal, care se joacă „de-a baba oarba” cu România, în loc să o pună la punct pe profitoare, care nu e chiar așa de nebună cum pare, e ca idolul ei, Putin, dacă timp de 4 ani i-a întors pe degete pe cei de la putere, așa cum Putin se joacă de-a pisica și șoarecele cu NATO. Și-a dat seama că sunt proști, așa cum s-a dovedit și partea de electorat care a ales-o!

Sau „Nicușor bate la tobă” a fost reales, fiindcă a fost „sincer” cu alegătorii, le-a spus că nu toate promisiunile din primul mandat au fost onorate, că, pentru a le onora, mai are nevoie de un mandat! Și în acest timp Firea promitea că face un nou aeroport și alte linii de metrou! Iar elefantul PSD, care o susținea, anunța din trompă că „Nicușor bate la tobă” a falimentat primăria în primul mandat cu 1 miliard de dolari!!!

Ce țară e asta? Unde trăim? Unde o să ajungem? Un critic este o piatră rară, o comoară pentru o țară, este lanterna care-i luminează orizontul, dar câți critici mai are azi România? Și dacă-i mai are, cine îi mai ascultă? Îl ascultă oare cineva pe CTP, goarna momentului? Se folosesc de el ca de un Ham-ham care latră în pustiu. Îl tratează ca pe o caricatură, ca să se dovedească faptul că la noi e libertate, că se poate înjura de mamă. Cealaltă goarnă, Cristoiu, a dispărut din peisaj, bietul analist cu „pantalonii rupți în fund” s-a lămurit că nu mai are nici o speranță privind întoarcerea comunismului! Cu cine să faci comunism în România, cu Ciucurezu? Asta e treabă grea. Capitalism de mahala poate face oricine, chiar și „Cioleacu să-l ia dreacu”.

Azi critica nu mai are nici un rost. Iar dacă ea, critica, e inutilă, nu mai are efect, și obiectul criticat este inutil. Rolul criticii, din totdeauna, a fost să îndrepte lucrurile, să vindece moravurile rele, să ajute astfel progresul. Dar dacă România este insensibilă la critică, dacă din guvernarea ei a dispărut critica, adică opoziția, țara se duce unde vrea străinul, exploatatorul, diversionistul, care știe să facă promo pentru marfa lui. Nimeni nu înțelege de ce se întâmplă acest lucru. Ce fel de politicieni sunt aceștia care nu citesc, care nu înțeleg, care sunt insensibili la critică? Iar culmea acestei situații este dată de statistica Eurostat, care ne spune că 97, 5 la sută din populația României nu cumpără nici măcar o carte pe an! Am ajuns să spunem că aveam mai mulți scriitori decât cititori.

Marea crimă este că nimeni nu mai pare să știe că ea, CARTEA, este garanția identității României. Continuăm însă să scriem. Dar pentru cine scriem? Noi scriem, noi citim!

Despre crimele umane făcute în numele binelui pentru omenire…

Data: 30 iunie 2024 by Nicolae Bălașa

Ca omul de modă veche, omul pentru care obrazul contează, desigur, așteptam reacții la cele scrise, fie și doar contextual. Alegerile au bătut la ușă, gargaragiii și-au făcut numărul, iar poporului i-a rămas, ca și până acum, „jocul de gleznă și ciocul mic – că doar noi suntem la putere”. Nu a fost să fie și, din câte se vede, încă nu a ajuns cuțitul la os. Desigur, cele discutate cu voi, contemporanii mei, vor fi luate în considerare, din păcate, peste câțiva ani. Bine și atunci, numai că suferința celor din prezent și a celor din viitorul apropiat, va fi pe măsura ignoranței și a mersului prin vremuri cu tărtăcuța între urechi. Nu fără urmări! În definitiv, omul face, omul trage! – pentru că, deocamdată, extratereștrii vârâți doar în mintea noastră sunt forma de manipulare în a accepta cheltuieli pentru înarmare și, în același timp, pentru diluarea apoi distrugerea mitului creștin a lui Iisus Hristos Însuși. Fraților, pentru că nu mi-am încheiat pledoaria în numele căreia au acționat partidele politice de extremă dreaptă și extremă stângă, am să-mi reiau discursul de acolo de unde am rămas. Prin urmare, ochii la mine și urechile pâlnie! Vă mai spuneam cândva, cum dintr-un context al ieșirii din firesc, să zicem, dintr-un fel de nebunie contextuală a lui Nietzsche, extremismul occidental a urzit o doctrină de exterminare a celor slabi, a celor ce nu s-au circumscris arianismului nordic. Pe de altă parte, în răsărit, Lenin, apoi Stalin, au impus cu forța o altă doctrină, marxismul. Ce trebuie reținut este faptul că atât în primul caz, cât și în al doilea, s-a acționat în virtutea binelui pentru om. Prin urmare, în numele acestui bine, Hitler și naziștii săi au ucis, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, peste 20 de milioane de oameni, în timp ce alte zeci de milioane s-au rostogolit în viață cu trupul și sufletul ciuntit. Stalin, un tâlhar de drumul mare, ajuns în fruntea statului, și-a adăugat și el în palmares cam aceleași cifre la capitolul morți și schilozi, însă la totalul general se găsesc și alte milioane de expulzați în Siberia. Printre ei, cei ce se opuneau politicilor de scoatere a omului din matca sa, moldovenii de peste Prut, pentru a uita cine sunt, și mulți alții ca ei, frânturi din popoarele anexate cu forța, U.R.S.S.-ului.

Prin urmare, câteva minți, pe alocuri diabolice, cum a fost a lui Marx, Engels, Nietzsche, Lenin, Stalin, Buharin, Troțki etc., în numele grijii pentru om și înaintarea lui spre cele mai înalte culmi ale binelui, răsucesc cuțitul în pântecul omenirii și îi schimbă cursul. După această „ispravă”, desigur, suferință cât cuprinde, oriunde pe suprafața pământului. Întrebarea e cum au reușit cei câțiva să întoarcă omenirea pe dos, ca pe o haină ponosită, apoi să o pună cu „botul pe labe, fără a clinti?”

Convins că e timp pentru toate, vom lăsa răspunsurile la această întrebare pentru o altă dată. Mai firesc mi se pare să rămânem pe firul istoriei, ca și în cazul lui Nietzsche, pentru a poposi la data 28 iunie, anul 1712 (evident, înainte de a se naște Marx și, desigur, înainte de a apărea doctrina sa) la Geneva, unde s-a născut Jean Jacques Rousseau, după unii exegeți, un ilustru gânditor al iluminismului, după mine… Chiar dacă, în timpul studiilor, am avut o anume admirație pentru scrierile sale, astăzi, când încerc un fel de restructurare a răului urzit de gândirea umană, de-a lungul istoriei omului, am suficiente rezerve.

Pentru a ne împrospăta memoria, reamintim faptul că iluminismul este o replică la adresa barocului ce a încercat înlăturarea dogmelor religioase, prin iluminarea maselor pe baza experiențelor proprii. De altfel, Iluminismul este cel ce a pretins eliberarea ființei umane de incapacitatea de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa unor instrucțiuni exterioare. „Nimic nu este în intelect, înainte de a fi în simțuri” – spune Hobbes în favoarea acreditării empirismului, a adevărului ce ar rezulta din experimentul științific, iar Kant proclamă: „Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii” .

În aceste condiții, trebuie amintit mai întâi că omul și istoria sa au fost puse sub semnul întrebării de aproape toți gânditorii europeni, ai Renașterii și nu numai. Dacă Thomas Hobbes, născut la data de 05.04.1588, în Anglia, a plecat de la premisa conform căreia natura umană este dominată de egoism („homo homini lupus est” – omul pentru om este lup), prin urmare omul este rău de la natură, însă el se poate modela în societate prin intervenția statului, Jean Jacques Rousseau critică această viziune, susținând cu înverșunare contrariul: „oamenii ar fi liberi, înțelepți și buni în starea naturală, și că instinctul și emoțiile, atunci când nu sunt distorsionate de limitările nenaturale ale civilizației, sunt vocile și instrucțiunile naturii de viață bună (Rousseau, Jean-Jacques, 1754, „Discourse on Origin of Inequality, part two”, The Basic Political Writings Hackett, p. 65).

Prin urmare, omul este bun de la natură, dar societatea îl corupe. Rousseau vede izvorul inegalităților sociale, asemenea lui Engels, în apariția proprietății private, proprietate care stă la originea formării statului și mai târziu a despotismului. Având în vedere premisa conform căreia inegalitatea încalcă așa-zisul contract social încheiat între oameni în perioada trecerii de la starea naturală la starea „civilă,” pentru a reveni la morala necoruptă specifică „sălbaticului nobil”, ea, inegalitatea, și evident proprietatea privată trebuie înlăturate. Vă mai aduceți aminte expresia elegantă rostită de Ion Iliescu, primul președinte al României după ’89, „proprietatea este un moft”. De acord, da, un mare moft, însă după care tânjea întreaga nomenclatură comunistă din timpul lui Ceaușescu, nomenclatură căreia regimul îi dăduse puteri nelimitate. Activul de partid și de stat, inclusiv securitatea și comandanții din armată și-au părăsit conducătorul iubit tocmai pentru faptul că puterea pe care o aveau nu își găsea expresie în confortul zilnic, nu își găsea echivalență în ceea ce numim „fală socială”. La ce bun buzunarul doldora de bani obținuți doar pe tranca-fleanca, câtă vreme nomenclaturiștii și odraslele acestora nu aveau acces dincolo de ușa unor cârciumi și dincolo de chiloțeii tetra purtați de vampele de cartier? În primul loc se îmbătau ca porcii, în cealaltă locație, vomau, ca nesimțiții, peste sânii căzuți și coapsele unor dezbrăcate ale sorții.

Draga mea, fraților, până să reamintim definiția Contractului social, fără a trage o concluzie, privind în zilele noastre, la noi, precum și în statele lumii contemporane, observăm cu ușurință că între „omul-Dumnezeu” „omul cu voință de putere”, al lui Nietzsche, „omul-nou” al lui Lenin și Stalin, și „sălbaticul-nobil”, creionat de către Rousseau, ar trebui să existe, formal vorbind, cel puțin ideea de morală nealterată, morală ce devine un non sens în momentul în care coborâm în lumea reală. Omul de acest tip nu există. În lumea reală omul cu voință de putere (politică, în special), omul-nou sau sălbaticul-nobil, dincolo de masca socială pe care și-o afișează contextual (amintim Teoria Idolilor la Francis Bacon), își dorește puterea, confortul și stima socială, ca împlinire de sine. Fără a-și etala la vedere averea și fără a arăta că poate decide asupra altora, fără a fi adulat public, acest tip de om nu există, nici pentru el și nici pentru societate. Prin urmare, grija față de om este doar mijloc și scop, nimic altceva. Într-o asemenea conjunctură, omul contingent rămâne la mila vremurilor și de ce nu, din nou doar mijloc și scop, când cei enumerați mai sus, de data aceasta în cadrul societăților de consum, dintr-un prea plin al huzurului, cad în plictisul vremurilor, în plictisul istoriei și, din invidie, în locații de lux, însă, de data aceasta, animate și stârnite de chiloței tanga, mai pun de câte un război sau vreo revoluție, ce le va aduce, cu siguranță, profit și pe termen scurt, și pe termen lung.

Da, știu că noi cei mulți nici nu vedem și nici nu vrem să ne acceptăm soarta. De aici și comportamentul lamentabil, ambiguu, nesigur etc., din care am exclus, apriori, onoarea, demnitatea, tot ce ne-ar putea asigura verticalitatea de oameni în lume. Peste tot, mai cu ușurica, nu cumva să ne cadă ouăle sau să ne pice galoanele. Nu degeaba, înainte de `89 se spunea că unul din trei români era turnător la securitate. Cu ușurelul! Ciuguleai și tu, ca toți nemernicii, din rahatul timpului. Nu am idee, dar cred că și astăzi procentul este același sau pe cale de a fi realizat. Cu siguranță însă, cum ne-am ținut ca zeama de varză stricată, dintr-un an în altul, până în zilele noastre, chiar dacă unii au mai și murit, alții au plecat din țară, numărul unui anumit tip de personaje, precum Apulizamă, Limbric Peltic, Brează V Kil, Ștepârță, Piș Belea, Nae Prelipuță, Fircă Capdegloabă, Carcalete, Sucălete, Căcălete, Reta Curcubea, Floaca, Leanca Pișpeea, Grațela Belitot, madam Coi-ika etc., personaje, ce-i drept, pitorești, a rămas același. El poate fi luat în seamă mai ales de către sociologi, pentru statistici și previziuni sociale, drept o constantă.

Revenim la Rousseau și Contractul social, reamintim faptul că în opoziție cu dogmele religioase, în special cu Biblia, prin urmare, în același sens cu evoluționismul, omul, la origini, nu a fost ființă socială. Rousseau consideră că dependența de social a fost dobândită de către om de-a lungul evoluției sale, în condițiile de ființă insuficient de dotată fizic, în lupta pentru supraviețuire. În cadrul acestui climat existențial, omul ce nu avea cunoștința existenței lui Dumnezeu, protector al său, în oricare stadiu sau formă de organizare a sa, (familie, trib etc.), este obligat de concurența nemiloasă să renunțe la starea sa naturală, își pierde anumite drepturi și proprietăți naturale, transferându-și-le către stat pentru a putea beneficia de drepturile colective gestionate de către acesta. Până aici, gândirea lui Hobbes, care vede asocierea umană din interes, prin urmare existența unui contract social prin renunțarea voluntară la drepturile și libertățile sociale, concepția despre lume și viață a lui Jhon Locke, gânditor și om politic englez, care considera natura umană fundamental socială, iar statul și societatea ca o formă de întărire și prelungire a relațiilor preexistente în starea naturală, gândirea despre societate a lui Rousseau, pe care doar ce am trecut-o în revistă, par, la prima vedere, ideale pentru conviețuirea omului în societățile moderne.

Textul meu înșală la fel cum m-au înșelat pe mine cursurile susținute de către profesorii mei în timpul studiilor. Din acest motiv vă spuneam cândva că adevărul spus pe jumătate, inevitabil, într-o zi va provoca un rău ce va afecta chiar și pe cel ce se consideră intangibil, cunoscând cealaltă parte. Toți cei trei gânditori, inclusiv noi, considerăm statul o necesitate, câtă vreme, în termeni moderni, statul este un stat de drept ce și-a căpătat legitimitate prin garantarea securității individului, din toate perspectivele, dar absolut toate (securitate socială, educațională, medicală, națională, identitară, alimentară etc.) Ce au pierdut din vedere cei trei, dar și noi, ca oameni, locuitori ai planetei, din toate timpurile, este legat de cel ce ajunge la vârful statului și de aparatul său consultativ. Când am vorbit despre întoarcerea lui Lenin din Elveția, în Rusia, pentru a pune mâna pe putere, am omis, intenționat, să vă spun că el, Lenin, considera că trecerea de la tipul de societate capitalist, la societatea socialistă, avea nevoie de o perioadă de tranziție. Buharin, prietenul lui Lenin din exil, îl contrazisese spunându-i apăsat că pentru a impune noua doctrină este nevoie de o puternică dictatură, dictatura clasei muncitoare, sub denumirea căreia încercau să ascundă dictatura lui Lenin și a lui Stalin în persoană. Nici măcar cea mai ipocrită minte a vreunui muncitor de rând, nu cred că și-a imaginat vreodată cum gloatele ar fi, de exemplu, în scaunul de la Cotroceni.

Nimeni, mai puțin mintea lui Rousseau, care credea în indivizibilitatea suveranității poporului, suveranitate ce consta în luarea deciziilor politice de către toți membrii majorității. Absurd! Cu tot absurdul, idei precum aceasta au animat toate premisele Revoluției Franceze de la 1789, (1789-1799), revoluție ce a marcat pe de o parte sfârșitul monarhiei și bisericii, pe de alta, apariția democrației și naționalismului. Societatea franceză a suferit transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au fost puse sub semnul întrebării, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost mascate (nu înlocuite) sub sloganul „libertate, egalitate, fraternitate”. Vă aduceți aminte ce striga Dinescu la TVR? Dar Iliescu și generalii din jurul său, în apelurile mascaradă (…), până la preluarea puterii de către noii și aceiași vechi argați?

Revenind în Franța, timp de aproape 10 ani s-a tot strigat, în te miri ce context, pe baricade sau la cine mai știe ce colț de stradă „libertate, egalitate, fraternitate”. În 1799, într-o învălmășeală totală, pe alocuri, întreținută, la fel ca în Rusia anilor 1917-1920 și după aceea, sau la fel ca la noi, în România anilor 1989 -1999, când are loc ultima mineriadă, Napoleon, printr-un context de împrejurări, devine împărat și pune tunurile pe „revoluționari”. „Ciocul mic, eu sunt acum la putere”, ar fi zis o cucoană de-a noastră dacă s-ar fi înscăunat acolo și atunci, în Franța. Nici Napoleon nu a fost mai altfel. După ce a călărit aproape toate vampele de pe la curțile regale, din Europa, în ideea de a face tot felul de alianțe , care mai de care mai jegoase, și-a dus o întreagă armată, până sub zidurile Moscovei, locul în care, doar din cauza înghețului au murit peste un milion de militari. Făcând la rigoare socotelile, alte zeci de milioane de oameni au sfârșit tot de foame, de molimă, de ciumă, tot schilodiți și tot cu sufletul ciuntit, cum au murit și în cele două Războaie Mondiale.

Prin urmare, cei peste 450 de ani, de pe vremea lui Hobbes și până astăzi, structurați în: „sălbaticul nobil” al lui Rousseau, în „omul-Dumnezeu”, „omul cu voință de putere”, al lui Nietzsche, în „omul-nou” al lui Lenin și Stalin, al comunismului, în genere, sub masca binelui pentru omenire, cu indulgența popoarelor, devin dictatorii și călăii celor ce i-au împins pe scaunul puterii.

Doamne, parcă am fi din plastilină! Răbdăm ca momâile! Of, de la Abel și Cain și până în ziua de mâine, totul, tot o vărsare de sânge! Am răbdat și tot răbdăm! Doamne, unde am fost noi, ca oameni, și unde o să fim între aceste mari orori umane? P.S. Pui mic, înainte de a încheia acest discurs despre crimele umane, făcute în numele binelui pentru omenire, am rugămintea să transmiți generației tale și celor viitoare că frumosul fără educație, fără perspectivă, dar mai ales fără echilibru, în viitorul apropiat, nu va exista. Mușchii, bine conturați, ca pe porcul modificat genetic, cu creierul cât nuca, se autodistrug făcând prăpăd în juru-i. Puștoaicele, înainte de a-și deschide picioarele, bine ar fi să-și deschidă mai întâi mintea. Restul va ține de context, perspectivă și devenire.

Despre Reîntrupare sau cum Iisus Hristos nu este virtual…

Data: 30 iunie 2024 by Stelian Gomboș

Ecran, degete, ochi. Este rezumatul antropologiei digitale. Aplecați deasupra sticlei, ne lăsăm purtați de metrou, tramvai, tren sau de propriile picioare – prin lume. De obicei este liniște. Omul scufundat în ecran e un om pașnic, domesticit sub tăvălugul informațional pe care îl dezlănțuie fiecare atingere de ecran. Touch to live, atinge pentru a putea trăi. O încredințare de tip Toma, întoarsă pe dos: atingi, ca să ieși din realitate. Din când în când, ne mai ciocnim unii de alții; ne scuzăm, fără să ne ridicăm ochii de la sursă. Atingerea de celălalt este un accident, privirea spre celălalt o raritate, dialogul un efort. Chiar și copiii din cărucior, de obicei, singura sursă de inopinat deranj, au muțit; smartphone-ul este cea mai bună dădacă. Există – în această scenă zilnică urbană de transport în comun – și oameni fără ecran. Taina lor este de scurtă durată. Se află într-o siestă digitală, într-o scurtă pauză. Dintr-o dată, și din buzunarul lor iese un smartphone. Acum suntem toți împreună: ecran, degete, ochi. Uitați în noi înșine. Unde este creștinul în toate astea, unde este Biserica? Dacă am fi cu adevărat sinceri, am spune: suntem parte a acestui spectacol. Dar, pentru că de obicei nu suntem sinceri, elaborăm în calitate de creștini, preoți, teologi etc. diferite tipuri de discursuri. Cel mai întâlnit este cel de lamentare asupra noului fenomen de digitalizare: în predici sau articole auzim și citim că trebuie să postim digital, că excesul de consum digital ne dăunează din punct de vedere duhovnicesc, social și mental; că trebuie să folosim totul cu discernământ.

Pe de altă parte, tot noi suntem campioni ai misiunii pe cale digitală: știri peste știri, like-uri peste like-uri, parohii conectate la rețelele de socializare, har peste har prins în pixeli. Suntem moderni și ortodocși. Slavă Domnului – vom zice. Doar nu vom rămâne „analogi“, anacroniști, înapoiați, neștiuți… Mărturisirea trebuie să ia chipul și limbajul epocii în care trăim – un principiu misiologic incontestabil. Dar cu ce preț facem aceasta? Și care sunt limitele digitalizării vieții în Iisus Hristos? Nu cumva o punem în vitrină (ecran), înainte de a o fi început cu adevărat? Ca preoți sau mireni activi ai Bisericii – nu suntem în niciun caz feriți de adicția virtuală. Preoți în veșminte sau odăjdii, la Dumnezeiasca Liturghie, făcând fotografii și filme cu smartphone. Zâmbiți, vă rog; sau, mai bine, fiți profunzi. Nu mai știi ce este mai important: să fii în ecran sau să fii în Împărăție. Primul rămâne, cealaltă trece, când se face otpustul!… Sau este, de fapt, invers? Cine mă vede, însă, în Împărăție, cine mă apreciază?

De-abia când te vezi, ulterior, apreciat cu sute de like-uri, începi să te bucuri că ai fost Acolo. Criteriul prezenței în și cu Iisus Hristos nu mai este cămara ascunsă, ci scena. Duhul pare să nu mai facă față la graba cu care vrem să fim văzuți că am fost alături de El. Isihia? Un cuvânt sau un citat bun de pus pe facebook. Contează dacă am trăit-o vreodată? Prinși între discursul moralist despre daunele vieții digitale și propria înjugare fericită în rețea (sub motivul sfânt al misiunii), neglijăm un aspect esențial al acestei provocări. Nu este vorba în primul rând nici de morală, nici de misiune, ci de lipsa Întrupării, și prin aceasta de o chestiune profund teologică, hristologică.

Pe Iisus Hristos îl întâlnești prin Cuvântul viu și prin Sfânta Euharistie, la frângerea pâinii. Știm aceasta de la Emaus. Și una și alta presupun Întrupare: Cuvânt dăruit de la om la om, pentru că a pornit de la Dumnezeu spre om; și Pâine-Trup primit în trup de om, ca să fie Iisus Hristos în toate. Propovăduirea poate merge și pe căi digitale, veți zice. Însă Propovăduire fără Sfânta Împărtășanie, Cuvânt fără Dumnezeiasca Euharistie nu este Ortodoxie. Împărtășanie pur spirituală nu există, Dumnezeu a venit în Trup pentru că ne cheamă cu trup și suflet la îndumnezeire. Facebook îți poate crea emoții religioase, poate să transmită meditații duhovnicești, poate să relateze evenimente „cu tema sfințeniei“, dar nu poate da sfințenie. Împărtășanie virtuală nu există, și nici alte Sfinte Taine nu pot fi trimise prin wireless. Dar nici „diakonia” nu o poți face pe o aplicație; cineva trebuie să ne îngrijească bătrânii, copiii, cineva trebuie să stea lângă cei bolnavi, să țină o lumânare lângă muribunzi.

Cu alte cuvinte: Îndumnezeirea fără Întrupare este gnosticism, Duhul fără Răstignire adevărată este dochetism – știm acestea din secolul al II-lea. Am uitat-o însă.

Suntem, în fapt, gnostici și dochetiști fericiți. Sună dur, poate e puțin exagerat. Și, totuși: Iisus Hristos ne așteaptă nu în ecrane, ci pe Altar. În schimbul adicției de pseudo-altar luminos pe care ne jertfim mintea, timpul și liniștea, El ne oferă libertatea unui Altar înconjurat de Îngeri – nevăzuți, dar reali, ne-virtuali. Asta nu înseamnă că tehnica digitală trebuie demonizată, că nu trebuie să facem misiune creștinească pe rețele de socializare. Însă merită să ne întrebăm de fiecare dată dacă în centrul așa-zisei misiuni stă omul, philautia, iubirea de sine sau Iisus Hristos. Știm din Sfintele Evanghelii că există un timp al propovăduirii, dar și un timp al tăcerii. Nu poți trăi mereu în afară. Care să fie măsura unei vieți în Iisus Hristos, în era sau epoca digitală?

Noii monahi ai secolului al XXI-lea vor fi cei care se vor retrage conștient și total din atotștiutoarea și atotprezenta lume virtuală. Nu îi veți găsi pe google, nici pe WhatsApp, pentru că vor trăi în deșertul viu al unei realități de care ceilalți s-au dezis. Nu vor fi dintre aceia care și în mănăstire stau și hrănesc blogurile, de frică să nu le uite lumea performanțele duhovnicești sau mărturisirile. Vor fi poate chiar lângă noi, dar anahoreți.

Sigur, Biserica poate și trebuie să existe în lume, participând la epoca digitală, încercând să dezvolte, alături de oameni, o etică a tehnicii digitale, un discernământ al viețuirii digitale; dar avem nevoie și de anahoreți, de un refuz radical al acestui tip de a aborda „comunicarea”. De oameni care, fără să ne judece, pe noi, cei din lume, cei interconectați, să ne arate că încă există o libertate a Duhului, că „se poate”. Chemarea primită de Avva Arsenie redevine actuală: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te!”. În așteptarea unei generații noi de astfel de anahoreți, ne lamentăm pentru o clipă, mai dăm un like și mergem mai departe. Dincolo de toate acestea, prin purtarea de grijă (provocarea sau intervenţia) lui Dumnezeu, noi avem şansa de a ne cunoaşte aşa cum suntem, de fapt, având o şansă şi oportunitate uriaşă, aceea de a schimba, transforma şi converti totul în favoarea noastră. Acum, cât încă mai este timp!…